Contemporanul » Lecturi » Nichita Stănescu – inventarea unui teritoriu liric

Nichita Stănescu – inventarea unui teritoriu liric

Nichita Stănescu este unanim recunoscut drept un mare poet. Şi nu doar raportat la literatura mutilată a deceniului anterior, ci mai ales confruntat cu poezia română autentică, din epoca interbelică.

Începând cu cel de al doilea volum, O viziune a sentimentelor (1964) poezia respiră un aer mult mai firesc, grefele bogdan-Nichita-Stanescuideologice, deşi prezente, sunt vizibil decorative, „de umplutură”. Şi, ceea ce este cel mai important, autorul îşi cristalizează o marcă proprie, pe care o dezvoltă uneori ca replică polemică faţă de inerţiile deja perimate. Poezia proletcultistă, propagandistică, deşi încă încurajată de autorităţi, nu mai are cum să contituie un model, îşi trăieşte agonia, întreţinută artificial. Cu cinci ani mai devreme, un titlu precum Lauda omului ar fi obligat la folosirea recuzitei tematice şi rudimentar stilistice a producţiei agitatorice impuse ca normă. Acum, el este aşezat, deloc întâmplător, în fruntea volumului şi impune deja o voce de o originalitate asumată, pentru care individul nu mai este un număr într-⁠o mulţime, ci o întâmplare ca oricare alta a lumii fenomenale. Omul muncitor, care participă cu elan obligatoriu la realizarea unei societăţi socialiste în afara căreia nu se mai poate concepe lasă locul omului care descoperă că lumea este un efect al gândirii sale, care este capabilă să adopte şi perspective inedite, neconvenţi­onale:

Din punctul de vedere-⁠al copacilor,
soarele-⁠i o dungă de căldură,
oamenii – o emoţie copleşitoare…
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedre-⁠al pietrelor,
soarele-⁠i o piatră căzătoare,
oamenii-⁠s o lină apăsare…
Sunt mişcare-⁠adăugată la mişcare,
şi lumina ce-⁠o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-⁠al aerului,
soarele-⁠i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripile crescute înlăuntru,
care bat, plutind, planând,
într-⁠un aer mai curat – care e gândul!

Spiritul gregar lasă loc autocefaliei. O astfel de atitudine nu mai era singulară, dar nici lipsită de oareşce îndrăzneală. Poezia este într-⁠o atât de mare măsură expresia subiectivităţii, a unui eu care tinde să se multiplice în alte euri experimentale, încât ea nu mai poate fi în nici un caz manipulată ideologic. Devine limpede că normalitatea a fost recâştigată. În plus, venite pe un teren destul de răvăşit, astfel de texte nu au cum să nu atragă atenţia, iar Nichita Stănescu este unanim recunoscut drept un mare poet. Şi nu doar raportat la literatura mutilată a deceniului anterior, ci mai ales confruntat cu poezia română autentică, din epoca interbelică.

Se simte deja nu doar o sensibilitate nouă, ci o manieră inedită, fără precedent în literatura noastră, de a pune lucrurile în dialog, de a face combinaţii îndrăzneţe, „disidente” nu în domeniul limbajului, ci în cadrul realului. Prin limbaj, poetul stabileşte tensiuni profitabile în real, regândeşte lumea imprimându-⁠i statutul unui scenariu liric. Deşi în aceste texte rar se scrie vocabula „eu”, ele sunt rezultatul unui mod propriu de a privi lumea, de a străbate dincolo de coaja lucrurilor, de epiderma cuminte care, de regulă, este prinsă într-⁠un limbaj conformist. Iată că, încă de la primele cărţi, marca Nichita Stănescu se impune, chiar dacă nu acaparează încă orice text, chiar dacă nu devine deocamdată reflex poetic. Dar ea este responsabilă de câteva dintre poemele memorabile ale autorului. Printre acestea, Poveste sentimentală indică foarte limpede că poemul de dragoste se transformă într-⁠un poem despre sentimentul iubirii conştientizat la nivelul logos-⁠ului. Cuvântul începe să capete, în poezia lui Nichita Stănescu, statutul unui instrument de cunoaştere care tinde să acopere totul. Iubirea reprezintă, după cum observa Eugen Simion, „starea din afara incertutudinii”, dar ea capătă sens doar asumată existenţial prin intermediul limbajului. A iubi înseamnă, de fapt, a lua act de eternitatea clipei prin intermediul cuvântului care fixează în timp şi dă drept la nemurire acestei clipe. Discursul despre iubire reinventează, cu fiecare nouă experienţă inefabilă de acest gen, lumea, echivalează cu o cosmogonie:

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-⁠l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-⁠nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-⁠un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-⁠nceput.

Ceea ce trebuie observat este faptul că poetul scoate din stereotipie astfel de imagini prin apropierea limbajului de gradul zero: nu este nimic conotativ, nici simplă convenţie literară, figură de stil ori metaforă în zborul cuvintelor de la Bogdan-afis-Nichita-stanescuun partener la altul; acestea devin palpabile, capătă ponderabilitate, creează perturbări caline asupra realului, devenind la fel de concrete precum acesta. Acest proces alchimic este urmărit cu atenţie de către poet, uimit şi totodată confirmat în credinţa sa despre forţa întemeitoare a verbului. Limbajul nu mai este, în această perspectivă, un instrument de reprezentare, de răsfrângere a originalului într-⁠un simulacru, ci resort de modelare a unei infralumi. Prin el, se poate mărturisi povestea sentimentală dintre îndrăgostiţi, dar, mai ales, povestea sentimentală dintre poet şi lumea luată în posesie printr-⁠o expansiune simili-⁠expresionistă a simţurilor. Iubirea mediată de cuvânt înseamnă, de fapt, cunoaştere totală, negare a sentimentului zădărniciei. Şi totuşi, poemul nu traduce o scenă care să se fi petrecut aievea, ci mai curând un credo, ceea ce este şi mai acut; poetul îşi ia precauţia de a păstra misterul, de a nu duce până la capăt această mutare din regimul abstract în cel concret: procesul reinstaurării unei ordini în haosul primordial este „aproape” vizibil. De fapt, cu adevărat vizibil doar pentru poet, care are darul perceperii în pliurile realului a unei structuri afective, a unei fizici metafizice.

Nu altul e sensul frumosului poem de dragoste Viaţa mea se iluminează. Nichita Stănescu este, cum s-⁠a observat, un poet al diafanului. Poezia sa nu mai conservă coordonatele „fireşti” ale lumii, ci le amestecă şi le imprimă contururi fantasmagorice, eterice. Tiparul romantic al cadrului natural care găzduieşte cuplul de îndrăgostiţi a fost înlocuit cu unul care răspunde unei sensibilităţi livreşti; iubirea schimbă reliefurile unei realităţi care nu mai are consistenţă prin ea însăşi:

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-⁠a rupt de mare şi te-⁠a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-⁠ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Se poate observa că tânărul poet nu mai respectă decât formal recuzita poeziei moderniste. El pune elementele într-⁠o ecuaţie nouă, într-⁠o dialectică inedită; totul există ca o reflexie a iubirii; ochiul demiurgic a fost înlocuit de ochiul iubitei, lumea capătă coerenţă şi armonie doar pentru că ea s-⁠a închegat din această privire. Nichita Stănescu propune, în fond, o mică şi tandră cosmogonie, mai curând expresionistă decât romantică. Logica nu mai este cea a spaţiu-⁠timpului măsurabil, ci a sentimentului care imprimă o altă intensitate, care mută lucrurile într-⁠o ordine pur estetică şi amestecă senin registrele, intervalele, suprafeţele:

Mai lasă-⁠mă un minut.
Mai lasă-⁠mă o secundă.
Mai lasă-⁠mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-⁠mă o briză, o undă.

Mai lasă-⁠mă un anotimp, un an, un timp.

Stilul Nichita Stănescu este deja preparat în laboratorul poetului. Nu urmează decât ca el să îşi impună, treptat, hegemonia. Acest lucru nu se va întâmpla brutal, căci poezia autorului nu cunoaşte ruperi de ritm, ci o evoluţie logică.

Nichita Stănescu este, în pofida aparentei uşurinţe de improvizaţie ce pare a străbate din versurile sale, în special din cele rimate şi ritmate, un poet cerebral. Poezia sa nu este, cum s-⁠ar putea crede, rodul hazardului sau al „inspiraţiei”. E mult prea unitară, cu treceri calculate, cu depuneri succesive vizibil controlate pentru a o pune pe seama improvizaţiei. Nichita Stănescu este un contructor în poezie, aşa cum Nicolae Breban este unul în proză. Cum se întâmplă doar în cazul marilor creatori, principalul sistem de referinţă la care trebuie raportată opera lor este opera însăşi. Nichita Stănescu intră în dialog, polemic sau constructiv, cu propriile volume anterioare, pe care le supune unei valorificări actualizante.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest