Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi » Mircea Braga: Ştefan Aug. Doinaş şi iradierea prin tâlcuri

Mircea Braga: Ştefan Aug. Doinaş şi iradierea prin tâlcuri

E, de fapt, jocul permanent , inepuizabil între esenţe şi modul de atingere a lor, o formă „deviată” a relaţiei dintre categorial şi fenomen, mişcare asupra căreia filosofia n-⁠a încetat niciodată să se exercite. Problema n-⁠a rezolvat-⁠o Platon, din moment ce a trebuit să excludă poezia din cetate, dar a rezolvat-⁠o Pitagora, când a „citit” numerele prin lentila simbolului, cum a rezolvat-⁠o şi Kant sau Heidegger recunoscând calitatea fiinţei de a conferi sens fenomenalului.

Aproape fiecare efort al criticii de a raporta poezia lui Ştefan Augustin Doinaş la textura clasică, romantică ori barocă, aceasta din urmă nu chiar îndepărtată de încifrarea ermetică (în linia lui Ion Barbu), a sfârşit prin a o închide în rumoarea unui intelectualism care fie se lasă scăldat de inepuizabila dinamică a culturii, fie o provoacă şi şi-⁠o asumă. Accentele se întrepătrund, coexistă în dozaje diferite, acceptă nu puţine st_aug_doinas_fotointruziuni de pe aliniamente ale liricii veacului al XX-⁠lea ori sugerează neaşteptate antecedente, lăsând totuşi neatinsă pulsaţia originalităţii. Vorbim de un instinct al continuităţii, dublat de un simţ al valorii care permite o decantare lucidă, nuanţată şi nefragilizată de imixtiuni extranee, vizibilă în numeroasele sale comentarii critice, dar şi la nivelul propriei expresii poetice. Corelat, fiecare poem al său poate fi citit, pe acest fundal, şi ca o tentativă de hermeneutică a sinelui, a interiorităţii devenite text, ceea ce-⁠l aduce, deloc mascat, în faţa unei propuneri de lectură desprinse şi ca experienţă proprie. Semnificativ în acest sens este un scurt eseu, inclus în volumul Lectura poeziei (1980), unde, prezentându-⁠se pe sine, rezumă, în fapt, ceea ce poate însemna apropierea cititorului, coborârea acestuia în lumea mişcată, translucidă, difuză şi, totuşi, permeabilă a paginii scrise. Într-⁠un timp al facilului expansionar, Doinaş refuză lecturii statutul derizoriului, menţinând-⁠o în zona în care tradiţia culturii implică actul de decriptare sensibilă, în temeiul unui „cod” intelectual care, deşi ţi se oferă, nu este şi uşor de pus în lucru. Altceva decât intertextualitate, un atare „program” derivă din trăirea culturii şi, mai ales, din instituirea unei realităţi simbolice: „Ce-⁠mi pasă că ea (cartea – n.n.) solicită un singur organ – ochiul? Acest organ e singurul care se poate deschide înlăuntru (subl. aut. – n.n.). Univers în miniatură, pagina unei cărţi anulează, fără îndoială, a treia dimensiune a spaţiului, pentru că e destinată inimii şi sensibilităţii, imaginaţiei şi inteligenţei mele, nu activităţii mele deambulatorii. Hartă stelară a limbii, ea nu-⁠mi ia ochii cu spectacolul agresiv al fenomenalităţii, pentru că e un concentrat de tâlcuri, nu de aspecte sensibile. Ecranul lingvistic, singurul transparent, lasă ochiul meu interior să se plimbe în voie pe sensurile existenţei, ca pe un peisaj esenţial”.

Există, aici, o etapizare a receptării nu atât fireşti, cât ideale, de natură a marca trecerea de la momentul „tehnic”, concret al contactului cu textul, la ecoul, la pătrunderea în intimitatea sa: cititorul vede literele, aidoma umbrelor de pe pereţii peşterii lui Platon, ca reflex al „inimii şi sensibilităţii” creatorului, abia apoi fiind trecute în registrul „imaginaţiei şi inteligenţei”, adică al gândirii echivalate cu episodul meditaţiei în ordinea „tâlcurilor”. În spaţiul nostru cultural, o asemenea practică se aşează în descendenţa acelei „idei poetice” pe care Titu Maiorescu o vedea drept element hotărâtor al combustiei ce sprijină gestul liric, căreia Doinaş îi ataşează şi o anume severitate ascetică: „Rezultată din separaţia, poate limitativă, a vederii de celelalte simţuri, cartea marchează clipa în care omul se sustrage oricărei vraje sonore, oricăror iluzii auditive născătoare de stări sufleteşti aservite, pentru a se abandona conştient unui ritual al spiritualităţii, aproape ascetic, întrucât vizează cunoaşterea în general, şi cunoaşterea de sine. Pentru cei ce ştiu, într-⁠adevăr, să citească, o carte nu dă răspunsuri, ci mai ales pune întrebări”. Implicit, este o desprindere de gratuitatea actului ori de diversiunea palpitului la nivelul facilului evenimenţial, pentru a ne instala, prin lectură, într-⁠un existenţial marcat de adâncirea în sensuri: o carte nu este „un instrument al însingurării individuale”, deoarece „lectura e unul din instrumentele pregătitoare pentru intrarea noastră în fluxul evenimentelor. A medita pe marginea unei cărţi, a gândi la rosturile existenţei înseamnă o altă formă de a participa la existenţă…”. Conturul lecturii se afirmă, astfel, ca unul înalt formator, un prag al împlinirii existenţiale, dacă nu vom uita să asociem, „cum e firesc, acestei «cenuşi de aur», pe care o închipuie semnele tipografice, imaginea unei învieri (subl. aut. – n.n.) a tâlcurilor, acea iradiere spirituală ce somnolează în toate simbolurile vii, revelaţia – reiterată cu fiecare lectură – a unei profunzimi, a unui palpit aburos care se descifrează îndărătul scrisului, – noua viaţă a miraculosului Fenix. Voce redusă la tăcere, scrisul se etalează spaţial, în patrulaterul paginii, tocmai pentru a face portativă durata: durata lecturii, unică şi diversă pentru fiecare din noi, prilej şi exerciţiu al libertăţii. Faţă de alte solicitări, pe canalele celorlalte simţuri, lectura modernă, lectura mută, lasă imaginaţiei un câmp nelimitat în care experienţa noastră reală, zestrea noastră de viaţă trăită, se trezeşte din latenţa ei şi – alături de noile date răsărind din rândurile tipărite – ne întregeşte posibilitatea zborului, aerul impalpabil şi aripile”.

Există, aşadar, în chiar substanţa intimă a lecturii, un strat imperturbabil care, mereu şi mereu, poate face iminent actul re-⁠creării: o edificare în durată, consumând „spaţialităţi” distincte, de la contextul „tehnic” până la re-elaborarea unui fragment de lume trăită, dar consumată ca înţeles. Nu doar la figurat vorbind, cititorul îşi caută suportul – respectiv poezia şi, în consecinţă, poetul –, aşa cum şi poetul îşi caută cititorul (dubla realitate a mult discutatului orizont de aşteptare). La întâlnirea acestora, de fapt, planşa, „proiectul” iniţial al acesteia, are un indice de diferenţiere nesemnificativ, referenţialitatea consunând cu autoreferenţialitatea. Citind pe alţii (o face în câteva volume substanţiale, dar şi prin intermediul numeroaselor traduceri), Doinaş se citeşte şi pe sine, îşi propune tipul său de lectură şi, atunci când teoretizează, sesizăm uşor corespondenţa specific al lecturii/specific al creaţiei. În Orfeu şi tentaţia realului (1974), „mecanica” poiesis-⁠ului se află la distanţă minimă, doar cu termeni de pornire diferiţi, de „mecanica” lecturii: „Poezia însăşi este un univers: ea ordonează lucrurile în funcţie de direcţia inedită a unor tâlcuri, le smulge din urzeala lor naturală – rece, distantă şi neclintită –, pentru a le regrupa într-⁠o anumită ordine care este a ei şi numai a ei. Procedeele amintite mai sus au rolul de a descompune materialul bogat şi amorf al realităţii cotidiene şi de a-⁠l recompune într-⁠o urzeală originală, luminată de o anume semnificaţie. Ceea ce nu ar fi deloc ciudat, şi nici dificil, dacă această semnificaţie ar ţine de ordinea raţiunii, a logicii comune. Dar ea ţine de ordinea afectivităţii: raportul eului liric cu lumea din jur este de ordin afectiv, circumscrie întotdeauna o dinamică intimă a sufletului nostru. În poezie, datele realului nu mai fiinţează ca atare, ca repere ale unui real propus cunoaşterii raţionale, analitice; ele devin doar semnele heraldice sonore, blazonul ritmat al unei nobleţi spirituale a cărei autenticitate stă în propria ei subiectivitate…”. Disjuncţia esenţială se produce între real şi potenţial, cel dintâi funcţionând pe eşichierele absurdului şi haosului, cel de al doilea instrumentând coerenţa şi semnificativul. E aici şi încheierea, finalizarea unui act de iniţiere, care se exprimă prin voinţă modelatoare, dar şi prin disponibilitate, prin educarea „organului” necesar prefacerilor subtile ale emisiei lirice, „adevărul” existând ca putere de coborâre a potenţialului în real: „Adevărul poetic este o forţă care face să ţină între ele, solid, elementele secrete şi impalpabile ale unui edificiu lăuntric, care proiectează asupra realităţii din jur un fel de epură a realului, corpul viu al tâlcurilor pe care le trăieşte o conştiinţă excepţională”. Sau, altfel spus (şi, aici, Doinaş îl invoca pe Maurice Blanchot), Orfeu n-⁠a reuşit s-⁠o smulgă pe Euridice din Infern, dar a adus-⁠o în nemurirea Creaţiei.

Încă mai aplicat, autorul Mistreţului cu colţi de argint precizează că „textura poeziei lirice” nu reprezintă o „abatere de la real”, ceea ce ar însemna un construct suspendat în imaginarul pur, ci „un anume tratament” aplicat acestuia, ca reelaborare de tip reactiv şi ca „lectură” adecvată a palimpsestului existenţial. Frecventând nu filosofia, ci filosofia culturii şi estetica (e sublinierea lui Ion Negoiţescu), poetul argumenta într-⁠o geografie spirituală în care linia de demarcaţie dintre real şi creaţie punea implicit sub semnul întrebării practica pe care ideologia, suverană în epocă, o instituise ca modalitate de imprescriptibilă valorizare. El nu scosese din ecuaţie prezenţa realului, fiindcă ştia foarte bine că, dincolo de prescripţia politico-ideologică, orice creator fusese, întotdeauna, captiv timpului şi conjuncturilor, dar fără a aduce poezia în ipostaza de copie fidelă a realului, nici măcar în cea de oglindă a acestuia (când infidelitatea sau deformarea regentează falsul). Afirmând că „realul se află, în mod fericit, şi la începutul şi la sfârşitul procesului creator”, Doinaş marca doar prezenţa poetului în istorie, dar aducând – cum s-⁠a văzut mai sus – „o altă formă de a participa la existenţă” tocmai prin epura tâlcurilor pe care le descifrează în amorful cotidian, adică a unui „adevăr” de dincolo de aparenţe. În plămada „conştiinţei excepţionale” a creatorului apare funcţia libertăţii şi a accesului la adevăr manifestate printr-⁠o contextualizare care permite deopotrivă preluări culturale de pe o plajă largă, chiar prin reactivări ale traseului istoric, dar şi prin disponibilitate la previzionări, la şansa suspendării vechii contextualizări şi la formalizarea uneia noi. Detaliată de George Steiner, perspectiva acestui ultim proces devine posibilă nu prin sine înseşi, ci printr-⁠o lectură la rândul ei creatoare: în viziunea autorului Gramaticilor creaţiei, o operă canonică nu îşi încheie existenţa prin datarea apariţiei, deci nu se perimează, deoarece deţine acel suport care permite cititorului, trăitor în durata culturală, să inducă textului o nouă referenţialitate, o contextualizare în perimetrul propriului său prezent. În termenii lui Doinaş, totuşi nu prin fidelă suprapunere cu aserţiunea lui Steiner, am putea înţelege perimarea unei opere şi în condiţiile în care tâlcurile obturează, mistifică sau se îndepărtează de context (evident dacă, prin contextualizare, ne apropiem de o anume constantă existenţială).

De aici, evidenţierea acelei relaţii subtile text/context care indică o confruntare la prima vedere paradoxală: pe de o parte, poezia declină un sens existenţial şi, ca atare, înscrierea ei în durată ţine atât de constanta tâlcurilor, de permanenţa „adevărului” acestora, cât şi de „expresia” care ar trebui să transgreseze limitarea prin practica cotidianului; şi, pe de altă parte, ea, poezia, se dezvoltă printr-⁠o mecanică în care e sesizabil racordul la ceea ce contextul aduce mereu ca variaţie a sensibilităţii, a emoţiei, a gândirii, a „înţelegerii”. E, de fapt, jocul permanent, inepuizabil între esenţe şi modul de atingere a lor, o formă „deviată” a relaţiei dintre categorial şi fenomen, mişcare asupra căreia filosofia n-⁠a încetat niciodată să se exercite. Problema n-⁠a rezolvat-⁠o Platon, din moment ce a trebuit să excludă poezia din cetate, dar a rezolvat-⁠o Pitagora, când a „citit” numerele prin lentila simbolului, cum a rezolvat-⁠o şi Kant sau Heidegger recunoscând calitatea fiinţei de a conferi sens fenomenalului. E un mod aparte de a ieşi din fenomenal fără a-⁠l părăsi, adică o conjugare a posibilului cu imposibilul, pentru a fi mai mult ca oricare dintre acestea.

■ Fragment. În curs de apariţie
la Editura Academiei

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest