Contemporanul » Lecturi » Mihai Dragolea: Feţele unei lumi de margine

Mihai Dragolea: Feţele unei lumi de margine

Autoarea caută cu obstinaţie printre amintirile unui univers în disoluţie. Fără îndoială ei îi sunt familiare dramele prea des uitate între dealurile şi colinele Câmpiei Ardealului, privite cu un ochi atent, din unghiul unei viziuni de autentică modernitate.

Maria-Vaida-Voevod-foto

Maria Vaida-⁠Voevod

Din apăsată predilecţie pentru proza scurtă, în ultima vreme am citit destule volume proaspete şi am recitit unele din aceeaşi categorie. Între cele din urmă şi volumul de povestiri, Azilul regilor (Ed. Multi Press Internaţional, 2010, distins cu un premiu al Asociaţii clujene a Uniunii Scriitorilor), scris de Maria Vaida-⁠Voevod. Mult prea discreta prozatoare a publicat romanul Pedepsiţi din generozitate (2005), dar şi, recent, altă culegere de povestiri, Umbra îngerului (2013). Afirmând că toate evidenţiază o remarcabilă unitate stilistică şi tematică, adaug, de la bun început, că revederea Azilului regilor s-⁠a consumat cu reală plăcere, confirmarea bunelor impresii de la prima lectură.
În compoziţia etică alcătuită din naraţiuni de calibru divers, pe la mijlocul cărţii figurează şi povestirea Auzit-⁠am, auzit…. Nu are dimensiuni ample, nici multe personaje. Dar au fost destule câteva pagini pentru ca autoarea să dea contur unei drame specifice, cândva, spaţiului transilvan. Temut şi respectat totodată, gornistul satului, Lică, îşi pierde slujba, singura lui menire şi identitate: „Goarna era pâinea, era viaţa lui. Nimeni nu s-⁠a mirat, aşadar, că a căzut la pat, atunci când primarul cel nou a hotărât că strigatul de pe dealuri nu se mai potriveşte cu vremurile noi, socialiste.

– Ne facem de minunea lumii! Avem poştaş, dăm circulare, e plătit să le aducă spre cunoştinţă, să meargă din casă în casă, ori numai la anumiţi oameni şi-⁠apoi aceia să spună mai departe. Până vor avea toţi telefon şi cel fără fir e bun. Să ieşim din ignoranţă, măi, oameni buni. Altfel nu putem progresa”.

Sigur, protagonistul povestirii a dispărut. Dar, fie şi din acest pasaj reprodus, cititorul va observa cât de rezistente sunt anumite mecanisme şi automatisme sociale. Marginea lumii Mariei Vaida Voevod e o scufundare în adâncimea sinelui, acolo unde poate începe „ceea lume”, sau mai degrabă un neant în care se aude prin nopţi, goarna lui Lică, personaj cu vechi state de plată în satul transilvan. Acolo, prin neguri, rătăceşte desculţă Nastasia, căzută fără scăpare în „scorbura” rece a singurătăţii. În auz îi răzbate de departe lătratul Lotrului. Dimineaţă de noiembrie e povestea tristă a unui destin fără ieşire din cenuşiul mohorât al unui univers fără speranţă, în care omul umblă în opinci de „noroi clisos, rece”, lipit de picioarele trecătorului. E un tărâm în care păcatul nu află iertare: „Păcatul ista-⁠l duc cu mine în mormânt” – cugetă femeia. Şi totuşi în grohotişul de senzaţii obscure se iţesc spre lumina tulbure a zilelor – cuvintele. Istorisirile, duse din om în om şi în timp, îmbracă siluetele stranii ale unor stafii scăpate din poveste: „Pe domnul acela l-⁠au ţinut închis în balamuc înainte de a muri. Avea multă minte dar nu era tătă bună – cum îi zisa. Şi era însemnat. Ia, aşa, ca Petre, avea o pată roşie cât o alună pe frunte”. De păcatul trupului nu se poate ascunde nimeni, nici Nastasia! În cele din urmă, din disperare, din ungherul acesteia, se străvede ca o lumină limanul de dincolo de margine. Astfel, râvna spre nefiinţă se face prin rugă adresată Proniei: „Doamne nu mă mişc de aici până nu mă iei cu tine. Scapă-⁠mă Doamne din viaţă – şi îşi face semnul crucii”.

Pe pragul inexorabilului există, iată, o prezenţă, ceea ce s-⁠ar putea traduce prin iubirea aproapelui. Câinele, „amuşinând, sărind dintr-⁠o parte în alta, aruncând cu labele din spate frunze, năucit de bucuria revederii” – e un semn, venind să o mântuie, să o întoarcă spre viaţă.

În proza Mariei Vaida-⁠Voevod, dintr-⁠o imemorială Transilvanie, urcă spre cer o axă a lumii, deoarece pentru amărâţii sorţii tot mai rămâne nădejdea privirii aţintite în sus: „Lumina dimineţii plutind peste lume părea, prin lacrima femeii, translucidă”. Într-⁠un spaţiu nins cu flori de cireş, personajul numit As („şi într-⁠adevăr era un as al imaginii, mereu în avangardă, unul dintre pictorii importanţi ai generaţiei sale” – Pompei) se salvează din absurdul prozaic al realului, prin aceiaşi privire în sus: „Nu mă aude. Părea că nici nu mă vede. Urmărea norii. Uitase de mine, de lume (…) Cu capul răsturnat mult peste speteaza scaunului, privea cu ochii mijiţi spre cer. Se pornise vântul iar norii se adunau şi se risipeau în forme, în contururi fabuloase”.

Chiar duşi dincolo de ceea ce aş numi „feţele unei lumi de margine”, personajele nu-⁠şi pierd identitatea. „Am vreo şapte schije în picioarele astea care au bătut pământ înstrăinat” – spune cel întors dintr-⁠un cumplit prizonierat în Siberii. Cei din jur nu-⁠l văd pe el, cel adevărat, concluzionând uşuratic: „plânge alcoolul din el”. Prizonierul care exclamă mai mult pentru sine – „Ofiţerul atâta are, tunica şi onoarea” – îşi reaminteşte mereu, ca un lait motiv: „În stepă doar vântul tăia felii groase în liniştea, ce lovea dureros timpanele, neobişnuite cu alte sunete decât cu cele ale uneltelor strâmbe şi boante. Vântul, da, vântul. Niciodată n-⁠a mai auzit de atunci, dar nici până atunci un asemenea vaier”.

Ţăranul ardelean, reîntors din prizonierat, şi-⁠a găsit propriul mormânt şi chiar o cruce „pe care stătea scris numele lui”. Toţi îl agrăiesc cu ciudată veselie: „ţi-⁠a murit moartea”. Dar când omului îi este dat să treacă vămile veşnice, precum toţi cei din tagma muritorilor, el este pe semne mântuit pentru că aflăm că a adormit „cu capul dat nefiresc de mult pe spate”.

Aşa sfârşesc oamenii „lumii de margine”, dar, citită într-⁠o grilă încifrată, moartea lor nu e sfârşitul. Se trece, în fapt, spre altceva, o privelişte nemaivăzută de unde spre a cita un clasic – „nu-⁠i călător să se fi întors vreodată …” . „Are rac” – spun în şoaptă megieşii de la bufet. E spaimă şi compătimire în ochii lor. Dar, el, păstorind turma satului, la deal şi la vale, îşi spune înciudat: „Doamne ajută-⁠mă! Dă-⁠mă lupului, nu mă lăsa la o aşa batjocură, cum să mă omoare un rac, io-⁠s cioban din tată-⁠n fiu”. Singuraticul din margine de lume, din margine de sat, din margine de codru, ce-⁠l roagă oare şi de ce pe „Alduitul şi-⁠Nălţatul?”. El se roagă de Domnul, să-⁠i dea lup, nu rac, sau puterea de a folosi ca unealtă spre cer, spre Sus, „lama rece a briceagului”.

Cam aşa se ajunge în Rai, cu „brişca” – ar zice, pasămite Urcan Bătrânul, venit întru vedere din Tritenii lui Pavel Dan. Ce rămâne în urmă în afară de „bocet de talangă şi urlet de câine, adunând şi împrăştiind norii? – Turmă albă pe cer” . Indubitabil, pornind din orizontul prozei de Şcoală Ardeleană, naraţiunile Mariei Vaida-⁠Voevod sfidează, oarecum scrâşnind, mioriticul, tiparele tradiţionale. Apelând cu abilitate subtilă la psihanaliză, glisând între punct şi contrapunct, dezvoltând observaţia într-⁠o manieră punctiformă, prozatoarea înfăţişează fizionomii, dialoguri în care se manifestă convingător – firescul, treptatul.

O reîntâlnire în tren, la vârsta senectuţii, a Domnului Cezar cu vechea sa iubire din tinereţe – Andra, imaginează două lumi despărţite ireversibil, pentru că nu doar moartea, ci, un soi de somn – Bătrâneţea poate tăia punţile. De fapt, în acest caz s-⁠a depăşit marginea, un anume hotar al marginii. Bătrâneţea, un văl sclerotic toropeşte existenţele din Azilul regilor, unde – „Locuitorii acelui lăcaş domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluţi, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însufleţea, ori o pustia, după propria-⁠i vrere Azilul regilor !” E un soi de anticameră a morţii, un fel de hotel cu puţine stele, invadat de hăul singurătăţii, unde stropii gândului se metamorfozează în tunete tăcute, în eul celor transportaţi dincolo într-⁠un fel de luntre a lui Karon.

Aş spune că Transilvania „dă pe dinafară” ca un ceaun în clocot, deoarece de copleşirea cu Bătrâneţe, de Bătrâ­neţe, n-⁠ai unde fugi! De obicei muşterii Azilului sunt amărâţii lumii, ai sorţii, locuitorii suburbiilor de margine. Unul dintre aceştia, să zicem Zamfir, zărise pe caldarâm „un sul de hârtie (…) bani, legaţi trainic cu ceva, sfoară sau elastic, dar bani, desigur bani. Şi nu puţini!” Ameţit de mirajul unei comori pierdute de cineva pe trotuar, amărâtul din suburbie află că sunt bancnote expirate, „bancnote vechi”, cum îi explică o voce impersonală de la „Buletinul de ştiri”.
Feţele realităţii cercetate atent cu nespusă compătimire în povestirile Mariei Vaida-⁠Voevod, sunt încercuite de orizonturi blocate, ziduri de netrecut. Oamenilor din aceste insule narative le rămâne deschis firmamentul, catapeteasma, în care ei nu uită să privească până în ultima clipă. Îi poartă paşii, destinul, prin noroiul pustiului (cel din afară şi cel dinlăuntru), dar ei se salvează privind în înalt. E un „Doamne ajută!” – o rugăciune, o credinţă în ceea ce urmează „dincolo de margine”. Este o performanţă a scrierilor Mariei Vaida-⁠Voevod cum, apelând la reperele unui mediu aparent vetust şi vlăguit, reuşeşte să descrie drame, situaţii de strictă actualitate. Fără exaltări, denivelări sau excentricităţi, scriitoarea construieşte o lume epică solidă, coerentă, discretă şi elocventă în acelaşi timp. În povestirea care împrumută şi titlul volumului există un fragment lămuritor în privinţa virtuţilor remarcabile ale prozei Mariei Vaida-⁠Voevod: „Mă rezem pe speteaza băncii, o fac încet, cu mişcări line, întrerupte, n-⁠aş vrea ca interlocutoarea mea să sesizeze hulpava mea dorinţă de a asculta o poveste. Îmi plăcea să ascult. Îmi exersasem această bucurie, care la început era obligaţie de serviciu, în îndelungi ani de gazetărie”. Din bucurie, dar şi din obligaţie profesională se hrăneşte proza acestei cărţi.

Critica a remarcat în naraţiunile Mariei Vaida-⁠Voevod o anume anecdotică minată de „un sens superior, o cheie de lectură”, o „diversitate de biografii, de destine rostogolite sau chiar frânte”. Autoarea caută cu obstinaţie printre amintirile unui univers în disoluţie. Fără îndoială ei îi sunt familiare dramele prea des uitate între dealurile şi colinele Câmpiei Ardealului, privite cu un ochi atent, din unghiul unei viziuni de autentică modernitate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest