Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Versiunea etică şi diversiunea estetică

Marian Victor Buciu: Versiunea etică şi diversiunea estetică

Cum e scrisul eseistului, criticului, publicistului? El rămâne imprimat într-⁠o ritmică ori sintaxă patetice, polemic-⁠pamfletare doar în substanţă. În expresie, retorica adoptă repetiţii de cuvinte importante, necesare în discurs, ori manipulează citate.

Virgil Ierunca evidenţiază plenar, totodată discreţionar, „prestigiile – înalte pentru mine – ale eticii”. Nu în acelaşi fel, şi nu totdeauna în linie fermă sau măcar dreaptă, însă cu un fel de viraje baroce. Decis se arată în unele cazuri din volumul Româneşte. Evreu, scriitor româno-francez, B. Fondane, în limba română, este bine comentat ca poet, netradus ca filosof, însă rămâne nedreptăţit în Franţa în ambele scrisuri, deşi l-⁠a marcat pe A. Camus în teme şi poziţii ca vina, uitarea, istoria prostituată. În ceea ce-⁠l priveşte pe Camus, acesta este „moralist şi nu filosof”, distanţat de „ideologiile care ucid”, antitotalitar, Virgil-Ierunca-fotoadică împotriva răului total, atent la anticomunism, contra oboselii şi uitării, martor al istoriei, chiar „marele nostru martor”. Pe lângă el, J.P. Sartre ajunge doar un snob eşuat moral. Lui Drieu la Rochelle nu-⁠i iartă „plecarea din demnitate în singurătate”, căreia i se împotrivise. Pe disidentul comunist Milovan Djilas îl aprobă întrucât dezvăluie „impostura ca dogmă, corupţia ca metodă, căpătuiala ca etică”.

Indecis devine în altele, mai târziu, ca în volumul Subiect şi predicat. Lui C. Noica îi recunoaşte o poziţie ridicată – sau îl înalţă? – pentru că în regimul politic-⁠statal represiv „a asumat riscul onoarei de a rămâne om şi înţelept”. Îi trece, însă, cu vederea că fuge de istorie şi de etică, dar de una abstractă, pentru că admite o etică „tră­ită”, deja, acum, prea suficientă. La Noica, despre a cărui conştiinţă copleşitoare mărturiseşte Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, simpla aprindere a focului face „cât o etică”! Mult sub preţuirea aşteptată. Iată: minimalism, succedând maximalismului, etic, acum, la Noica. Dar nu este ceva diferit nici la Mircea Eliade, promotor, se constată, al unei etici discrete. Şi ca oscilaţiile lui Ierunca să crească şi mai mult, sporind surprinderea, iată şi o etică poetică, altfel spus estetică: citind Jurnalul fericirii, admite că, „pentru N. Steinhardt, morala este, în fond, «o poezie a vieţii»”.

Virgil Ierunca este, o spune în Româneşte (ed. 1991, p. 74), exasperat de „prea multă estetică”. Un caz exemplar îi oferă Albert Camus, scriitorul influenţat de Franz Kafka, dar într-⁠un mod cuprinzător, deopotrivă simbolic şi realist, pentru care, însă, ciuma „nu e o năpastă estetică”. El a scris, totuşi, ca un autonomist al esteticului, că „arta nu trăieşte decât din constrângerile pe care şi le impune ea singură şi moare odată cu constrângerile impuse de alţii”. La primirea Premiului Nobelul, tot el a spus că scriitorul „e în slujba celor care îndură”. La cealaltă extremă a spaţiului literar, poetul român Paul Sterian îl convinge pe critic tocmai pentru că se lipseşte de estetismul expresionist, deşi uzează accidental de „diversiune estetică”.

Arta care-⁠l fascinează pe critic este aceea produsă de curaj. Umană, de la pasionalism la mizerabilismul urmat fără abatere în (meta)literatură. El va combate lipsa riscului în ansamblul artei româneşti. (O corectură indirectă aplică acestei teze N. Breban, în studiul sau eseul, autorul său fiind ambiguu, Riscul în cultură.) Susţine, prin I. L. Caragiale, pe urmele lui G. Ibrăileanu, o artă politică, generând adepţi deopotrivă în ficţiune şi critica acesteia. De la etic, omenesc, politic, pasul apropiat este închis în moralul religios: chiar şi G. Papini, prin Eliade, ar îndemna la arta ca sacrificiu. Pura şi profunda, divina religiozitate, o atinge ori o pipăie mistica estetică (prea multă? iată, acum, deplină…), prin N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii, în mod expres, explicit teoretic, pentru care arta rămâne tainică şi nu demonică. În România îngenuncheată ideologic, implicit şi explicit deopotrivă etic şi estetic, de totalitarismul roşu, realitatea nu rămâne tainică, dar tăinuită artificial, ea, arta, fiind astfel sufocată în formula, în totul coercitivă, realism socialist. „Realitatea comunistă nu există decât în măsura în care e poleită ideologic, după reţetele precise ale unei etici şi estetici de partid.” Despre arta pentru artă, apărută la noi pentru prima oară la Constantin Brâncoveanu, ca şi despre arta românească înţeleasă ca o artă a intimităţii, Ierunca descoperă că a scris G.M. Cantacuzino, pentru care „estetică fără etică nu se poate”.

Tangenţele religiei

Religia ajunge tangentă la creaţia artistică, începând cu literatura, la etica şi filosofia laică, la istorie, politică, ideologie, dar şi la doctrinele care o autonomizează ori o despart, altfel spus la ea însăşi. Lucian Blaga este criticul ortodoxiei conservatoare. Mircea Eliade opune religia istoriei şi adoptă religia limbii materne. Asemenea lui Eliade, Ierunca înţelege că „războiul împotriva comunismului este un război religios”. G.M. Cantacuzino dezvăluie credinţa creştină ca „pretext creator” la Constantin Brâncoveanu. Creştinismul antimodern este gândit, trăit, exprimat de M. Vulcănescu. El scrie: „Cea mai deplin creştinească reacţie în faţa vieţii moderne este lepădarea de ea”. Pentru N. Steinhardt, cel din Jurnalul fericirii, „credinţa se înrădăcinează în Cuvânt”, dincolo de dialectică. Pentru E. Ionescu, încrezător doar într-⁠o realitate transcendentă, religia există în literatură şi-⁠n afara ei, între căutare şi aşteptare. Ierunca descoperă la Ionescu şi o comediografie religioasă, el spune simplu un râs religios. C. Noica, enigmatic, singuratic, trece drept un „schimnic laic”. El crede, cum scrie Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş, că Isus este doar Fiul Omului, nu al Domnului.

Nume de proeminenţă doar jurnalistică trec uneori prin grilă religioasă. Noel Bernard este un „agnostic cumpătat”, lucid, înţelegător, activ. Mihai Cismărescu devine cunoscut întâi ca un „călugăr livresc”, izolat, apoi marcat de mântuirea în acţiune. La N. Petra îl atrage pe Ierunca, previzibil, omenia etic-⁠religioasă.
Religia apare recunoscută drept reper universal, cultural, artistic, filosofic. Despre pictorul J. Bosch citim: „L-⁠am iubit pe acest bătrân meşter nr-08-SAM_2243de miracole…”. Pe J. Genêt, citit ca scriitor francez marcat de F. Kafka, îl descoperă într-⁠o altă colonie penitenciară a misterului, în Miracle de la rose. La gânditorul Romano Guardini, după Kierkegaard, îi impune melancolia condusă între eternitate şi frivolitate. Iar teologul Karl Barth îl cucereşte prin adevărul împărtăşit că Dumnezeu şi nu omul are ultimul cuvânt. Nu lipsesc reperele din rândul femeilor: Simone Weil („Il faut se déraciner.”), Sf. Tereza predicând şi făptuind jertfa, care a marcat-⁠o şi pe discipola lui Edmund Husserl, Edith Stein.

Moartea este, în înţelegerea lui Ierunca, o prezenţă eroică, sacrificială şi chiar, într-⁠un fel favorizant, vitală: „numai în Spania moartea e vie”. În Clipa fatală a lui R. Queneau, află „sonoritatea morţilor”. Notează: „Nu credeam că se poate muri din entuziasm.” A dobândit această încredinţare printr-⁠un apropiat al său, Horia Tănăsescu.

Expresia gândirii vii

Un extremism afirmativ invocă, rar, dar explicit, teoria şi practica metodei, prin Virgil Ierunca. Pe de o parte, el admite antieclectismul critic al lui Gh. Grigurcu, obţinut prin opţiunea antimetodică (metoda nulă: „niciuna”), situaţie recunoscută şi poetului avangardist Paul Păun, la care descoperă „două discursuri ale antimetodei: dragostea şi libertatea”. Pe de altă parte, afirmă pluralismul metodic la Lucian Raicu („examen multiplu”, şi atunci „critica îşi înseninează şi antenele şi metodele”), apoi la criticii ulteriori, de la Livius Ciocârlie la Marian Papahagi, primiţi cu aceeaşi îngăduinţă („asistăm la o înseninare metodologică deschizătoare de perspective şi desluşiri inedite”), ori faptul simplu de a urma, precum Mircea Zaciu, „doar seriozitatea metodei” universitare. Nu mimetismul, dar emulaţia cu o metodă, fie şi de împrumut, se mai admite, atunci când acelaşi Zaciu scrie despre Mircea Martin că „nu e (…) prizonierul unei metode, ci experimentatorul unei metode”. Dar sensul experimentului este acum alterat de o perspectivă personală de gândire conservatoare, nicidecum (neo)avangardistă. Ierunca însuşi dă un exemplu propriu pentru modul de a proceda ca „experimentator”, liber de orice teorie: „Cu conştiinţa unui compromis metodologic, să încercăm totuşi să…” etc. (226). Conştiinţa exersată de el – extrem de îngăduitoare, până la anularea ei – apare întemeiată pe faptul că nimic nu există în afara procedurilor, de aceea sensul metodei este extensiv, ilimitat, încât la (sau prin) Paul Goma se dezvăluie „făcutul cu ochiul” ca „metodă de supravieţuire”.

Virulent, polemistul structural Virgil Ierunca este în gândire, nu şi în limbaj, unul deloc pamfletar. Foarte rar lasă să-⁠i scape câte un cuvânt aspru, dar nici acela nu este cu adevărat dur. Despre naţionalisto-securiştii de la revista Săptămâna dirijată de Eugen Barbu, el scrie, în fond cu blândeţe, că sunt nişte „neisprăviţi”. Moralistul este reţinut în cuvânt, cu riscul de a nu depăşi limbajul comun: „Dar câte nu există în România «culturală» de azi: cinici din şapte-⁠n şapte zile, ţambalagii ideologici (gata oricând!), oameni autentici de cultură uitându-⁠şi identitatea într-⁠un post pe care-⁠l au sau îl caută, există marionete senile şi tinere lipitori, există, în sfârşit, foarte multe stafii. (Despre excepţii am mai vorbit.)” Ierunca crede că „adevărata polemică” ajunge etică şi-⁠n poezie. Şi despre sine scrie, atunci când ţine să menţioneze, despre jurnalistul de la Radio „Europa Liberă” Mihai Cismărescu: „Orice polemică devenea pentru el o rană personală”. La fel, aş spune, când ne încredinţează că „Noica nu ştie să polemizeze bine decât cu ideile”. Reacţionează într-⁠un fel aşteptat, protector, când Camil Petrescu sare peste orice limită, iar atunci constată că recursese nu la polemică propriu-⁠zisă, dar la „subpolemică”, numind dorul la Blaga „chilipir poetic”. Obiectiv, „nepolemic”, îi apare dosarul de plagiat al lui E. Barbu, întocmit de M. Zaciu, a cărui carte Lancea lui Ahile, o spune izbăvitor, nu rămâne „doar o carte de polemică”. Oricât ar combate Ierunca retorismul revoluţionar, el numeşte fenomenul cu eleganţă „acefalism poetic”. Cu totul altceva este „basmul polemic”, de data aceasta urmat, din volumul poetului N. Caranica Povestea foamei.

Adevărul iese aici din comuniunea extremă dintre sentiment şi raţiune, suferinţă şi măsură. Prin P. Valery, eseistul ajunge să înţeleagă, cum citim în Subiect şi predicat, că „adevărul nu se poate obţine decât pasional”. La cealaltă extremă, va face şi elogiul unui N. Petra, privit drept un „spirit cumpănit”, atent cu „ierarhia adevărurilor”.

Gândirea vie este aceea pe care V. Ierunca şi-⁠o apropie şi apropriază. O spune indirect într-⁠un moto extras din Robert Musil, cules în Româneşte. A scrie prin alţii este la el un procedeu recurent, care trece din text în avantext, prin epigrafuri. Gândirea devine adevărata locuire, ea mută marginile spre un punct central ce se cade atins. C. Noica, marginal împăcat, purtător de „nemargini de gândire”, în expresia lui M. Eminescu, este citit cu un entuziasm, care poate părea autocontradictoriu, ca filosof şi nu ca jurnalist antiregim, ori, vai, ca „veleitar de Gallimard” (Subiect şi predicat).

Expresia naturală rămâne aceea generată de dialogul interior, în fapt monologic. Prin Blaise Pascal, Brice Parain, crede că „dialectica este un mod spontan, direct, aproape iraţional, de a te exprima” (Româneşte). Sfiala şi totodată încrederea faţă de cuvânt urmează, într-⁠un sens vădit religios, logosul, limbaj şi cuvânt deopotrivă, fie şi unul pământesc. O propoziţie transcrisă din G. M. Cantacuzino îl dezvăluie stilistic şi retoric: „Căci veşnic nu e pe pământ decât cuvântul.” Pe cona­ţionalul şi stilistul metec Cioran îl citeşte cu admiraţie înfricoşată. Vecin cu „esenţialul”, chiar „cumplit”, Cioran îi revelează un univers „de pierzanie şi scandal”. Cum? El „face din adevăr limbaj, din limbaj sacrificiu”, iar în totul, de la un capăt la celălalt, îi descoperă cititorului „nemernicia de cenuşă a cuvântului însuşi”. Nimic în afara limbajului nu-⁠l reţine la A. Gide: „Toată opera lui (…) e o experienţă a frazei”. Iar fraza este detaşată integral de structura reflexivă şi ontologică. Pentru că „Opera lui n-⁠are idei, ci imprudenţe”. Gide „a făcut din opera sa o experienţă inutilă”. Inclusiv o experienţă a limbajului? Poate, în caz că îi deserveşte întreaga comunicare. Aderenţa i-⁠o impune criticului nostru Albert Camus, cel care, peste structura ideatică şi existenţial(ist)ă, scrie în „limbajul comun”. V. Ierunca intră în acord cu E. Ionescu, prin convingerea că în totul, nu doar în limbaj, scrisul justifică existenţa. Nu ostentativ, dar cu discreţie. Un moto din Edmond Jabès aruncă vălul de pe scriitorul care ar fi omul dintr-⁠o umbră.

Cum e scrisul eseistului, criticului, publicistului? El rămâne imprimat într-⁠o ritmică ori sintaxă patetice, polemic-⁠pamfletare doar în substanţă. În expresie, retorica adoptă repetiţii de cuvinte importante, necesare în discurs, ori manipulează citate. De pildă, unele din Eminescu, pentru pamfletul antiregim şi supuşenia faţă de acesta. Mod de a lucra cu limbajul aflat în faţă. Gramatica îl mai şi trădează: „Întoarcere în urmă” (Româneşte, p. 16), „Complet şi total…” (Subiect şi predicat, p. 35). Gândirea mai şi şchiopătează în limbaj. Ce vrea să fie, la Ileana Mălăncioiu „bâjbâială neo-⁠ontologică”, la M. Ursachi: „vidul agonisit”, la N. Steinhardt „o subrealitate suprarealizantă”? Înţeleg oarecum că Gh. Grigurcu face „critică internă”, adică imanentistă, de identificare, dar în afara oricăror metode, specifică Ierunca, excluzând sau uitând chiar impresionismul. Nu cuvintele abat gândul dacă „s-⁠ar putea ca G. Liiceanu să eşueze: până şi eşecul ar fi deplinătate, întru atât ni se par esenţiale şi certitudinile şi neliniştile lui.” Paradoxul sfârşeşte, uneori, în opus al doxei.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest