Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Romanul „politic”

Marian Victor Buciu: Romanul „politic”

De reţinut şi acordul de esenţă al celor doi comentatori literari separaţi în mod fundamental, adică esenţial, de cele două sisteme globale în care se pronunţă, s-⁠ar spune, într-⁠un fel straniu, aproape la fel de liber.

Monica Lovinescu se rosteşte în „dezacord” asupra „unor puncte aproape de detaliu” şi nu „asupra esenţialului”, cu N. Manolescu, acesta fiind „pus la adăpost de clişee prin îmbinarea fericită dintre conştiinţa estetică şi cea profesională” (Posteritatea contemporană. Unde scurte III). De ce n-⁠ar fi identice esteticul şi profesionalul? Prin ce s-⁠ar diferenţia cel din urmă? Rămânem dincolo de conjecturi, Buciu-articdar şi de alegaţii. De reţinut şi acordul de esenţă al celor doi comentatori literari separaţi în mod fundamental, adică esenţial, de cele două sisteme globale în care se pronunţă, s-⁠ar spune, într-⁠un fel straniu, aproape la fel de liber. Rămâne să urmărim poziţia personală a autoarei privitoare la romanul politic. Tematic, problematic, dar de fapt structural, politic. Ea pleacă de la centrul blocului sistemic comunist, unde se trasează liniile şi limitele în totul, cu toate că blocul are totuşi guverne naţionale. Naţionalismul coexistă cu internaţionalismul. Şi în URSS, notează în mai 1978, în plin protocronism românesc, „realismul socialist şi-⁠a pierdut din impactul terorist şi magic (sic!), realismul câştigă teren, rămânând singura modalitate estetică admisă”. În România, neorealismul socialist se extrage dintr-⁠o voinţă anacronică, nesovietică, asiatică, stupefiant retardatară. Constatarea aceasta, Monica Lovinescu o poate face, însă doar ea. Premisa şi-⁠o formulează singură. Dar i-⁠o poate eventual presupune şi criticului român, cu care se anunţă a fi în divorţ neesenţial, ca într-⁠un adio, dar rămân cu tine. Să-⁠i urmărim datele acestui clivaj în înţelegere.

Monica Lovinescu nu este de acord atunci când Nicolae Manolescu spune: „Câtă artă, atâta curaj”. Ar însemna să admită limita ca fiind aflată în estetic. Pentru ea, esteticul nu ajunge, ba chiar se află la îndemână, dacă există talent şi dacă scriitorul a dovedit că poate crea opere memorabile, fireşte, artistic, capodopere chiar. Monica Lovinescu crede că romanul realist socialist al lui Mihail Sadoveanu, scris într-⁠o limbă suspectată de unii ca fiindu-⁠i străină, Mitrea Cocor, este scris pe deplin cu artă. Deşi, tot ei, el i se dovedeşte ilizibil! N-⁠ar fi mult, gândind astfel, să vadă în Mitrea Cocor o proză experimental(ist)ă, ca a romancierilor din noul şi noul nou val francez, Robbe-⁠Grillet, Claude Simon, Michel Butor etc. Până la urmă, Monica Lovinescu îşi tranşează clar gândul: vrea şi opere proaste, în comunism, dar să fie documente! Curaj să fie, arta nu deranjează… Curaj ideologic, politic. Războiul literaturii nu este în ceea ce o priveşte decât colateral literar.

Apoi, formula lui Nicolae Manolescu, anume „conformism al curajului”, Monica Lovinescu o exclude. Curajul, o ştie cert, este nonconformism, risc, sau nu e deloc. Ea crede că rămân romanele „politice” „scrise cu pana conştiinţei”, „documentare”, nu cele „îmbinând arta cu curajul”! Conştiinţa istorică, socială, politică ar trebui pesemne impusă, arta se presupune. Se prea supune… Iată diferenţa de detaliu, nu de esenţă, pe care o semnalează, în polemică de gândire cu criticul din România comunizată. De fapt, cei doi privesc din puncte opuse şi nu doar pentru a se întâlni, dar şi pentru a se ocoli. Monica Lovinescu impune documentul şi presupune arta. Nicolae Manolescu impune arta şi presupune documentul. Prima poziţie este istorică, politică, ideologică. A doua este propriu-⁠zis critică, literară. Prima, deopotrivă teoretic şi faptic. A doua, mai mult principial, adesea încălcată de fapte, analize, evaluări.

Marea minciună, miza principală, în romanul „politic”, este tocmai personajul ideolog, activist, decizional, vigilent asupra „înfăptuirilor”. Comuniştii, constată Monica Lovinescu, sunt mitologizaţi ca personaje de roman. Arta minte, este laşă. Etica adevereşte, este curajoasă. Monica Lovinescu nu face nicio deosebire între romane gen Mitrea Cocor din epoca stalinist-⁠dejistă şi romanele care reevaluează, cu alte mijloace artistice, parţial şi implicit etice, scrise în epoca naţional-comunistă, girată şi, aş spue, giruetată, de Ceauşescu. „Nu arta le lipsea lui Constantin Ţoiu şi lui George Bălăiţă, ci curajul”. Schematic („revoluţie, erori şi, în sfârşit, restabilirea «legalităţii»”) este şi romanul Galeria cu viţă sălbatică, al lui Ţoiu.

G. Bălăiţă, pe lângă conformismul ideologic, amoral, împrumută (la limita plagiatului, caz repetat de D. T. Savu) de la G. G. Màrquez personajul care mănâncă pământ, în Ucenicul neascultător. Estetic, nu ar fi ceva de reproşat, numai că în prefaţă Bălăiţă revendică romanului său şi „un caracter documentar”. Lauda romanului, de către Paul Georgescu, în latura lui stalinistă, nu i se pare foiletonistei de bun augur.

Prozatori

În prima perioadă a sa, ilustrată de foiletonistă în Unde scurte. Jurnal indirect, Mihail Sadoveanu este neuitat, între altele, pentru că şi-⁠a cenzurat Viaţa lui Ştefan cel Mare în 1954. Şi tot atunci, Hortensiei Papadat-Bengescu îi păstrează antipatia din copilărie, marea prozatoare nu există. Geo Bogza uită stalinismul. Prozator şi el, în sensul cel mai larg, criticul de teatru, ulterior memorialistul, N. Carandino este stimulat „să pună într-⁠o carte o viaţă care face mai mult decât o carte”. Primum vivere, deinde scribere: e formula generală a Monicăi Lovinescu. Iată şi ilustrarea dezirabilă: „Demnitatea şi etica la N. Carandino n-⁠au fost plătite cu vorbele, ci cu fiinţa”. A plăti, a scrie cu fiinţa, iată pedagogia critică menţinută. Nu contează că ia ca model un jurnalist: „Unul dintre puţinii gazetari de stânga consecvenţi din presa noastră democratică…” (cf Al George: stânga sau dreapta? – n.n.) Monica Lovinescu se comunică, se propune, mediat, în expresie indirectă.

G. Călinescu, în Scrinul negru, îi dezvăluie prin personajul Ioanide, arhitectul, un fel de narcisism geniolatru. Îi refuză sinceritatea adaptării ideologico-⁠literare, convinsă că romancierul simulează realismul socialist în confecţionarea conjuncturală (iată o conjectură admisă de unii critici) a muncitorilor comunişti.

Într-⁠o emisie, chiar şi pamfletară, dincoace de orice analiză literară, critică, este tratat Zaharia Stancu, scriitorul „Urlând cu lupii când trebuie”. El s-⁠a dus la Congresul scriitorilor din Uniunea Sovietică şi l-⁠a negat în spirit primar agresiv pe înnobilatul, cu Premiul Nobel, B. Pasternak, scriind că nu a auzit cine e. Aservit total(itar) comunismului, el laudă demnitatea de tip bolşevic. În timp ce, la polul plus, Al. Soljeniţân o contestă integral. Şi literar. Dezvăluie adevărul, răscumpără memoria celor 600 de scriitori morţi în lagărele ruseşti. Zaharia Stancu (Seismograme, Humanitas, 1993), pildă de statuie sau glorie de nisip, este executat într-⁠un necrolog, critic, nu fără dexteritate, deşi foarte sumar: publicist remarcabil în interbelic, poet minor, prozator „mult mai discutabil”, la limita pornografică şi ideologică, de salvat poate în Ce mult te-⁠am iubit.

Favorizată de necesitatea unei maculaturi editoriale, Lucia Demetrius (op. cit.) scoate şi trei cărţi la (scurt) interval, ca abnegată slujitoare a realismului socialist.

Nu pe Anişoara Odeanu, prozatoarea, o impune acum Monica Lovinescu, într-⁠un alt necrolog-⁠evocare (op. cit.), dar un atac instinctiv la cenzură.

Marin Preda este pentru Monica Lovinescu (Unde scurte. Jurnal indirect) prozatorul contemporan suprem, dat drept „singurul (s.M.L.) prozator al generaţiei anterioare” şaizeciştilor. Moromeţii II, din 1967, îi apare şi ei drept un „eveniment” literar, condiţionat, cum ne aşteptam, moral. Curios, comentatoarea nu vede cusăturile şi petele ideologice destul de largi şi apăsate, în schimb descoperă doar adevăr. Explicit, susţine că romanul acesta despre colectivizarea agrară şterge minciuna întreagă despre sat. În totul, el trece drept un roman al libertăţii şi adevărului, evident contra constrângerilor ideologice. Roman realist, el ar mai fi – s-⁠a spus repetat – şi poetic. Poeticul fiind pe rol de minimalism estetic.

Anul următor, la romanul Intrusul, îl urmează şi chiar îl citează pe N. Manolescu, cel convins tranşant de „cartea adevărată şi cinstită”. S-⁠ar zice că Monica Lovinescu se resemnase cu durata fără limită a sistemului politic şi statal. Contextul şi textul i se suprapun fără fisură, cel din urmă „oglindind”, potrivit unei concepţii estetici rudimentare, de care nu se jenează, pe cel dintâi. Aici, Monica Lovinescu intră în flagrantă contradicţie cu ea însăşi. Bravura deplină, etic, implicit estetic, din Intrusul, este, vrând-⁠nevrând, anulată, dacă susţine că doar în România s-⁠a „reintrat în estetic” fără procesul stalinismului criminal. „La noi rezultatele în sfera esteticului au fost remarcabile, temelia lor este însă şubredă şi toţi scriitorii o simt.” Cum rămâne cu Intrusul, şi, de fapt, nu doar cu el: cu cinstea, adevărul, singularitatea autorului şi a operei?

Prin Marin Preda, şi întru satisfacerea Monicăi Lovinescu, o stafie este alungată din literatura română apăsată de comunism: „Evazionismul”. Unii îl practică, privindu-⁠l ca eludare a realismului socialist. Dar, mai ales, ca o întoarcere la continuitatea firească a artei literare, ar fi de spus mai întâi. Evazionismul ar fi esteticul pur vs. realitatea istorică (420). De fapt, evazionismul era o îndepărtare nu de realism, istoric şi cotidian, imposibile, neacceptate oficial, ci de irealismul istoric şi cotidian, impuse ca surogat de realitate. Iar esteticul nu era, nu este, ceva exclusiv evaziv, el este invaziv, şi faţă de referent, dar mai ales – ceea ce este esenţial – faţă de propria aventură creatoare. Aşteptând de la literatură nu tocmai ceea ce îi este propriu, dar subiacent, Monica Lovinescu îl reţine acum pe scriitor într-⁠un pluton de elită numai bun de decorat cu o distincţie istorică. „Marin Preda este unul dintre puţinii scriitori care ştiu să nu se ferească de realităţi.” În modul său incredibil de simplist, periferic în ordine artistică, foiletonista cere, previzibil, „A oglindi realităţile unei epoci…”. Vocabularul critic, oricum precar, era cel comun şi sociologismului recunoscut drept vulgar.

Lui Marin Preda, deşi acum nu mai este la început, Monica Lovinescu (Seismograme) îi refuză, structural, doar Desfăşurarea: „Celelalte cărţi (…) în afară de Desfăşurarea, sunt organice”. Uită sau nu cunoaşte scrieri reprobate chiar de autor. Comentând, favorabil, concesiv, însă nu şi memorabil, ca perspectivă critică, romanul Marele singuratic, cu „epilog neconcludent”, se raliază la o conjectură creatoare impusă repetat în lecturile din acest scriitor: „Darul prin excelenţă al lui Marin Preda ar fi să surprindă zona obscură în care existăm înainte de a ne fi exprimat”. Deşi formulată obscur (poate să fie existenţa fără expresie?), teza accesului la psihologia abisală, fără expresie morală, inexistentă de altfel nici la Dostoievski, nu-⁠l putea ademeni pe admiratorul sacral al lui Tolstoi.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest