Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Mircea Martin: teorie şi critică

Marian Victor Buciu: Mircea Martin: teorie şi critică

„Originalitatea teoriei”, constatată de M. Martin, poate fi apreciată, dar poate fi şi verificată în relaţie cu originaritatea? Ies etnicitatea şi naţionalitatea din convenţional şi aproximat? Rămân închise în ele însele?

G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ilustrează forţa spirituală românească, identitatea naţională, etnică. La el, specificul naţional este „un dat congenital, structural”, înţelege M. Martin (Radicalitate şi Nuanţă, Ed. Tracus Arte, 2016) din ceea ce istoricul literar român crede în proprii termeni a fi „Român etnic” ca „o notă cu precădere”. Întrucât G. Călinescu dezvăluie, într-⁠un fel de fapt învăluitor, în I. L. Caragiale, un scriitor marginal pentru valenţa specificului etno-naţional, M. Martin îi contestă istoricului literar accepţia specificului pe criteriu geografic. Se-⁠nţelege că inferenţa se realizează nu doar în cadrul geografic naţional, dar şi extra-⁠naţional.

„Originalitatea teoriei”, constatată de M. Martin, poate fi apreciată, dar poate fi şi verificată în relaţie cu originaritatea? Ies etnicitatea şi naţionalitatea din convenţional şi aproximat? Rămân închise în ele însele? Nu se transformă şi „lărgeşte” specificul, autodepăşindu-⁠se şi ţintind comunicarea cu universalul şi în universal?

Specificul estetic (abordat în plin naţional-comunism, propagator al unui specific ideologic totalitar) este ambiguizat în context, expres disociativ, dar tacit asociativ, deşi se constată la G. Călinescu „disocierea fermă a esteticului de cultural”, ambele raportate autonom la specific. Călinescu „evită să cadă în confuzia dintre estetic şi etic sau etnic”. Valenţa estetică este pentru el hotărâtoare, înnobilându-⁠se pe ea însăşi, dar şi datul (zis, presupus, nu o dată) originar, etnic. Iată dominanta critică:  „Exigenţă estetică maximă, aşadar, nu inerţie admirativă, «nu odihnă în Eminescu», cum va spune mai târziu Constantin Noica, nu paradă patriotardă.”

Poziţia de forţă a lui M. Martin în relocalizarea istorico-⁠literară a lui T. Vianu, în 1987, este ofensiv şi chiar drastic teoretică: „Rezervele faţă de opera sa măsurau inapetenţa teoretică a criticii literare autohtone”.  Un fel de exaltare îl caracterizează şi pe M. Martin, în apărarea şi ilustrarea lui Tudor Vianu, prin care survine „o tradiţie universală şi naţională (…), o cultură critică, estetică, filosofică demnă, valabilă, pe care se poate întemeia orice formaţie intelectuală”. Şi el, un polivalent al scrisului, în felul său: „Figura lui Vianu ne apare tot mai exponenţială”, pe multiple domenii ale literelor, „el accede la specificitate prin multilateralitate”. Teoreticianul este un taxonomist, el „excelează în înserieri”.

Freamătul erudiţiei (Edgar Papu), din 1986, este o formulă care nu doar reabilitează, dar ridică ameţitor volumul de cunoaştere, una evident trăită. Existenţa, existenţialul apar dominante. Două cărţi fac obiectul comentariului.

Despre stiluri, 1986, lucrare modelată de morfologia germană, de factură tipologică şi sincretică, pe care o redenumeşte Tratat de ontologie a curentelor artistice, este pusă în linia cea mai de sus a receptării critice a lui M. Martin: „O operă monumentală (…) o sinteză cu valoare de reper pentru ansamblul unei culturi”. Perspectiva teoretică, analitică şi sintetică, este aşezată în (şi întru) existenţa nativă, inauguratoare, dusă până la maxima laxitate, generalitate, totalitate, riscând indistincţia. „Stilurile sunt concepute ca moduri de viaţă, ca realităţi originare, nu ca simple convenţii intelectuale.” Intelectuale, adică de gândire şi automat de limbaj. Identific un apriorism al stilului, trecând peste faptul că totul, şi acesta, există în regimul convenţiei. S-⁠ar înţelege că pentru Papu stilul este generativ, nu generat, cauză, nu efect, de găsit şi admis, nu de elaborat. Omul ar fi stilul, nu stilul – omul.

Cealaltă lucrare,  Barocul ca tip de existenţă, chiar de la titlu îşi exhibă referinţa existenţială. Fixarea se produce însă stilistic prin formă, care dă expresia fiinţei. Prin relaţionare, iată ce se constată: „Barocul e multiform, manierismul e deformant”. Deformarea este tot formare, tot multiplă, şi ajungem la o stranie suprapunere, aşadar şi manierismul ar fi multiform. Contrazicându-⁠l pe Papu, Martin crede că toate formele se produc prin „de-⁠formare”. O altă disociere din lucrare, acum exprimată şi prin asociere, constată că barocul şi romantismul sunt ambele deschise. Am să spun că existenţial, da, însă formal, nu, pentru că forma capătă identitate prin stabilitate şi închidere, cel puţin faţă de exterioritate, chiar dacă interioritatea rămâne până la un punct limită, fără alterarea autonomiei paradigmei stilistice, variabilă ori metamorfozabilă. Dar barocul, trebuie să recunosc, nu rămâne aici la limbajul doar ca expresie stilistică şi retorică, el accede la tipologii (şi personajele sunt alcătuiri din cuvinte, cf. David Lodge, Limbajul romanului):  Hamlet, Don Quijote, Don Juan şi alte personaje sunt pentru E. Papu „figuri insondabile”. La modul lui E. d’Ors, aş constata că barocul şi nu barochistul, formula şi nu formaliza-
torul, nu ştie ce vrea, îşi pune sub dubiu voinţa de existenţă.

Deşi M. Martin, el însuşi, practică aici, dar şi în alte părţi, excesul de „înţelegere”, ca în îndoiala justiţiară (in dubio pro reo), dar cu precizie şi siguranţă, îi întoarce prin contradicţie lui Papu un, direct numit, „avânt encomiastic”. Tipul teoretic pe care acesta l-⁠ar reprezenta, în linia viului, vitalismului, ar fi al „un(ui) speculativ în ordinea concretului”, apropiat de Marcel Raymond, opus lui G. Poulet, acesta fiind un „intelectualist-abstractizant”. În mod straniu, înţelegem de la titlul acestui comentariu, Papu nu-⁠şi cunoaşte stilul sau, mai curând, i se opune. El se vrea clasic, dar nu poate fi decât fremătător în erudiţia sa vie. Când poetul şi eseistul Al. Philippide, mă pot gândi acum, afirma, nu ştiu dacă în mod original, că te naşti romantic şi devii clasic, el era mai în gând cu Papu decât Papu însuşi.

Din Comparatism (cu adevărat?) universal (Adrian Marino), comentariu datat 1989,  înţelegem că aici nu se mai extinde şi renovează un întreg domeniu, dar sunt alese opoziţii în contra curentului: nu formalism vs. istorism, dar teorie vs. non-⁠teorie, teoria literaturii vs. istoria literaturii. Dacă operează o extindere, ea este metodologică, de bună seamă comparatistă. Marino instituie un soi de pan-⁠comparatism, principiul nimic fără, dar totul prin, comparatism. Dincolo de metodă, extinde, peste limitele convenţional impuse, conceptul şi practica literaturii. În expresia sa, literatura este universală, „una şi indivizibilă”, „în fine planetară”. El ia drept reală utopia fundamental teoretică. De aceea, M. Martin îi salută principiile generoase, vizând egalitatea literaturilor, dar practic inaplicabile. Pentru că nu e posibil, crede comentatorul. Nu se vrea, crede cel comentat. Că nu orice operă e universală, un contra-⁠argument voit realist, al lui M. Martin, este superfluu. A. Marino, critic radical, în privinţa valorilor artistice, dacă nu chiar radicalist (amintesc respingerea cohortei uluitoare de pseudo-⁠poeţi şi renunţarea de decenii la lectura romanelor, toate declarate de el), nu susţine universalizarea absolută, evident rizibilă. Există „diferite grade de universalitate”. Se delimitează Martin: „Această universalitate regională limitată îmi apare deocamdată cu adevărat operaţională. Cât despre universalitatea globală, ea este un concept necesar, desigur, dar încă utopic.” Există şi ceea ce nu este deplin stăpânit şi cunoscut. Universalismul total nu găseşte competenţe critice, într-⁠adevăr, dar teoretic poate interesa, întrucât are un statut virtual, progresiv. Martin mai observă că Marino îşi descoperă perspectiva universalist regională, localistă şi priveşte literatura dinspre Vest spre Est, nu şi invers. E chiar o problemă? Totul pe lume începe de undeva. Martin îl responsabilizează pe comparatistul conaţional: „Îi rămâne să ne dea şi o aplicaţie pe măsura anvergurii proiectelor şi radicalismului său introductiv.”

Metoda, citim în Adrian Marino sau „calea netulburată”, deopotrivă intensivă şi extensivă, este însă istorico-⁠critică, de confruntare cu liniile semnificative de cunoaştere. Funcţia ei ajunge chiar mai cuprinzătoare decât este constatată polemic aici: „La noi, unde citarea lucrărilor altora pare adesea un obicei pierdut, el a citat cu asupra de măsură: din nevoia de alianţe ideologice, dar şi pentru a pune în valoare o tradiţie autohtonă…”.

Un articol dubitativ, Comparatism (cu adevărat?) universal (Adrian Marino), din 1989, ultimul an al vechiului regim, recunoaşte un literator „forţând universalitatea” în răspăr cu „rezervele şi zeflemeaua” colegilor români. M. Martin îi admiră sau chiar îi exaltă, tot în răspăr, cu contestatarii ori denigratorii, proiectul articulat şi de anvergură reală. Devine, totodată, în parte, rezervat, pentru a fi măsurat, în sensul de nuanţat: „Procentul de originalitate e ridicat…”, constată. Şi să ne gândim că foloseşte atributul originalităţii pe deplin, deşi fără repere comparative, în cazul teoriilor sau ideilor, întreprinderilor altor critici. Marino e crezut un continuator care aduce un accent personal, el îl „radicalizează şi extinde” pe comparatistul francez Etiemble. Referinţele lui apar neobişnuit de extinse, iar M. Martin le notează prompt: sunt acolo 1200 de citate, într-⁠un discurs excelent fluidizat, al unui remarcabil comunicator de bibliotecă.

Vera Călin şi refuzul confesiunii (2014) a apărut în chip de necrolog critic, inevitabil ori habitudinal elogios: „Doamnă a comparatisticii…”, „Scrupul profesional, modestie, discreţie, ţinută intelectuală: Vera Călin.” Erudită şi ea, bibliografic, s-⁠a aplicat, prin desprindere rapidă de realismul socialist, pe care l-⁠ar fi urmat cu „măsură”, pe analize retorice şi stilistice la proză străină şi română. Editorul-⁠critic M. Martin este impresionat că Vera Călin n-⁠a voit reeditarea unor volume, pentru că erau depăşite bibliografic, publicând doar  memorii abstrase din istorie.

Conjunctural, tocmai în „Jurnal de cărţi” străine şi româneşti (Romul Munteanu), M. Martin cere „o mai dreaptă cinstire” pentru metoda critică a comparatismului.

Primul merit pentru Metamorfozele criticii moderne, 1975, citim în Vocile critice moderne (Romul Munteanu) (1976), este aşa-⁠zicând cantitativ: este cea mai „cuprinzătoare panoramă” după a lui Savin Bratu (De la Sainte-⁠Beuve la Noua Critică).
M. Martin prinde prilejul de a se lămuri metodologic, pe o veche dispută, într-⁠o linie vagă, utopică, a punerii în relaţie a întregului şi părţilor. „Critică totală sau parţială? E preferabil, credem, un demers conştient de parţialitatea lui, pretenţiei greu de împlinit – în condiţii de compatibilitate şi coerenţă – a totalităţii.” Totalitatea ar fi ideală, parţialitatea reală. Apare însă pretenţia părţii de a echivala întregul, în critica marxistă, revendicată laborios de Romul Munteanu. El nu vrea „să reducă perspectiva marxistă la o abordare sociologică”. Constatare enormă şi nu mai puţin o crasă enormitate, cu toată condiţia prudentă a înscrierii în aparenţă: „Critica marxistă pare mai aproape ca oricare alta de idealul criticii totale”. Dincolo de care R. Munteanu consideră istoria criticii – cuvintele îi aparţin – „o imensă utopie sau o impunătoare piramidă funerară”.

Prinzând acum ocazia, M. Martin are acum temere de reducţionism, exprimată prin evidenţă: „«Eroziunea exercitată asupra ideilor critice» este reală, însă critica nu se reduce la idei.” (Despre critica ideilor literare a lui Marino va ţine să evidenţieze că ea nu restrânge, dar extinde şi fertilizează critica în totalitatea sa.) Şi M. Martin apără, canonizează, critica, aceea reală,  nu ca fiind primordială (cum susţin alţii: N. Manolescu mai ales), dar paritară cu obiectul care o naşte: marea critică e ca marea literatură perenă, mereu contemporană.

Scriind despre Ion Ianoşi, în 1988, M. Martin doar pare că loveşte în critica literară a momentului ca fiind străină de literatură. La noi, crede el atunci, literatura, inclusiv critica, în 1988 şi anterior, au „rosturi debordante strictului specific estetic”. Apărarea specificului estetic avea ulterior să devine o mare limită istorică, politică şi, vai, chiar literară. M. Martin discută aici şi despre text şi context general, dar şi despre subtext: la Ianoşi polemica rămâne „subtextuală”. Să mai spun că tot la Ion Ianoşi, calificat drept un „marxist autentic”, admite, aşadar, un marxism nedogmatic. Dar poate fi marxismul critic în – nu găsesc alt cuvânt – totalitatea sa?

Într-⁠un „context dictat de marxismul de stat”, lui N. Manolescu (v. Criticul „nepereche” al literaturii române postbelice, 2001), critic intelocrat, antiprotocronist, căruia „nu-⁠i lipseşte conştiinţa puterii”, M. Martin îi elogiază în Arca lui Noe „sociologismul subtil” (prizat de fostul stalinist Paul Georgescu, lui îi aparţine expresia)! El citeşte opera ca „viaţă deschisă” (G. Picon), iar prin G. Călinescu se lasă convins de „imposibilitatea obiectivităţii” în critică. Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură este, pentru M. Martin „metacritică” şi înseamnă „punctul maximal al carierei sale critice”. Nu e doar, nici preponderent, metacritică, dacă reia pagini ale cronicarului literar, doar unele revizuite, să spun aşa, contextual. La modul cel mai general şi permisiv, M. Martin îi recunoaşte lui N. Manolescu, alăturat nedisociativ lui G. Călinescu şi Ion Negoiţescu, o „viziune de ansamblu – estetică, culturală, comparatistă”.

Expresia situativă, de o anume constanţă la M. Martin, îşi adaugă, când scrie despre Eugen Simion, în 2013, la 80 de ani,  şi o trăsătură cu tentă clasificatoare: „un critic care a marcat o întreagă epocă literară, o personalitate inconfundabilă, recognoscibilă şi recunoscută, dar este, în acelaşi timp, şi un exponent”. Trebuie să deducem, însă, exponenţialitatea. Ea nu capătă relevanţă deplină în „construcţia de sine” recunoscută, un fapt de generalitate. E. Simion, mai citim, „nu adoptă termeni şi sugestii metodologice din critica franceză”, „El împrumută sugestii…”. E, va să zică, un critic literar de tradiţie istorică autohtonă, nu un europenizant (deşi fiind unul care patru ani a fost lector de literatura română la Paris), decât ca parţial aplicant, ca analist, nicidecum la nivel metodologic ori conceptual.  G. Călinescu, mai specifică M. Martin, îi este lui Eugen Simion mai aproape decât criticul de metodă (foarte liber spus) imanentistă, Jean-⁠Pierre Richard.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest