Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Critica pe înţelesul celor care nu citesc

Marian Victor Buciu: Critica pe înţelesul celor care nu citesc

Mândre drăgălăşenii mai există în publicaţia care scrie mocirlos despre un foarte mare scriitor! (…) Urmaşul lui Sorescu la direcţia revistei craiovene Ramuri mi-⁠⁠a mărturisit o dată: „Crezi că eu citesc tot ce apare-⁠⁠n revistă?” Contează şi acest trist adevăr? Sincer, nu-⁠⁠i aşa? Despre ce critică mai vorbim?

Aceste rânduri sunt o notă de subsol, ceva mai lungă decât se obişnuieşte, la un comentariu aplicat cărţii Viaţa mea de N. Breban. E ocazionat, obligat, de o pseudo-⁠⁠lectură despre această carte, semnată de Vasile Popovici în Orizont, nr. 6, iunie, 2017: Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine. Titlu neacoperitor al textului, de altfel, un titlu fals: în carte Breban repetă că este „speriat şi uimit” din totdeauna şi nu doar de sine, cel mai puţin de sine. Se „preiau”, fără surse, multe stereotipuri necritice. Breban, omul şi scriitorul, este închipuit astfel: uluit, încântat, suprem, supraom. Ca scriitor, ar face caz de cantitate: „Singurul criteriu e cantitatea.” În realitate, cantitatea este un criteriu între altele, deşi important. Pentru VP, dimpotrivă. Foloseşte termenul „maculatură”, probabil pentru prima oară în scrisul său critic. Acum, total fals-⁠⁠critic. Încă o oarecare călcare-⁠⁠n picioare publicistică. Miile de pagini sunt (aici devine VP îndrăzneţ în nesimţirea anti-⁠⁠critică), „expresia unei patologii literare”, „delirul grandorii”. Megaloman (ce nou!), în scris. Cu „stilul său înflorit şi megaloman”, notează, descalificant pentru un universitar literat! Scrisul lui NB, în general? Verbiaj, moloz lingvistic, munte de cuvinte. „Niciodată nu poţi şti dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-⁠⁠o.” Elogiu involuntar: stilul adevărat nu e previzibil. Dar VP, care e, el, previzibil, are ceva de dictator, dacă îi cere scriitorului să citească după dictare. Cum pare că scrie chiar VP. NB se răfuieşte (VP ce face?) şi „înjură Securitatea şi pe Monica Lovinescu”. Nu există nicio înjurătură, sigur ar fi fost citată. Există fapte şi atitudini. VP nu l-⁠⁠a citit deloc pe NB. N-⁠⁠a scris deloc despre el. Nu scrie nici acum, pare doar că scrie. Tabloidizează „critic”, vestind necunoscătorilor (sau unor reali adversari ai lui NB, de după 1990), „completa deraiere” de la Drumul la zid. Punere la zid în „critică”. Mostră de monstruoasă orbire „literară”. Scrie necititorul, în Orizont-⁠⁠ul acestui iunie deja canicular, total în întuneric: „Nu există nici un complex în această harababură.” Există complexe, nu puţine, în Viaţa mea, dar nu există harababură, decât pentru minţi rătăcite şi, vai, nu de citire, din contra. Repetă că NB e „pseudo-⁠⁠cult ca Vadim”. Nu pricepe rostul unor franţuzisme. Nu găseşte un e final într-⁠⁠un termen franţuzesc. Dar VP comite şi el un dezacord: „În fine, «primele două volume» despre care vorbeşte Breban e de fapt unul singur…”. Erori temporale şi de informaţie: cazul Proust-⁠⁠Gide? Totul însă în aproape 500 de pagini. Îl acuză pe NB că se repetă, că „uită subiectul”, adică tema unui capitol, dedicat femeii, dar şi politic. Dacă VP ar fi citit cartea, ar fi văzut cum explică NB structura, poetica, scrisului său, prin M. Proust: în cerc, prin mişcarea cititorului (important aspect naratologic). Şi VP se tot repetă. Când nu-⁠⁠i repetă pe alţi denigratori-⁠⁠necititori ai lui Breban. Şi uită că o face. Dar într-⁠⁠un articol, cantitativ incomparabil cu volumul (ne)citit. VP comite jigniri „confraterne”, în fapt megalomane. „«Amplu», «masiv», «abisal», «puternic», acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-⁠⁠omul, creatorul de supra-⁠⁠oameni.” Se evaluează el? VP nu i-⁠⁠a citit nici pe criticii lui NB la care (se preface că) ţine. Ignorând punerea la zid a lui NB, trei monografişti au scris cărţi despre el, alţi critici, cronicari literari, l-⁠⁠au comentat şi chiar l-⁠⁠au citit. Contestatarii l-⁠⁠au frunzărit, doar, cum ai tăia frunză la câini. Dar pentru furiosul publicist NB e „singurul public” care-⁠⁠i admiră opera. Sincer ar fi NB doar pentru că ar fi fost tentat de cariera politică, unde l-⁠⁠a atras D. Popescu. Fractură de logică: dar atunci NB s-⁠⁠ar mai disculpa? Succesul literar „uşor” l-⁠⁠ar fi făcut membru CC (supleant), iar disidenţa ar fi (VP îşi dă pe faţă neştiinţa) „Cu voie de la Pleşiţă, fără voie, nu ştim.” Dar, cică, pentru a avea succes literar în străinătate… Necititorul nu ajunge să cunoască, pentru că nu o citeşte, viaţa („Nici nu mai contează de fapt”) lui NB, din Viaţa mea. E şi VP unul dintre criticii care, citim în săptămânalul literar al USR, „contează”? Contează să nu citeşti, cum într-⁠⁠o anume societate conta doar cine numără voturile? Încă? Sau contează să scrii după dictare, în grup, la limita plagiatului retoricii denigratoare! Viaţa mea are un text la care VP nu ajunge, din suficienţă şi rea voinţă, doar mimând că o critică. Cu succes garantat la cititorii din aceeaşi făină.

„Vasile Popovici se joacă iar cu focul”, scrie N. Manolescu. Piromanul critic recurent, cu vreo trei cărţi, mici, publicate în trei decenii şi jumătate, este, totuşi, înscris (dar în ce fel!), în Istorie… Şi critică, şi pe înţelesul celor care citesc. Doar a citi ar fi de ajuns? A nu citi este calea, marea metodă! Locul „istoric” e plătit de VP (n. 1956) cu un preţ umilitor. E acolo, deşi „a părut a nu-⁠⁠şi mai ţine promisiunile”. Deşi credea (e contribuţia sa teoretică de închipuit naratolog) că, după dialog, urmează şi trialog… Deşi, fără „tact”, a atacat critica majoră. Şi pentru Slavici, pe cea românească, şi pentru Rimbaud, pe cea franceză. Pe ultima, cu „întrebări insidioase”. Rimbaud-⁠⁠ul e admis doar pentru că-⁠⁠l confirmă pe istoricul critic şi cititoresc (adverb propriu, ocazional, uitaţi-⁠⁠l!). Un Rimbaud „multiplu” (ca F. Pessoa?!), cu opera în chip de „«compendiu» al poeziei europene în general”. Aşadar, marele poet apropriază (sintetizează, conspectează…) poezia unui continent.

Fugit din literatură şi facultate, VP se arată acum nu doar nediplomat, dar fără bun simţ, pur omenesc. Întors la catedra universitară, conferenţiar, după oportunismul diplomatic, scrie acum, rar, „cronici” literare. În acest număr Orizont (atât de bălţat), I. T. Morar îl scrie Bazil, cândva consul al României la Marsilia. Eu l-⁠⁠am văzut ataşat de presă la Paris în 2003, sub ambasadorul PDSR Gherman de la Craiova. Şi dacă am scris mai sus cititoresc, reţin că Morar scrie Alpuţi, în loc de Alpişori, pentru Alpilles, „Alpii mai mici”.

Dar când îl „execuţi”, de altfel primitiv, pe Breban, cum îţi mai alcătuieşti numărul de revistă? Paginile sunt totuşi umplute. Viorel Marineasa reproduce dintr-⁠⁠un informator la Securitate din 30.10.1984, despre „Vasile Popovici care are preocupări literare” (deviante, constat acum). Dar îl reprobează pe M. Sorescu, demitizatorul, că l-⁠⁠a refuzat pe vremuri pe artistul student amator, pus pe picior egal, Diogene/Lelu Bihoi, pentru că-⁠⁠l urma pe M. Nedelciu, prozatorul demitizator al Mioriţei. Elogios, mitizant, e cu M. Nedelciu: e „din stirpea oamenilor-⁠instituţii”. Atelierul pictorului Ion Dumitru e „un fel de loc «mitic» al epocii” (citat din Adina Diniţoiu). P. E. Banciu are bănuieli (g)rele: „Poate avem ceva diabolic în noi…”, scrie despre golul persistent dintre ură şi iubire. Unii se ţin mari şi tari. Cum scrie Claudiu T. Arieşan, ne trebuie „o revoluţie a conştiinţelor şi mentalităţilor pe meleagurile valahe”. Marcel Tolcea, „îmbulzit” să citească Supunerea lui Houellebecq, voia ca francezul François să adopte „furia” şi nu supunerea la islamizare a Franţei, aflând „dincolo de abjecţia colaboraţionismului: convertirea. Iar apoi, Supunerea.” Mădălin Bunoiu, mişcat de „soarta şi destinul României”, „soarta şi destinul Germaniei”, în Despre Heinsenberg, cu dragoste şi abjecţie, scrie cu „admiraţie/revoltă”, pentru că un tânăr fizician a ales moartea ca aviator în război, fugind de echipa Proiectul Uraniului. Din depărtare, Nostradamus este reprobat de Morar că a avut abilitatea „să păcălească multă lume”. Din prezentul literar, Graţiela Benga, despre Alex Ştefănescu, diaristul „secret”: „formă flexibilă de scriere (…) formă de autolegitimare”. Snejana Ung, despre poezii de Gellu Dorian: „de evitat”!

În Pagini regăsite de M. Eliade, scrie C. Ungureanu, „uluitoare mi se pare prefaţa lui Cristian Bădiliţă”, cel care a scos paginile din doi saci de manuscrise. Alt mod de uluire decât al lui VP. Marian Odangiu dezvăluie la poetul Eugen Dorcescu: „o lecţie (…) impresionantă, de viaţă.” Altă viaţă, chiar viaţă! Iar despre tânărul poet Adrian Bodnaru: că e sub „zodia fastă”. Altă zodie! R. Şerban dă mărturie despre „unda de şoc a scriiturii teribile, esenţializate, puternice a lui Mujica”, poet argentinian venit recent la festivalul din Bucureşti. „Versuri puternice” reţine C. Ungureanu şi din Anişoara Odeanu. Un titlu al lui Alexandru Budac despre începătorul Alex Tocilescu (Imperiul Pisicilor, proză scurtă) este: Proză potentă. Otilia Hedeşan întreabă: „Cât de puternic este filonul literaturii licenţioase şi pornografice la noi…”, despre „limitele pudorii şi ale impudorii în spaţiul public în cultura română?” Alte puteri şi limite în acelaşi Orizont! C. Ungureanu, despre Elena Jebelean, editoarea scriitoarei Odeanu: procedează „cu grija specialistului de excepţie”. Alexandru Oraviţan, despre un roman autobiografic de boală al lui Lucian Dan Teodorescu: „tulburător”, „carte definitorie pentru (…) rezistenţa prin scris”. Pia Brânzeu: În temniţă: literatura, despre Alexandru Teodorescu, Celula de minori, viaţa în închisoarea comunistă: una din cele mai „tulburătoare cărţi”, „se vrea opusă” romanului lui Salinger De veghe… Chiar, ce veghe? La român, literatura salvează şi fericeşte oamenii… Snejana Ung despre Petre Barbu, proză scurtă, cu atâta siguranţă privitoare la realitate: „Ficţională sau nu, tot realitate este.” Adriana Cârcu, fascinată de „fraza lui Cortàzar” (altă frază, altă fază!) despre jazz-⁠⁠ul asemănat cu pasărea, se repetă că Festivalul de la Gărâna îi „va epuiza superlativele”.

Dictatura comunistă, în gândul şi mărturia unora mai maturi decât VP? V. Tismăneanu crede că Ceauşeştii s-⁠⁠au luat încă din 1973 după modelul soţilor Perón, cuplu dictatorial, şi citează din J. L. Borges despre dictatură, între altele: „nimic altceva decât disciplină în locul gândirii lucide”. Să-⁠⁠i spui lui VP, care în 1971, la disidenţa lui NB, era un adolescent din Reşiţa, că există şi o pseudo-⁠⁠prietenie care înlocuieşte luciditatea cu disciplina? Îl poate citi-⁠⁠n pagina a doua pe C. Ungureanu, „mă temeam de cenzură? Sau de supărările editurii?” (Pentru că nu i-⁠⁠a publicat Anişoarei Odeanu interviul cu M. Eliade.) Sau pe Jan Cornelius, căruia i s-⁠⁠a spus de către un redactor de la Orizont despre prozele aduse că sunt „faine”, dar nu vrea să îi fie găsite în sertar. Stă scris, la Tur de Orizont, din Andrei Pleşu, după Adevărul, 22 mai, N-⁠⁠am înţeles nimic, cu multe gerunzii: „…da, am trimis un memoriu (numit acum «scrisoare») lui Ceauşescu, când, rămas fără slujbă şi cu interdicţie de semnătură, încercând să mă integrez (pentru a supravieţui), cu preţul limbajului de lemn al epocii.”

Mândre drăgălăşenii mai există în publicaţia care scrie mocirlos despre un foarte mare scriitor! Fiul de şase ani al lui Robert Şerban îi cere tatălui să hipnotizeze o ospătăriţă, vrea să fie (ăl mai tare), „pe locul unul şi doi, iar el (un pilot de curse) să fie pe trei”, e interesat de trecut („Pe vremuri erai obligat să te faci alb-⁠⁠negru, tata?”). Mai tresare, filologic, VP, când C. A. Mihăilescu scrie că a fugit de comunismul care „era per tujur”? De la munte, la marea de cuvinte: Daniela Şilindean, despre piese de teatru de Vişniec: „Există, fără echivoc, o mare de cuvinte în care înoată personajele, imaginile, ideile.” Cantitatea, vastitatea, sunt aici admise. Al. Ruja, despre Ion Agârbiceanu: „operă impresionantă ca dimensiune”. Adina Baya: M. Blecher „nu a avut timpul necesar pentru a dezvolta (!) o operă vastă”, „îndeamnă la „o (re)citire obligatorie” a lui. Tot de la Tur de Orizont, din Ion Vlad, despre Cezar Petrescu: „critica românească s-⁠⁠a grăbit să înmormânteze un prozator la curent cu marea proză europeană”. Contează? R.P. Gheo, despre Goodreads, site pe internet, care măsoară succesul de public al scriitorilor, mai ales în engleză şi la o cunoscută editură: acolo „s-⁠⁠ar putea să fie tocmai eşantionul (de cititori) care contează”. Alt fel de-⁠⁠a conta (a valora, a produce încredere), decât al unor critici! Cum să fie citit tot acest număr din Orizont, cu cât rabat de la ciurul critic? Cei care scriu şi cei despre care se scrie, cu falsă măsură, encomiastic, nu citesc jenaţi? Cei luaţi tare şi de sus nu ştiu în ce Orizont o „păţesc”. Mă vorbeşte deodată memoria: urmaşul lui Sorescu la direcţia revistei craiovene Ramuri mi-⁠⁠a mărturisit o dată: „Crezi că eu citesc tot ce apare-⁠⁠n revistă?” Contează şi acest trist adevăr? Sincer, nu-⁠⁠i aşa? Despre ce critică mai vorbim?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest