Contemporanul » Lecturi » Maria-Ana Tupan: Grădinile lui Jidi Majia

Maria-Ana Tupan: Grădinile lui Jidi Majia

Dincolo de contrastul aparent dintre percepţia stilului mental chinezesc în celebra povestire a lui Jorge Luis Borges, Grădina cu cărări ce se bifurcă, şi exemplul enciclopediei chinezeşti folosit de Michel Foucault, pentru a-⁠şi ilustra conceptul de heterotopie, există un raţionament ce le poate aduce la acelaşi numitor. Un Foucault bulversat de taxonomiile chinezeşti, bazate pe nefamiliare tipuri de claisificare, făcea abstracţie de hărţile Noii Fizici întocmite după principiul nonlocalizării sau superpoziţiei de stări. Lumina e şi undă şi corpuscul, dar nu şi una şi alta simultan. La fel se poate spune că, redistribuind în timp labirintul spaţial al obiectelor fără graniţe categoriale, obţinem realizări alternative ale unor matrici de stări multiple. Grădina cu cărări care se bifurcă stabileşte o asociere între recentele teorii despre stări posibile ale multiplicităţii cuantice şi mintea artistului care proiectează „ficţiuni” (titlul cărţii lui Borges) într-⁠un labirint, nu spaţial, ci temporal, cu traiectorii epice alternative. Unde Foucault prezintă drept tupan-copnormativă o logică a identităţii, dar într-⁠o Europă care opera de mult cu logici polivalente, Borges oferea cunoaşterii timpului său o oglindă orientală, devenită brusc afină, aşa cum fusese resimţită cosmogonia vedică de către contemporanii lui Kant şi Laplace, sau cum e în zilele noastre invocată geneza Cabalei în contextul teoriei Big Bang-⁠ului.

China apare occidentalului imensă şi labirintică, simbolicul ajungând să intervină în realitate ca o causa efficiens. Nici ordinea simbolică nu-⁠şi mai păstrează un statut independent faţă de realitatea istorică. Iată de ce enciclopedismul şi discursul sapienţial al poetului Jidi Majia, dublat de un guvernator al treburilor publice, aşa cum e idealizat acest rol de Platon în Politicus, nu se cuvine să ne apară ca o excepţie de la un presupus model acreditat al poetului-⁠prizonier în turnul de fildeş, aşa cum afirmă Jacques Darras, unul dintre numeroşii comentatori la superlativ din volumul de eseuri intitulat În numele Pământului şi al Vieţii. Ceea ce surprinde, cu siguranţă, pe individualistul european este incapacitatea poetului chinez de a se gândi în afara unei ordini colective, intersubiective. Nu poate vorbi despre sine, înaintea unor reuniuni de mari scriitori ai lumii, a unor scriitori în devenire din propria ţară, a unor oficiali implicaţi în administraţie, a unor studenţi etc. decât prin referiri la modelele care l-⁠au inspirat, la locul său în literatura chineză sau al literaturii chineze în context universal. Cartea e un univers textual specular, în care se intersectează priviri: Majia despre confraţi, din alte timpuri şi locuri, scriitori despre Majia, alocuţiuni de şi despre Majia, cu ocazia unor festivaluri sau decernări de premii.

Gândirea lui Majia este holistă, personalitatea sa venerată în propria ţară şi admirată de restul lumii prin traduceri în engleză, franceză, germană, spaniolă, polonă, cehă, sârbă, coreeană, îmbinând omul de aleasă cultură, poetul imaginativ şi oratorul de primă clasă, care îşi hipnotizează auditoriul printr-⁠un crescendo ce include o ceremonioasă adresare, de natură să inducă o stare de elevaţie spirituală, o demonstraţie foarte persuasivă, graţie concreteţei şi pertinenţei argumentelor, şi un final apoteotic, care e, fie un pasaj plin de lirism şi atmosferă în care auditoriul e invitat să i se alăture într-⁠o invocaţie pentru binele spiritual al omenirii, sau în vreunul dintre multele programe, de mare anvergură, iniţiate, fie un poem ce serveşte ca proiecţie în abis a temei întregului eseu sau alocuţiuni. Cartea e o sumă de variaţiuni pe tema regenerării spirituale a unei umanităţi alienate de comercialism şi hedonism prin întoarcerea la natură şi artă, adică la peisajului generic al literaturii pastorale.

Jidi Majia ne deschide porţile către o Chină reformată radical, începând din anii ’70, alegând ca punct de pornire al periplului peisajul muntos de pe „acoperişul lumii”, o parte a Tibetului ocrotită de legislaţia internaţională ca unul dintre ultimele patru „pământuri pure”. E o puritate aboriginară, Daliangshanul fiind rămas, ca Macondo al lui Marquez, în vecinătatea munţilor, amintind parcă de frământările geologice titanice ale facerii planetei, a templelor cu ritualuri încă vii şi a unor peisaje de gigantism cosmic, descrise cu mare forţă evocatoare: „Ca rezident în munţi, privirea întâlneşte orizontul la fiecare cotitură şi singurul lucru ce-⁠ţi apare la vedere este lanţ după lanţ de munţi, revărsându-⁠se în toate direcţiile. Scena a rămas aceeaşi în ere geologice. Pe fundalul de pace şi linişte se înalţă uneori unul sau doi vulturi, rotindu-⁠se în cerul azuriu fără pic de nori. Vedeţi, acest decor colţuros este pentru noi, localnicii, viu, animat de mii de fiinţe vizibile şi invizibile. Aici fiecare colţ de natură, fiecare crâng, fiecare vârf de deal, fiecare pârâu, fiecare ciocârlie, totul e sacru. Ne închinăm lor. Chiar şi o privire îndelungă înspre munţi e un prilej să ni se umple ochii de lacrimi, e un moment poetic în care alunecăm fără să vrem. Poporul Yi s-⁠a născut poet”.

Amfitrionul ridică vălul de pe o Chină mai puţin cunoscută. Simbolistica zidului, asimilat de occidentali izolaţionismului, e inversată. Zidurile mani au semnificaţie religioasă, îngrădind un spaţiu sacru, prin urmare, transcendent. Alte două monumente din Qinghai semnifică tocmai dorinţa de comuniune cu ordinea da valori a întregii umanităţi: o expoziţie în aer liber de inscripţii ale celor mai mari poeme epice din literatura universală şi un zid cu plăcuţe comemorative ale celor mai mari poeţi, printre ei numărându-⁠se Mihai Eminescu şi Paul Celan. Festivalurile diverselor arte – plastice, literatură, cinematografie – sunt alte porţi deschise către lume, Majia călătorind, sau găzduind, întinzând punţi între compatrioţi, mai ales minorităţi (el însuşi descinzând din tribul Yi), şi mari centre sau evenimente culturale de pe mapamond. Eseistul consideră că depăşirea perioadei dogmatice, guvernate de o gaşcă de minţi înguste şi inculte, care înăbuşeau elanul creator, a fost posibilă, în mare măsură, graţie „dopării” unei societăţi fundamentaliste cu spiritul liber şi cultivat, emanând din influxul masiv de traduceri din literatura occidentală. Renaşterea „bunelor litere” a readus China în concertul artei universale, transformarea poeziei în instrument redemptiv al unei societăţi globalizate, superdezvoltate tehnologic, dar sărăcite spiritual, fiind resimţită ca o necesitate istorică şi ca o operă colectivă.

Jidi Majia restabileşte statutul personalizat al autorului ca geniu, profet şi erou prometeic, aşezându-⁠l, prin cuvinte, pe fiecare pe un pedestal, şi refuzând orice formulă de uniformizare sau subsumare: „Poetul indian Rabindranath Tagore, poetul francez Saint-⁠John Perse, poetul francez Henri Michaux, poetul italian Salvatore Quasimodo, poetul italian Montale Eugenio, poetul italian Giuseppe Ungaretti […]”.

Preferinţele sale merg către poeţii de genul lui Puşkin, Leopardi sau Lu Xun, apăruţi în momente de exacerbare a tiraniei sau guvernării criminale, care au ales să nu tacă, ci să-⁠şi slujească poporul cu devotament prometeic. Majia absolutizează rolul poeţilor în societate: istoria Rusiei, de exemplu, ar putea fi scrisă în absenţa ţarilor, dar nu şi a lui Puşkin. Artiştii sunt paşaportul popoarelor pentru istorie, sunt eroii civilizaţiei, iar uneori au un rol medicinal, cum e cazul acestor vremuri de criză spirituală.

Majia îi este o figură familiară cititorului din toate punctele de vedere. E un poet dublat de un teoretician şi critic cu admirabile intuiţii ale naturii şi valorii literaturii. Având formaţie de filolog în selecta comunitate universitară mai nouă din centrele metropolitane ale Chinei, Jidi Majia citeşte mult şi cu discernământ, scriind cu dezinvoltură pe teme de istorie literară universală, inventariind forme generice (Un veac de singură­ta­te), amuzându-⁠se să dea amănunte despre Herta Müller ca aparţinând unei minorităţi naţionale din România, publicate cu un grupaj într-⁠o revistă din China, în vreme ce până şi în Germania ei de adopţiune Premiul Nobel a venit ca un şoc, sau speculând asupra faptului că juriul Nobel preferă mai nou studiul unor critici academici popularităţii artificial construite mediatic a unora, ceea ce a favorizat premierea unor scriitori foarte mari din lumea a treia.

Majia îşi declară filiera poetică din Puşkin, iar crezul artistic e împrumutat din Matthew Arnold, un promotor al literaturii înalte: tot ce a fost creat mai bun de-⁠a lungul timpului. Revine adesea sintagma „dulceaţă şi lumină”, preluată dintr-⁠un eseu al unui geniu iluminist, Jonathan Swift, poetul oprindu-⁠se la galeria de poeţi care au revoluţionat ideea de poezie la graniţa dintre iluminism şi romantism în sensul acordării unei ponderi sporite literaturii în raport cu istoria reală.

Discursul lui Jidi Majia urmează propriul crez al importanţei lecturilor din toate domeniile, viziunea sa fiind transdisciplinară, asemănătoare studiului crizei occidentale din Bioistorie: declinul şi prăbuşirea Occidentului de Jim Penman, o carte recent apărută la Editura Cambridge Scholars Publishing. Discrepanţa grotescă dintre abundenţa materială şi derizoriul culturii de entertainment îi pune pe gânduri pe ambii antropologi ai culturii. Care mai este sensul existenţei, cu ce scop suntem în lume? Penman compară semnele decadenţei de acum cu perioadele imediat anterioare prăbuşirii Atenei sau Romei sub barbari, la puţin timp după perioade de maximă înflorire, sau a destrămării dinastiilor chineze în anarhie, şi le găseşte îngrijorător de asemănătoare: decalajul tot mai prăpăstios dintre bogaţi şi săraci, căderea în sclavie a oamenilor liberi, pierderea încrederii în guvernanţi, renunţarea la sistemele tradiţionale morale şi religioase. Atât Majia, cât şi Penman apelează la câteva discipline – biologie, istorie, antropologie, etnografie – pentru a anatomiza civilizaţia contemporană. Majia împrumută termeni din genetică pledând pentru salvarea multiculturalităţii în paralel cu biodiversitatea, deoarece „omenirea este unică între creaturile pământului prin aceea că lanţul său biologic e constituit atât individual cât şi colectiv.” I se pare ridicol să protejezi o umilă specie biologică, în vreme ce dispar minorităţi etnice. Clopotul uneia bate pentru toţi, spune Majia, deşteptând un ecou dintr-⁠o predică celebră a lui John Donne, care sugera în acest fel nevoia de fraternitate în interiorul Bisericii catolice universale, ameninţate de schisme religioase (expresia a fost preluată de Hemingway ca titlu de roman): „Aflu că în fiecare zi moare o limbă sau două. Ce poate fi mai rău prevestitor de atât? Unele comunităţi etnice sunt mici, chiar prea mici pentru a fi luate în seamă, dar vorbesc o limbă care codifică precum ADN-⁠ul moştenirea lor culturală, stilurile de viaţă şi sistemul de valori. Unul dintre cei mai respectaţi antropologi ai Americii ne atrage atenţia asupra legăturii intrinseci dintre limbă şi gândire. Noi, oamenii, pierdem cu toţii când nu se mai aude vreuna dintre limbile existente”. Este interesant că ambele critici vin din afara centrelor metropolitane al căror tumult derutează privirea: unul este chinez, celălalt australian. Spre deosebire de Penman, însă, care studiază căderile pentru a intui posibilitatea reversului, a reluării creşterii, Majia are o viziune pesimistă asupra istoriei, care ar cunoaşte o ciclitate a răului: „Când istoricii privesc în urmă la ceea ce s-⁠a întâmplat în secolului trecut, nu au nevoie de multă documentare pentru a trage învăţăminte atât morale, cât şi politice. A fost un secol de crime monstruoase comise de-⁠a lungul a două războaie mondiale. Decenii de conflicte sângeroase, de supra­stimulare a dorinţelor consumeriste, de exacerbare a plăcerilor senzuale şi de alte atrocităţi şi acte iraţionale au generat o dinamică a problemelor scăpate de sub control. Ne confruntăm acum cu intensificarea conflictelor religioase, cu o masivă degringoladă geopolitică, cu epuizarea resurselor naturale, cu dezechilibrul ecosistemelor şi dispariţia diversităţii culturale şi biologice, ca să nu mai spunem că şansele de dezvoltare sunt în mare parte compromise. Asta înseamnă că trăim într-⁠o epocă de «schimbări incontrolabile la nivel mondial». Nu cred să existe sarcină mai dificilă decât aceea de a calcula tributul plătit pentru aproape un secol de lăcomie şi prostie omenească, ale căror consecinţe sunt uşor de prevăzut. Trebuie să ne asumăm însă formidabila datorie de a realiza o sinteză istorică. Ne ispiteşte să spunem că fiinţele umane par a fi o rasă foarte ciudată, care nu au învăţat niciodată din istorie şi au perseverat în erorile tragice comise anterior, ceea ce s-⁠a schimbat fiind doar locul şi timpul. Nici acest început de veac, de exemplu, nu a produs o îmbunătăţire decisivă. E o ironie a istoriei faptul că, după încheierea Războiului Rece, ostilităţile, mai ales cele regionale, sunt în creştere şi că se poartă războaie sub acoperirea unor vechi pretexte de dragul resurselor, doctrinei, religiei, culturii şi valorilor. Într-⁠un sens, acest secol chiar a început prost, dacă nu e chiar de mai rău augur decât precedentul, întrucât indică o drastică disproporţie între abundenţa materială şi vidul spiritual”.

Prin contrast, Penman vede în India şi China civilizaţii străvechi cu un sporit factor de stabilitate. Deşi cu totul impresionant, revirimentul economic al celor două state de proporţii continentale nu ar fi suficient pentru a justifica o „rectificare în sens pozitiv” la bursa de valori a istoriei. Ceea ce impresionează este trezirea acestor uriaşi adormiţi la conştiinţa specificului şi valorii proprii a celor care au măsurat timpul prin calendarul Yi cu mult timp chiar şi înaintea civilizaţiei mayaşe.

În lumea decolonizată, se realizează profeţia lui Aziz din Călătorie în India de E.M. Forster: „Când englezii nu vor mai fi stăpâni, vom fi prieteni”. Se investeşte mult în învăţământ, se racordează propriile comunităţi la marile centre de cultură, după principiul „rocile lor sunt bune pentru fabricarea jadului nostru”, tinerii indieni absolvă cu laude universităţi occidentale, confe­rinţele internaţionale atrag puzderie de universitari chinezi, iar scriitorii-⁠cărturari din cele două state redeşteaptă simţul identităţii şi propriei demnităţi, readucând la lumină artefactele lumii antice. Ţara de pe glob este transpusă în comunitatea imaginară a Chinei sau Indiei ca palimpseste culturale. Poetul Jidi Majia sau arheologul indian Tarun Tapas Mukherjee îşi „întregesc” biografiile reconstituind originile arhaice ale ţinuturilor natale: Daliangshan şi, respectiv, Dantan/ Dandabhukti.

Descoperirea unei gigantice mănăstiri din secolul al VII-⁠lea la Moghalmari îi prilejuieşte universitarului indian de la Colegiul Bhatter un fascinant exerciţiu hermeneutic asupra alfabetului lacunar alcătuit din statui, inscripţii, anale, tradiţii orale, pentru a reconstitui cronica regatelor apuse şi a reîntregi Dantanul pe harta unui Dandabhukti smuls secolelor de „devastări, nepăsare şi amnezie istorică”. („Relocating the Past of Ancient Dandabhukti in Dantan”) Sortit să se nască într-⁠un spaţiu cu orizontul dominat de munţi pierduţi în nori, Jidi Majia simte totuşi că, pentru om, Mama Natură, oricât de spectaculoasă, nu e suficientă. Natura îl reduce la muţenie, este, cum spune Hamlet, „restul de tăcere” a Timpului. El scrie poezie „pentru a se vindeca de muţenie”, pentru a se izbăvi, împreună cu ai săi, de nefiinţă: „Privitor la această comuniune, mă simt tentat să citez clasica noastră cultură Yi, pentru a dovedi vechimea originii noastre. Operele ei canonice, împreună cu alte artefacte, precum sistemul calendaristic al anului împărţit în zece luni ale anului solar Yi care a premers cu câteva milenii calendarul maiaş, replica sa mezoamericană, sunt mărci distinctive ale vechii noastre civilizaţii. Acestea sunt bunurile testamentare ale strămoşilor, dar valoarea lor nu se limitează la a fi oglinda curajului şi voinţei anticilor Yi de a fructifica resursele mediului, de a explora misterele vieţii şi de a se adapta lumii, în care au fost aruncaţi cu milenii în urmă. O întreagă pletoră de societăţi tradiţionale s-⁠a altoit pe tipul lor de cultură, iar nouă ne revine, în calitate de reprezentanţi ai fiecărui grup etnic, datoria să fim purtătorii de cuvânt ai poporului nostru”.

Adăugând rafinamentului mandarin implicarea în marile probleme ale timpului, Jidi Majia şi-⁠a construit o poetică de tip renascentist, a utopiei sociale şi cunoaşterii enciclopedice. Floarea poezei sale se hrăneşte din mai multe izvoare, „moştenirea longitudinală” a mitologiei şi tradiţiei litterare naţionale suferind „transplantul vertical” al canoanelor universale. Invitat de onoare al marilor festivaluri de poezie, tradus şi premiat în alte ţări, aşteptat să-⁠şi rostească discursul de înţelepciune în foruri dintre cele mai diverse, Jidi Majia a atins un statut de poet instituţionalizat, de clasic în timpul care s-⁠a scurs din deceniul al optulea, al debutului. Scrierile sale sunt însă mai curând încercări de atingere magică a publicului prin tonul potrivit unei exhortatio şi prin efortul de a stabili afinităţi elective cu alţi scriitori ai lumii, alături de care să dea trup unei poetici care, de la existenţialism încoace, merită cel mai mult numele de „umanism”.
Pe şoseaua ce aleargă în paralel cu Carpaţii Orientali, unind Sibiul cu Braşovul, reflectez că munţii noştri, spre deosebire de „căciulile” alpine, au formă de triunghi, aşa cum i-⁠a văzut Socrate. În spatele fiecărui „triunghi”, se înalţă altul, cu versanţi luminaţi de soarele ce se cerne printre noi, făcând să sclipească zăpada creştetelor diamantine. Au fost, fără îndoială, creaţi de un demiurg geometru… Nu depăşesc trei mii de metri, dar, în spatele lor, cu vârfuri pierdute în nori, ochiul minţii vede munţii optimiari ai Tibetului, aşezaţi acolo de cartea lui Jidi Majia.

■ Prefaţa la vol. În numele pământului
şi al vieţii de Jidi Majia,
în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest