Contemporanul » Lecturi » Magda Ursache: Pixul şi foarfeca

Magda Ursache: Pixul şi foarfeca

Am mai comentat cartea-⁠caz a lui Cassian Maria Spiridon, ediţia întreagă, necenzurată (acum, la editura Charmides, 2015), comparativ cu placheta de debut apărută în 1985 la editura Junimea şi intitulată Pornind de la zero.

Ni se tot spune să terminăm odată cu trecutul roşu, să nu mai analizăm excesiv toate faţetele eonului totalitar, ba chiar să le mulţumim editorilor-⁠cenzori că ne-⁠au tipărit cărţile. Proforpornind-de-la-zero-cassian-maria-spiridonmate şi malformate, cum altfel? L-⁠am auzit pe un redactor chiţibuşar lăudându-⁠se că niciodată manuscrisul trecut prin mâinile lui nu era identic cu cel trimis la tipar. Şi-⁠i mai mult decât îngrijorător faptul că fanaticii corectitudinii politice par (şi sunt) reşapaţi, precum cauciucurile, din foştii cenzori. Acceptăm unele fructe otrăvicioase ale cenzurii pornite din sămânţa proletcultistă? Din sâmburii mărului de lângă drum şi fără gard au ieşit tulpini vânjoase, dârze, ca să uzez de cuvântul lemnos al poeziei scrise cu şapca şi kalaşnicovul pe masă. O intervenţie taxată delict de opinie îmi aduce în minte fostul „injust” din discursul apodictic al proletculţilor. Just-⁠injust – ieri, politically correct-politically incorrect – azi. Ne întoarcem la „vremi când nimic nu se poate”, cum a scris C.M. Spiridon? Revenim la autocenzură, tot întrebându-⁠ne: n-⁠o fi politiceşte incorect ce spun? O fi non-⁠politic corect? E destul de politic clean, politiceşte corect?

„Vrei să spui (sau să scrii) ce ai de spus (sau de scris) şi ce ţi se pare adevărat. Dar apoi vine un pumn care-⁠ţi închide gura şi te amuţeşte: taci, pentru că te supui cenzurii.

Ţi-⁠ar plăcea să spui (sau să scrii) ceea ce ai avea de spus (sau de scris) şi ceea ce ţi se pare a fi adevărat. Şi vine un pumn care te ameninţă – îl ştii, te-⁠a mai redus la tăcere şi-⁠n trecut, te-⁠a mai ameninţat şi altădată: taci, pentru că te autocenzurezi”.

Vi se pare scris acum acest text? A fost publicat de Paul Goma în „Die Zeit” din 29 septembrie 1972, şi în Scrìsuri1, sub titlul „Problema principală a unui scriitor român”: „Cenzură, autocenzură, para-⁠literatură”. Drumul scurt de la adevăr la minciună. Da, autocenzura ideologică a fost una dintre cele mai nefireşti stări promovate de comunism. Şi ne paşte şi astăzi. Iar timpurile prezente îl confirmă pe Goma. Autocenzura se insinuează iarăşi în mintea scriitorului.

În jurnalele lor ajunse specie mutantă, diverşi culturnici lipsiţi de etica memoriei se erijează în sprijinitori şi apărători ai condeierilor; că au fost nevoiţi, obligaţi, presaţi să mai opereze dactilogramele, dar numai şi numai pentru a nu-⁠i pune în pericol pe autorii imprudenţi, nicidecum să-⁠şi protejeze funcţiile de conducere. Dau elemente false de tovbiografie, cerând prezumţie de… sinceritate. Prezintă teroarea cenzurii drept o joacă de-⁠a hoţii şi vardiştii, uşor de păcălit, unii fiind naivi, alţii – îngăduitori. Or fi existat şi astfel de cenzori, dar majoritar erau laşi şi delatori.

Nu numai că Les Maîtres censeurs, spre a le spune ca Elisabeth Lévy, dau în presă şi-⁠n cărţi justificări peste justificări, dar au început să-⁠şi laude isprăvile de făuritori ai culturii realist-socialiste. În fapt, nostalgizează după vremile când puteau să-⁠i cheme la ordin(e) pe scriitori, să-⁠i săpunească în Plenare CC al PCR (ca pe N. Breban, pentru romanul Bunavestire) că n-⁠au hiperbolizat destul socialismul multilateral dezvoltat. Şi câţi nu scornicesc cât de bine se trăia în epoca de aur roşu, ce statut avea scriitorul, ce bănuţi primea de la Nenea Iancu, altul decât Caragiale. (Ce-⁠i drept, urarea-⁠program politic băsesc „Să trăiţi bine!” a devenit întrebare: „Mai trăiţi?”).

Minciuna despre (t)existenţa creatorului se lăţeşte-⁠lungeşte în astfel de jurnale. Au avut parte scriitorii de „oportunităţi, facilităţi, avantaje”? Da, dar oportunităţile le aveau oportuniştii, facilităţile – aliniaţii mergând cu cântec înainte, onorariile grase – cei cărora nu le păsa de onoare. Şi nu pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat marile romane dacă ar fi fost scrise în libertate: Vânătoarea regală (cartea lui DRP a aşteptat 5 ani la Editura Eminescu până să dea viză DGPT – Direcţia Generală pentru Tipărituri), Bunavestire (a primit 2000 de observaţii de la cenzură), Orgolii, Delirul (însuşi Leonid Brejnev căsca ochi de cenzor în ’75, la romanul lui Preda; noroc că secretarul cu propaganda, pe atunci Cornel Burtică, îi dăduse aprobare autorului, de la Ceauşescu, să cerceteze documentele secrete de la Institutul de Istorie al PCR; tot Burtică a dat liber pentru Bunavestire, romanul apărut la Junimea, în ’77), Cel mai iubit dintre pământeni, Galeria cu viţă sălbatică, Un om norocos…

Funcţionau deopotrivă şi pre-⁠cenzura, şi cenzura, şi post-⁠cenzura (se numea „Control post-apariţie carte”). Se ştie ce-⁠a păţit Ion Anghel Mănăstire pentru romanul Noaptea nu se împuşcă; carte topită în 1985 a fost Vitrina cu păsări împăiate a lui Marius Tupan, re-⁠tipărită în ’94, la Cartea românească.

Contra plângăcioşilor după condiţia ferice a scriitorului în socialism, care ne cer să fim toleranţi cu compromisul, dar şi cu terifiantul compromis numit comunism, Pornind de la zero e argument forte: o dovadă privind modul cum tăiau şi spânzurau forurile partinice, cum „oamenii de bine” capturau „fitile” sau ce li se părea lor a fi strâmbe la linia partinică. Nu se menţineau în scaune moi dacă nu sancţionau dur abaterile şi nu aplaudau directivele pe rupere de palme.

Directorul şi redactorul şef, cum se vede limpede din Pornind de la zero (Cassian Maria Spiridon a avut excelenta idee de a aşeza faţă la faţă poemul integral şi poemul schilodit, plus cele eliminate din sumar) desfăşurau nu cititul cărţii depuse la editură, ci o complicată „activitate de cunoaştere şi de prevenire”. Cum să apară „lucrări necorespunzătoare” ostile regimului? Nu lectură făceau ei, ci precenzură. „Niciodată nu-⁠i prea devreme”, scrie poetul CMS.

Toate relele editării socialiste, culminând în perioada Mihai Dulea, se întrevăd în cartea-⁠caz, aşa cum i-⁠am spus. În primul rând, fervoarea redactorului şef Cuţitaru în a duce cu vorba. Teorica lui: „Madam’ Ursache, eu n-⁠am respins niciodată pe nimeni, ca să nu mă supăr cu nimeni. Doar amânam. Şi pân’ la urmă autorul înţelegea singur şi-⁠şi retrăgea manuscrisul”.

Citesc în Epistolarul revistei „Cafeneaua literară” (ian. 2007) rândurile trimise lui Radu Ciobanu de Ion Maxim. Cartea o depune la Editura Univers, în decembrie ’71, după aberantele teze, deci. E receptată în februarie ’72, se încheie un contract care expiră în ’74. Trimisă în noiembrie ’72 la Direcţia Presei, se întoarce după o lună, cu „viza ştearsă de pe fiecare pagină cu lama din motive necunoscute cel puţin mie”.
(De subliniat: „directorii presei” nu discutau direct cu autorii, ci prin intermediari: directorii editurilor). Cartea lui Ion Maxim a fost scoasă din planul ferm, glisată în planul ’74, amânată iarăşi pe motiv că se împlineau 30 de ani de la „Eliberare”, altfel spus tragedia numită 23 August, cu majusculă. Ion Maxim, care fusese voluntar în război, a cerut explicaţie redactorului. Îi scăpa legătura între volumul său despre filosofia greacă şi marele „eveniment” care o împiedica să apară. Ce să fi făcut? A revenit în toamna lui ’74, dar, între timp, DP voia alte modificări. De pildă, vrerea de a se şterge din bibliografie cărţile lui Noica. Autorul n-⁠a fost de acord, nici directorul editurii Univers, acceptând s-⁠o publice, totuşi, pe propria-⁠i răspundere. Numai că DP n-⁠a avizat. Ion Maxim revede manuscrisul, face alte „substanţiale modificări stilistice”. Odiseea se încheie cu o depresie urâtă: „Nu de altceva, dar în fiecare din aceşti ani ce au trecut nu puteam încredinţa editurilor un alt manuscris pe motiv că are unul şi un autor nu poate tipări două cărţi într-⁠un an”.

Fireşte, oficializaţii puteau tipări chiar trei. Quod licet Jovi, non licet… muritorilor de rând. Cassian Maria Spiridon a intrat de asemenea în programul amânărilor cincinale. Amânarea sine die făcea parte dintre micile viclenii ale cenzorilor-⁠editori. Deşi câştigase concursul de debut al editurii Junimea pentru ’79-⁠’80, placheta a apărut tocmai în ’85, mutilată cumplit.

Stenicului director Andrieş titlul nu i s-⁠a părut optimist-⁠mobilizator, cum ar fi trebuit. Tov. Director(i) de editură şi de Teatru Naţional vedea RSR ca o grădină cu trandafiri. Dezvăluise deja, în piesa lui de teatru, o grea tară socială: măcelarul care fura la cântar, dar miliţia populară îşi făcuse datoria. Gata. Peste poezia-⁠lacrimă, peste poezia-rană, peste poezia-⁠suferinţă, peste poezia-icoană a lui CMS trebuia turnată zeamă de roze. Sau, cum îi spune, Paul Goma, „sirop-realist-socialist”. Erau abolite suferinţa (chiar din dragoste), moartea (cenzorii puneau, în loc de moarte, noapte), Dumnezeu, crucea etc. În Portret robot, „epiderma sângerie” a rămas fără epitet, „sexul retras în carapace” s-⁠a tăiat şi s-⁠a aruncat la coş, odată cu „inima pleoştită/ ierbivoră”. Cât despre poetul urmând „făgăduiala/ ca magii/ steaua ebree”, la o lectură mai atentă (un prim BT, triunghiul eliberator spre tipar a fost anulat) şi comparaţia, şi magii, şi steaua ebree au dispărut. CM Spiridon trebuia să intre între libres penseurs.

Lui Andrieş i-⁠o fi plăcut „cămaşa fluture ca şi pânza corabiei/ ajunsă-⁠n port” – imagine stenică – nu şi faptul că poetul vorbea „despre moarte/ atent/ privind inima/ viaţa/ înţeleasă ca o banalitate necesară”. Out! Versuri ca „existenţa e dusă în numele morţilor/ glorioasă şi tristă/ ca o republică învinsă” au căzut sub cuţitul lui Cuţitaru sau „sub cuţitul ghilotinei” lui Andrieş, cine ştie? Republica Socialistă părea de neînvins. Şi câte cuvinte (mai) potrivite n-⁠au găsit cei doi! Titlul În continuare despre cenuşă s-⁠a preschimbat: În continuare despre încredere, iar iubirea n-⁠a mai fost sălcie. Iubire şi atât. Lacrima s-⁠a uscat. Din poemul Din memoria maşinii s-⁠a scos paranteza: batoza n-⁠a mai aruncat pleavă („peste ţăranii aprinşi de căldură/ plini de praf şi sudoare”). Versurile despre „clisa cenuşie/ cotidiană” sau soluţia poetică: „îmi storc epiderma de sânge/ trag linia dreaptă a vieţii/ peste bălării şi plutoane de execuţie” i-⁠au stânjenit pe cenzori. Şi au avut multe de cenzurat, ca meduza ucisă de poet în scârbă. Ce meduză şi ce scârbă? Iată parte dintre intervenţiile „creatoare” ale editorilor-cenzori, care se laudă că au publicat poezii cu probleme, proză cu probleme, eseuri cu probleme.

Varianta Editurii Junimea e ca un soi de traducere din Cassian Maria Spiridon în alt poet: mai optimist, fără instinct religios firesc, tensionat sufleteşte cu măsură, cu măsură, cu măsură. Poemul Viaţa continuă n-⁠a mai fost dedicat lui Nietzsche. Cum să le placă Nietzsche, dacă vedea în „omul viitorului” omul degenerat în „dobitoc de turmă desă­vârşit”? Un mecanism care zbiară lozinci.
Nu-⁠i deloc de interes restrâns cartea-⁠caz Pornind de la zero. De consultat.

1. Scrìsuri, I, 1971-⁠1989, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 40-⁠43.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest