Contemporanul » Lecturi » Livia Cotorcea: Un dialog exemplar

Livia Cotorcea: Un dialog exemplar

În 2016, Editura Universităţii din Iaşi a publicat două volume de corespondenţă Petru Caraman, adăugând recuperării operei savantului ieşean un moment de maximă importanţă. Căci, dacă din cărţile şi studiile caramaniene aveam a distinge pe cont propriu ideile şi metoda pe care a aplicat-⁠o savantul, corespondenţa acestuia ne dezvăluie aspectele respective în dialog cu şi în aprecierea cititorilor lui specialişti, contemporani cu el. De importanţa acestui fapt era convins chiar Profesorul, căci iată ce scrie el în legătură cu publicarea corespondenţei marelui folclorist şi om de cultură Artur Gorovei: „Nici un elogiu direct la adresa lui n-⁠ar putea-⁠o egala în elocvenţă” (Către Iordan Datcu, 23 oct., 1970, în Petru Caraman, Corespondenţa, I,II, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2016, I, p. 1230). Însă elocvenţa celor două volume masive de scrisori scrise şi primite de Petru Caraman rezidă în faptul că acestea pun cititorul nu doar în faţa unui dialog între specialişti; acesta are a face cunoştinţă, pe parcursul lor, cu dialogul savantului ieşean cu sine însuşi, cu valorile umane de totdeauna, cu puterea instaurată în Romania după 1944 şi, nu în ultimul rând, cu discipolii săi, între care se remarcă iniţiatorul şi realizatorul volumelor de corepondenţă de care ne ocupăm acum, profesorul, etnologul, etnograful şi folcloristul ieşean I.H.Ciubotaru, precum şi etnologul şi redactorul bucureştean Iordan Datcu.

Parcurgând întreaga corespondenţă a lui Petru Caraman, în primul rând, ţi se conturează în faţa ochilor imaginea unei mari familii de spirite transnaţionale, în care rudenia îşi află izvorul într-⁠o înaltă şi clară inteligenţă umană ce te îndeamnă să frecventezi şi să respecţi creativitatea umană, atât în expresia ei culturală şi naţională, cât şi în aceea arhetipală şi general umană. Căci, este clar, corespondenţii lui Petru Caraman nu ne dau deloc de înţeles că-⁠i preocupă doar arhivarea creaţiilor mitice, foclorice, religioase şi etnografice. Ceea ce fiecare dintre ei caută cu pasiune este sensul mărturiilor orale, culturale, rituale şi scrise, prin care umanitatea se afirmă nu doar ca fiind creatoare de cultură şi de istorie, dar şi păstrătoare a nobilei ei dimensiunii cosmice, depozitară a originilor şi rosturilor ei de dincolo de cultură şi de istorie.

Corespondenţa acoperă o lungă perioadă de timp ce se întinde între 1921 (scrisoarea primită de savantul ieşean de la Dan Protopopescu, prima înregistrată în volumul II) şi 1980 (anul plecării dintre noi a Profesorului), iar corespondenţii sunt de diferite vârste şi preocupări: celebri folclorişti şi etnologi din străinătate (K. Moczynski, Bystron, H. Vakarelski, A. Vaclavick, P. Skok, M. Gavazzi, P. Bogatîriov, A. Varagnac) sau din ţară (Gh. Kirileanu,V. Papacostea, O. Bîrlea, Gh.Vrabie, I. Diaconu, R. Vuia, Iordan Datcu), mari oameni de cultură, slavişti, istorici, lingvişti (Ilie Bărbulescu, Mircea Eliade, I.D. Ştefănescu, T.I. Nişkov, Gh. Ivănescu, Radu Vulpe, Rosa del Conte), muzeografi, directori de biblioteci, directori şi redactori de edituri şi de reviste, foşti elevi şi studenţi sau foşti colegi de şcoală şi de facultate ai Profesorului. Prezenţa unor corespondenţi de natură şi de origine atât de diferite, alătură multitudinii de semnificaţii pe care ni le propune corespondenţa lui Petru Caraman şi pe aceea a felului, rar întâlnit, cum un savant de talia lui a ştiut să fie prezent, cu toată fiinţa şi cu gândul mereu treaz că reprezintă ţara în care s-⁠a născut, în conştiinţa celor pe care i-⁠a format, precum şi în viaţa ştiinţifică şi culturală a timpului său.

Cu alte cuvinte, cele două masive volume de scrisori se prezintă ca expresie a unei prezenţe ştiinţifice şi umane copleşitoare, susţinute de un patriotism bine înţeles şi asumat de profesorul ieşean. Şi Petru Caraman realizează acest lucru apelând la argumente istorice, lingvistice, culturale, comparative şi sentimentale pe care nu ezită nici o clipă să le exprime şi să le pună la lucru, atunci când discursul său are a spune ceva despre esenţa identitară a românilor şi despre adevărata aventură a devenirii şi coagulării lor ca unitate supratemporală şi spirituală, generată şi nutrită de spaţiul nostru geografic. Acest spaţiu se creionează în liniile delicate ale unei limbi şi culturi de o certă vigoare şi personalitate, în care Profesorul nu oboseşte să creadă, făcându-⁠i atenţi şi pe cona­ţionalii săi, dispuşi la dispreţul de sine, că sunt deţinătorii unei comori pe care au obligaţia nu doar s-⁠o apere şi s-⁠o păstreze, dar s-⁠o şi sporească printr-⁠un efort ce trebuie să învingă prea mult invocata de români situaţie a „omului sub vremi”. Apelul Profesorului la atenţie constantă faţă de tot ce alcătuieşte identitatea românilor e provocat nu doar de imensa lui sete de cunoaştere, dar şi de sfâşierea trupului ţării şi de anormala situaţie în care un regim ce se declară „democrat” distruge sistematic spiritul demosului, condamnând şi neglijând exact preocupările celor care reprezintă ştiinţa etnografică şi folcloristica de la noi.

Corespondenţa publicată acum ne oferă un tablou impresionant al efortului unei mâini de etnografi şi folclorişti, care ar fi putut face gloria oricărei ţări, de a păstra ceea ce s-⁠a realizat anterior în domeniile menţionate, precum şi de a le plasa la locul care li se cuvine între ştiinţele ţării. Un efort sisific, precum ni se arată în destule scrisori ale lui Petru Caraman, Gh.Kirileanu, Ion Diaconu, Victor Papacostea sau Romulus Vuia, din care vedem cum aceştia plănuiesc cu temeinicie înfiinţări sau restructurări de instituţii de cercetare menite a scoate ştiinţele etnografice şi folclorice din situaţia de servitute faţă de alte ştiinţe şi de a plasa ţara noastră în circuitul normal de informaţie şi competenţă ştiinţifică în spaţiul european, şi nu numai. Dătătoare de speranţă pentru specialişti, dar risipite cu uşurinţă de servilismul politic, de ignoranţa şi, nu mai puţin, de capriciile forurilor decizionale, aceste tentative de construcţie şi anihilarea lor rapidă pun în relief adevărata tragedie a câtorva generaţii de etnologi, etnografi şi folclorişti români valoroşi. Ţinuţi pe tuşă cu bună ştiinţă, aceştia sunt expuşi, unii dintr ei, regimului carceral şi, mai toţi, unei vieţi de mizerie, unor situaţii umilitoare şi stresante la maximum. În acelaşi timp, din scrisori, vedem cum, sub acelaşi regim, mediocrităţi, favorite şi oportuniste, primesc cadou, fără nici un argument de excelenţă, conducerea de importante institute academice şi de cercetare sau sunt răsplătite cu premii nu doar naţionale, dar şi internaţionale, aranjate de „puterea democrată” din interiorul ţării. În acest tablou, revoltător prin lipsa lui de logică şi prin inconştienţa în demolarea identităţii noastre, se detaşează un pol de lumină al cărui centru este mai vârstnicul şi de toţi specialiştii apreciatul şi respectatul Gh.T. Kirileanu, omul cu care Petru Caraman pare să fi corespondat cel mai intens şi mai profund, începând cu 1946 şi terminând cu anul 1960.

În mintea şi în sensibilitatea celui pe care, într-⁠o scrisoare din 1956, Caraman îl numea „patriarhul necăjitei noastre generaţii”, se reflectă, cu o nobilă empatie, figura şi destinul său mult urgisit, pe care nemţeanul încearcă să-⁠l atenueze prin sprijin, absolut dezinteresat, moral, profesional şi material. Invitându-⁠l pe Petru Caraman în ţinutul Neamţului pentru odihnă, pentru anchete comune pe teren sau pentru a-⁠i preda un repertoriu de nume proprii adunat de el îndelung timp (repertoriu de care ieşeanul are nevoie pentru studiul său de Antroponimie românească), oferindu-⁠i discret veşnicului şomer savant bani necesari pentru traiul de zi cu zi, Gh. Kirileanu face, cu nobila lui modestie, adevărate acte de eroism. Toate acestea contrastează violent cu înverşunarea, cu meschinăria şi cu reaua credinţă cu care este urmărit indezirabilul şi imprudentul apărător al demnităţii universitarilor şi oamenilor de ştiinţă din Iaşi şi din ţară de către persoane aparţinând aceluiaşi mediu. Între aceste persoane, trebuie s-⁠o spunem cu regret, se detaşează prin cruzimea şi vanitatea lui nemărginită, lingvistul Iorgu Iordan, fost profesor al lui Petru Caraman şi, apoi, coleg cu acesta, la Universitatea „Al. I. Cuza”. Datorită prezenţei lingvistului în comisia de epurare, instituţia ieşeană s-⁠a numărat printre cele care au realizat, cu un zel greu de înţeles, fără să clipească, epurările şi comprimările cele mai numeroase din anii de după instalarea puterii populare în România.

Există în corespondenţa Caraman două expresii memorabile ce sintetizează aceşti poli atitudinali, care definesc nu două persoane, ci două lumi, două stări de lucruri ireconciliabile în societatea românească şi în viaţa ştiinţifică de atunci: A) „(…) am putinţa ca din onorarul ce voi primi pentru ediţia Creangă să pot uşura băneşte pe rarul învăţat (s.n.) care ne dăruieşte mereu însemnate lucrări privitoare la cunoaşterea sufletului românesc, pe care alţii nu-⁠s în stare să le facă şi să le înţeleagă” (Gh. Kirileanu, 10 martie, 1958, Ide., II, p. 419) şi B) „să-⁠şi ţină gura!”, cuvinte pronunţate de Iorgu Iordan la solicitatrea unui confrate de a interveni, în 1948, pentru eliberarea din arestul securităţii ieşene a fostului său student. Şi refuzul lui Iordan venea la un an după ce aprecierii pe plan intern a profesorului ieşean i se adăugase o dovadă de prestigiu internaţional prin invitaţia pe care, în 1947 (an în care savantul român fusese înlăturat definitiv din învăţământ) i-⁠o face cunoscutul etnograf şi etnolog francez A. Varagnac de a accepta să fie inclus într-⁠un sistem internaţional de cooperare ştiinţifică, menit, în final, a pregăti o Academie Internaţională de studii folclorice.

Să-⁠şi ţină gura în faţa nedreptăţilor de tot felul, care nu i se întâmplă numai lui, e tocmai ceea ce nu putea face savantul ieşean. Pentru el, aşa cum o mărturiseşte în nenumărate scrisori, sinceritatea şi demnitatea erau nu reguli, ci o adevărată religie a vieţii. Întrevăzând în „tăcerea care ne dezonorează” cea mai mare ruşine naţională, Petru Caraman nu-⁠şi deplânge cu asta propria situaţie de „descetăţenit” al Republicii Populare Române şi nici nu cere pentru sine drepturi care să nu poată fi garantate de constituţie pentru oricare om din ţară: dreptul la muncă şi la exercitarea meseriei pentru care s-⁠a pregătit: „Eu nu am cerut niciodată nimic nimănui şi nici nu-⁠i voi face cuiva onoarea de a cere ceva” (Către Gh.Vrabie, 15 iunie, 1958,I,p.514). Invocând efectul nociv al tăcerii în faţa nedreptăţii, el se gândeşte, înainte de toate şi cu vie iubire de ţară, la efectele acesteia într-⁠un viitor nu prea îndepărtat în care duplicitatea şi „echivocul” ne vor falsifica şi, apoi, ne vor destrăma fiinţa şi istoria: „Nu trebuie să facem mereu lucrurile ca şi cum în România totul ar fi posibil. Nu avem dreptul” (Către Iordan Datcu, 24 V, 1969, I).

Dar au fost destui care şi-⁠au luat acest drept, zădărnicind orice întoarcere a României spre normal, punând înaintea ei şi a poporului român fie micul interes personal, fie partidul cu funesta lui ideologie de distrugere a valorilor. Pe acest fundal, şi agresat de tot felul de situaţii existenţiale incredibile, Petru Caraman îşi păstrează încrederea în normalitate, răului care i se face răspunzându-⁠i cu ironie, cu eleganţă şi cu o răbdare infinită.

La aceste gânduri te îndeamnă faptul că, deşi ştia că prigoana împotriva lui i se datora în cea mai mare parte fostului său profesor, Iorgu Iordan, deşi cunoştea în detaliu atitudinea acestuia faţă de „nesupunerea” lui, Petru Caraman nu şi-⁠a permis niciodată vreun comentariu dezaprobator la adresa celui ajuns academician, neuitând nici o clipă respectul pe care i-⁠l datora ca fost student. Dar oare cum s-⁠o fi simţit Iorgu Iordan când, în 1979, cu ocazia vizitei lui la Universitatea din Iaşi, aşa cum o atestă o fotografie publicată în monografia lui I.H. Ciubotaru, împuţinat de suferinţă şi de boală, Profesorul ieşean vine spre masa de prezidiu şi-⁠i întinde mâna, zâmbind cu bunătatea-⁠i cunoscută? Ce se vede este că Iorgu Iordan se află undeva sus faţă de cel care se apropie să-⁠l salute, că invitatul plin de onoruri nici un moment nu vrea să accepte că în faţa lui stă un savant recunoscut deja de o lume întreagă, iar nu un simplu învăţăcel. O dovadă în plus? Peste un an, când Petru Caraman se va stinge şi sicriul lui va fi depus cu toate onorurile în Sala paşilor pierduţi a Universităţii din Iaşi, ilustrul lingvist îi va reproşa rectorului de atunci, M.Todosia, că a acordat atâta cinste celui care n-⁠a ştiut să-⁠şi ţină gura niciodată şi care, chipurile, nu reprezintă cine ştie ce pentru ştiinţa românească.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest