Contemporanul » Lecturi » Literatura ca spectacol

Literatura ca spectacol

Literatura de consum ar fi „literatura destinată satisfacerii nevoii de senzaţional şi evaziune a cititorilor cu un nivel de instrucţie în general mediu”. Interesante sunt caracteristicile, clişeele, articulaţiile psihologice, dar şi fascinaţia pe care literatura de consum a exercitat-⁠o de-⁠a lungul timpului, ca gen de literatură marginală.

În volumul Modernităţi, Radu Voinescu crede că umanismul din zilele noastre trebuie să fie fundamentat pe universRadu-Voinescu-fotoaliile fiinţei umane. Cartea îşi propune să fie o pledoarie pentru o mai bună comprehensiune între culturi. În Trivialul, autorul încearcă să impună o nouă categorie estetică, din cadrul unei ambiţioase estetici antropologice, întemeiate pe baze ontologice şi justificate interdisciplinar, prin descrierea interacţiunilor dintre datele realităţii fizice şi cele ale conştiinţei umane, punându-⁠se totodată accent pe criteriul istoricităţii noţiunilor şi a opiniilor. Trivialul reprezintă un concept ce a fost ignorat până acum de către filosofia artei sau de estetică. În această carte, autorul încearcă să traseze justificarea teoretică a conceptului, aşezarea lui pe baze estetice, dar şi ipostazierile în viaţa socială şi în diferite arte, de la pictură şi sculptură la literatură, de la paradigma folclorului şi carnavalesc la artele spectacolului din zilele noastre. Faptul că literatura are o dimensiune spectaculară ţine de domeniul evidenţei.

Aproape că face parte din categoria truismelor. Dar se poate vorbi şi de o altă accepţiune a acestei teatralităţi a literaturii, în măsura în care, în chip natural, s-⁠ar zice, ficţiunea şi avatarurile realului se împletesc, aflându-⁠se în postura unor vase comunicante.

Cartea lui Radu Voinescu Spectacolul literaturii (2003) porneşte tocmai de la aceste premise teoretice privitoare la caracterul spectacular al literaturii, supusă jocului neîncetat între ficţiune şi real. Această calitate spectaculară este aflată de Radu Voinescu în dimensiunile tematice şi caracterologice ale literaturii de consum, în avatarurile literaturii feminine, în resorturile plagiatului, situat între „anatemă” şi „elogiu”, şi în lumea, fabuloasă în prozaicul ei, cotidian a „poveştilor din ziare”. Studiul consacrat literaturii de consum are, oarecum, un caracter recuperatoriu, de restituire a valenţelor tematice şi structurale ale acestui tip de literatură, ignorată sau în cel mai bun caz expediată sub titulatura de „subliteratură” undeva la subsolul receptării estetice. O astfel de atitudine nu este, însă, una de normalitate a percepţiei critice.

După ce trece în revistă câteva „chestiuni de terminologie”, în care sunt incluse minuţioase investigaţii despre originea unor cuvinte precum „trivial” (legat de conceptul de „Trivialliteratur”), criticul înfăţişează „tribulaţiile” acestui concept de „literatură de consum”, oferindu-⁠ne şi o definiţie a sa. Astfel, literatura de consum ar fi „literatura destinată modernitati-radu-voinescu-cop-fotosatisfacerii nevoii de senzaţional şi evaziune a cititorilor cu un nivel de instrucţie în general mediu”. Interesante sunt caracteristicile, clişeele, articulaţiile psihologice, dar şi fascinaţia pe care literatura de consum a exercitat-⁠o de-⁠a lungul timpului, ca gen de literatură marginală. Pe de altă parte, criticul prezintă, cu o abundenţă de date şi referinţe, „premisele materiale”, tipologia cititorului acestui gen literar, dar şi tipurile şi categoriile literaturii de consum, ori aspectele comerciale pe care le presupune aceasta. Cel de al doilea studiu e consacrat literaturii feminine (Literatura feminină de azi. Trei ipostaze ale generaţiei’90) şi este, de asemenea, structurat în mai multe secvenţe critice, de la „scrisul ca insurgenţă” la „feminismul – doctrină – ideologie – mişcare” ori la „cerebral – visceral, tradiţional”. Criticul clasifică (făcându-⁠ne însă atenţi la relativitatea oricărei clasificări) literatura feminină a generaţiei ’90 în trei categorii: „O direcţie a cerebralului, o alta a visceralului şi, în fine, o alta care rămâne pe firul principal al literaturii, prea puţin afectată de curente şi de ideologii literare”. Sancţionând prejudecata care spune că intelectualismul e apanajul bărbaţilor, Radu Voinescu constată că o bună parte a poeziei feminine a ultimelor generaţii este impregnată de reflexe ale cerebralităţii. Pe o altă linie a sa, poezia feminină a ultimei generaţii se orientează spre benefiicile visceralităţii, manifestate prin exhibiţionism, prin erotizarea discursului poetic, dar şi prin eliberarea de orice restricţii ori tabuuri eticizante (Rodica Draghincescu, Diana Manole, Saviana Stănescu etc). În sfârşit, o altă direcţie a poeziei feminine contemporane e aceea ce se raliază deopotrivă tradiţiei şi postmodernităţii, o autoare exemplară în acest sens părându-⁠i-⁠se lui Radu Voinescu Ruxandra Cesereanu. Lirica acesteia se remarcă, scrie criticul, printr-⁠un „baroc rafinat”. Cert e că percepţia lui Radu Voinescu, deşi cumva sumară în interpretări şi ilustrări, reuşeşte să ne ofere o imagine destul de clară asupra acestui fenomen literar aflat, de altfel, în plină desfăşurare.

Demn de interes este şi eseul intitulat Plagiatul – de la anatemă la elogiu, în care sunt prezentate unele teoretizări şi ilustrări ale acestui „păcat capital” al literaturii. Poate fi efectuată şi o detaliere a mecanismelor psihoestetice ale celor care plagiază. Radu Voinescu inventariază câteva cazuri de plagiat din literatura româRevista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-22nă contemporană, de la Eugen Barbu, la Corneliu Ştefanache sau Ioan Buduca, punând în conjuncţie, în jocul acesta de oglinzi al copiei şi al originalului, argumentele de ordin etic sau psihologic ce ne conduc la demontarea mecanismului plagiatului, în toate formele şi dimensiunile pe care le cunoaşte acesta. Nu este mai puţin adevărat că imitaţia, dorinţa de a copia, tentaţia mimesisului se nasc şi din provocarea pe care o reprezintă orice operă literară sau artistică majoră pentru conştiinţa receptoare. Imitaţia presupune, fără îndoială, şi un omagiu implicit, după cum parodia însumează distanţă, depreciere, accent satiric,  detaşare orgolioasă de sursă.

Radu Voinescu aduce în discuţie, în legătură cu această problematică a imitaţiei literare şi conceptul de intertextualitate, probat cu unele exemple din literatura universală (Steinbeck preluând fraze shakespeariene în Iarna vrajbei noastre etc.). Studiul din finalul cărţii, Poveştile din ziare, prezintă, cu exemplificări şi ilustrări adecvate, strategiile narative valorificate de jurnalişti pentru prezentarea unor fapte, evenimente ori întâmplări din cotidianitate (recursul la mituri şi simboluri cu caracter universal, utilizarea clişeelor lingvistice, întrebuinţarea titlurilor şi subtitulurilor incitante pentru alimentarea tensiunii epice, exploatarea tehnicii suspansului etc.). Drumul pe care ni-⁠l propune Radu Voinescu printre jocurile de oglinzi ale literaturii este unul marcat, în genere, de rigoare, dar şi de reflexele ironiei, de pasiune a argumentării şi cerebralitate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest