Contemporanul » Lecturi » Cioran şi vocaţia solitudinii

Cioran şi vocaţia solitudinii

Între orgoliul vizionar şi tansfigurator al tânărului filosof şi destinul mediocru al ţării din care face parte distanţa este considerabilă.

Una dintre aporiile ce au devenit aproape locuri comune în receptarea operei lui Cioran este raportul dintre integrare şi înstrăinare, dintre comunicabil şi incomunicabil, dintre identitate şi ruptură în opera gânditorului. Marele singuratic şi marele sceptic de serviciu al epocii noastre, Cioran a exprimat, în aforismele sale neputinţa funciară de a se ataşa unei identităţi naţionale ferme, într-⁠o proiecţie afectivă dezilu­zionată, în care refuzul fixării se traduce într-⁠o nevoie fundamentală de căutare a propriilor Boldea-E-M-cioranrădăcini, chiar dacă acestea se identifică adesea cu neantul ontologic: „Când te gândeşti la celelalte ţări mici, care n-⁠au făcut nimic şi se complac în inconştienţă sau într-⁠un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-⁠ţi poţi reţine admiraţia pentru lucidităţile României, căreia nu-⁠i e ruşine să-⁠şi bată joc de ea însăşi, să-⁠şi scuture neantul în autodispreţ sau să se compromită într-⁠un scepticism dizolvant”. Foarte ilustrativ pentru această dialectică a identificării şi distanţării de imaginea identitară a patriei sale este volumul Mon pays (Ţara mea), apărut în ediţie bilingvă la Ed. Humanitas, in 1996. „Specialist al obsesiilor”, aşa cum se şi recunoaşte, Cioran mărturiseşte, în Mon pays, obsesia identitară românească, pasiunea pe care o nutrea, în acea perioadă, pentru propria sa ţară, cu destinul său marginal, cu geografia sa istorică deteriorată de vitregia unui hybris atemporal şi metafizic: „Eram departe de-⁠a fi împlinit treizeci de ani, când s-⁠a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu exista scăpare şi care m-⁠a hărţuit ani de-⁠a rândul. Ţara mea! Voiam cu orice preţ să mă agăţ de ea – şi nu aveam de ce să mă agăţ. Nu-⁠i puteam găsi nicio realitate, nici prin prezentul şi nici prin trecutul ei. Plin de furie, îi atribuiam un viitor, i-⁠l născoceam, îl înfrumuseţam, fără să cred o clipă în el. Am sfârşit prin a-⁠l ataca, acest viitor, prin a-⁠l urî: am scuipat pe utopia mea. Ura mea iubitoare şi delirantă era aşa-⁠zicând lipsită de obiect; ţara mea se transforma în pulbere întâlnindu-⁠mi privirea”. Ataşamentul faţă de propria sa ţară este, pentru Cioran, din specia acelor sentimente paradoxale, contradictorii şi oximoronice, în care iubirea şi ura, atracţia şi respingerea se întrepătrund până la indistincţie. Pasiunea sa adesea denigratoare nu are drept finalitate decât asumarea de către propria sa ţară a unui destin care să iasă din conul de umbră al anonimatului istoriei. Forţa, vitalitatea, grandoarea sunt mai degrabă proiecţii ale unei voinţe de legitimare istorică a propriei naţiuni: „O voiam puternică, fără de măsură, nebună, asemeni unei forţe malefice, unei fatalităţi ce ar fi făcut să tremure lumea, şi ea era mică, modestă, lipsită de atributele care alcătuiesc un destin. Când mă aplecam asupra trecutului ei, nu descopeream decât servitute, resemnare şi umilinţă, iar când mă întorceam către prezent, mă întâmpinau aceleaşi defecte, unele deformate, altele rămase intacte. O cercetam fără cruţare şi cu o asemenea frenezie de a descoperi în ea altceva, încât frenezia aceasta mă făcea nefericit, atât era de clarvăzătoare”. Unul dintre exegeţii recenţi ai operei lui Cioran, Mircea A. Diaconu, subliniază vocaţia adevărului pe care şi-⁠o asumă Cioran, preocupat într-⁠un grad maxim nu doar de obsesiile sale nihiliste, dar şi de regăsirea esenţei ultime a lucrurilor, de raportul dintre adevăr şi iluzie, dintre comunicabil şi incomunicabil: „Dacă la începuturi frenezia i se datora nevoii de a construi în istorie (de nu cumva chiar istoria), acum el e adânc înrădăcinat în acest sentiment al dezrădăcinării – şi e de presupus că ruptura e înscrisă cumva, de la sine, în chiar manifestările de consacrare, delirante, ale începuturilor. Faţa îşi arată astfel reversul. Or, reversul impune că Adevărul pe care îl caută Cioran e legat strictamente de fericirea identificării unui sens. Un sens bănuit la început de drum în Istorie, iar la final, în Neant. Nihilismul cioranian e astfel un prag esenţial al Adevărului”.

Între orgoliul vizionar şi tansfigurator al tânărului filosof şi destinul mediocru al ţării din care face parte distanţa este considerabilă. De fapt, Cioran nu face altceva decât să contureze, în cărţile sale de început, un chip ideal al României, mai degrabă o proiecţie ideală, o geografie utopică, întreţinută şi susţinută de elanul său vizionar: „Am ajuns atunci să înţeleg că ţara mea nu rezistă în faţa orgoliului meu, că oricum, confruntată cu exigenţele mele, ea se dovedea neînsemnată. Oare nu atunci am ajuns să scriu că aş fi vrut să se întâlnească în ea «destinul Franţei şi populaţia Chinei»? (…) În loc să-⁠mi îndrept gândurile spre o aparenţă mai consistentă, m-⁠am ataşat de ţara mea, presimţind că ea urma să-⁠mi ofere pretextul unor chinuri nesfârşite şi că, atâta vreme cât aveam să visez la ea, voi avea la dispoziţie un nesecat izvor de suferinţă. Găsisem şi aveam la îndemână un infern inepuizabil, în care orgoliul meu putea să ajungă la exasperare pe socoteala mea”. Ataşamentul pentru România este perceput ca o sancţiune gnoseologică, ca o formă de donquijotism şi de profetism iluzoriu. Ţară fără destin, România nu e mai puţin un produs ideologic al unor conştiinţe ce îşi caută propria legitimare ontologică prin asumarea legăturii indisolubile cu ţara lor („Iar iubirea aceasta devenea o pedeapsă pe care o reclamam împotriva mea şi un donchihotism feroce. Discutam la nesfârşit despre soarta unei ţări fără de soartă: am devenit, în sensul propriu al cuvântului, un profet în pustiu”). Identitatea filosofului e legată până la exasperare de cea a spaţiului matricial care îi legitimează fervorile şi disperările. Referindu-⁠se, în Mon pays, la Schimbarea la faţă a României, Cioran îşi radiografiază cu luciditate obsesiile şi trăirile excesive pe care destinul propriei ţări i le-⁠a provocat. „Setea de inexorabil” din care au pornit pasiunile pătimaşe ale filosofului, torturile şi vegherile sale, care seamănă tot mai mult, cum se precizează „cu ale altcuiva”, din unghiul distanţării temporale şi afective, îl transpun pe Cioran într-⁠un spaţiu al raţionalităţii care discerne, în oglinzile trecutului, chipul tulburat al adolescentului însetat de absolut şi dezgustat de certitudini: „Am scris în vremea aceea o carte despre ţara mea: pesemne că nimeni nu şi-⁠a atacat ţara cu o violenţă asemănătoare. A fost elucubraţia unui smintit. Însă în negaţiile mele era o asemenea flacără, încât acum, după trecerea anilor, mi-⁠e greu să cred că nu fusese o iubire răsturnată, o idolatrie pe dos. Era, cartea aceea, asemenea imnului unui asasin, era teoria ţâşnită din rărunchi a unui patriot fără patrie. Pagini excesive, care au permis unei alte ţări, duşmane ale mele, să le folosească într-⁠o campanie de calomnie, şi, poate, de adevăr. Puţin îmi păsa! Mi-⁠era sete de inexorabil. Şi până la un anumit punct îi eram recunoscător ţării mele pentru că îmi dădea un prilej de chin atât de formidabil. O iubeam pentru că nu putea răspunde aşteptărilor mele. Era un ceas bun: credeam în prestigiul pasiunilor nefericite”.

Aporiile comunicării care dau relief scrierilor lui Cioran au un conţinut fluctuant, fiind născute din unduirile paradoxului şi din alcătuirile baroce ale oximoronului, din această vocaţie a solitudinii din care se nasc neliniştile şi ideile „trăite” ale lui Cioran. Iubirea presupune şi revolta sau ura, după cum ataşamentul are drept corolar necesar repulsia ori implicarea pasională resentimentară: „Îmi plăcea nespus să fiu pus la încercare: şi încercarea supremă îmi părea tocmai faptul de a mă fi născut în ţara mea. Însă adevărul este că în vremea aceea aveam o nevoie neostoită de nebunie, de nebunie îngemănată cu acţiunea. Simţeam nevoia să distrug. Îmi petreceam zilele prefirând în minte imagini ale nimicirii totale”. De la ura compensatorie faţă de destinul minor al ţării din care s-⁠a născut, Cioran trece la ura faţă de sine, ce transpare cu deliberare în mai toate aforismele sale. Identitatea sa spartă, ilegitimă, se legitimează tocmai prin această dualitate fortuită pasiune/ detaşare, ce conferă originalitate întregii opere a lui Cioran, după cum revelaţiile urii şi ale exasperării de a fi reprezintă liantul unei filosofii resentimentare şi, în acelaşi timp, de o luciditate necruţătoare: „Aşa s-⁠a întâmplat şi cu mine: am devenit centrul urii mele. Îmi urâsem ţara, urâsem pe toată lumea şi întreg universul: nu mai îmi rămâne decât să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut pe calea ocolită a disperării”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest