Contemporanul » Lecturi » Ironim Muntean: Saga unei familii multietnice

Ironim Muntean: Saga unei familii multietnice

Un roman fascinant în substanţa căruia varsă lirism fremătător prin tehnica dicteului automat, cu umor irezistibil. Epicul este de esenţă memorialistică

Poetă discretă, cerebrală, cu o „cultură literară perfect asimilată”, traducătoare prestigioasă din germană (a primit Premiul Friedrich-Gundolf, în 2007, oferit de Deutsche-Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă tuturor celor care contribuie la răspândirea culturii germane în lume), Nora Iuga a virat, la vârsta de 62 de ani, spre proză (mai ales romane) care se poate face şi din inteligenţă, justificându-şi astfel opţiunea: „În momentele mele de secetă poetică mai scriu şi proză”. Romanele sale au o factură poematică („Fetiţa cu o mie de riduri”, 2000), subintitulându-se poem-roman) şi au adesea suport biografic. Lansat şi la Târgul de carte „Alba-Transilvana”, mai, 2015 (în prezenţa autoarei), Harald şi luna verde, Polirom, 2014, a fost propus pentru premiere (de către USR, dar din păcate nu l-a obţinut) şi alături de Lebăda cu două intrări (ediţia a doua, revăzută, prefaţă Al. Matei, Iaşi, Editura Polirom, 2016) şi Sexagenara şi tânărul (reeditat în 2012) o menţine pe Nora Iuga (ajunsă la 85 de ani de viaţă), binemeritat, în prim-planul vieţii literare româneşti. Acestor trei romane le este comună viziunea asupra lumii, asupra omului şi literaturii; ele îşi realizează epicul antrenând trecutul în prezent, din care viitorul ori lipseşte, ori nu-şi limpezeşte semnificaţia, naratoarele rememorându-l preocupate exclusiv de terapia prezentului prin infuzie cu trecutul. Este prezentă în substanţa epică a romanelor triada: amintire – memorie – uitare construită pe receptarea unei realităţi cu tentă uneori spre frivolitate.

Romanele dobândesc fizionomia unui caleidoscop narativ în care se varsă aluviunile memoriei unor naratoare vârstnice, îndrăgostite de bărbaţi tineri (care „…nu trec niciodată hotărât de o lege a tăcerii misterioase” – Marius Miheţ) şi asociază detaliul biografic erotic recuperat de memorie şi văzut cu ochelari fantastici, cu elemente livreşti (dar şi mitologice, filosofice, cultural-artistice) abundente, prin tehnica poetică a dicteului automat suprarealist (însoţit de surprimarea punctuaţiei, uneori, şi făcând anevoioasă descifrarea semnificaţiilor, ca-n poezie).

Titlul romanului preia numele spectacolului coregrafic Harald şi luna verde interpretat de balerinul Leon Schallmon, alias Leo Schall, pe scena turnantă „Palais de danse” din Dusseldorf în viziunea proprie, în fiecare seară, în anul 1937, din care revista Kulturblatt publică o fotografie comentând-o. Amintirea evenimentului existenţial devine lait- motiv în roman a cărui recurenţă dezvăluie semnificaţiile sale pentru fiecare personaj: Erinia, Papa Levy, Sam, dar mai ales în Jurnalul lui Lonko Zander (partener, în spectacolul al balerinului): „Noaptea asta n-am s-o uit niciodată. Balonul verde uriaş aruncă o lumină de fosfor peste sala de o mie de locuri de la Palais de danse. Lumea încremenită şi băiatul mort care eram eu, cu zulufii mei roşcovani ca liţa, Leo mă învăţase să repar siguranţele arse. Zăceam acolo fără suflare sub rotirile tot mai înalte, nemaipomenitele grand-jeté-uri ale salvatorului meu. În maioul negru, cu capul ras, părea o arătare, un condor uriaş, nu-i păsa de pericol, nici de prada aia uşoară care eram eu. El se repezea ca un nebun în balonul verde să-l străpungă cu ciocul lui de metal. Detunătura a zgălţâit pereţii, condorul a dispărut ca prin farmec, o lună verde îşi clătina zdrenţele în aer, în aplauzele frenetice ale unei săli… noaptea asta n-o s-o uit niciodată. Intrarea în arenă a lui Leo Schall cu hlamida aia ruptă în zeci de locuri, mâncată de molii, roasă de şobolani; nişte circari asta eram, nişte circari cu săli pline şi poze pe toate zidurile”.

Roman al condiţiei umane, al marilor teme existenţiale: lumea, viaţa, timpul (istoria), iubirea (feminitatea), arta, libertatea, moartea, Harald şi luna verde se constituie tipologic ca o sagă a unei familii multietnice, urmărită pe trei generaţii (în toate conexiunile: ideologice, politice, sociale, morale, cultural-artistice, etnice etc.) Este o cronică de familie ce rememorează evenimente şi trăiri consumate în vârtejul unui secol frământat, tragic chiar, după Primul Război Mondial şi până în 2014 – când apare romanul – situat la interferenţa dintre milenii (al doilea şi al treilea) şi proiectată într-un spaţiu european (România, Germania, Rusia). Saga familiei Schallmon include şi fizionomia bildungsromanului (viaţa lui Leon Schall balerinul) şi se compune pe baza simetriilor (viaţa şi moartea protagoniştilor) şi opoziţiilor (călău – victimă, maestru – discipol, dar mai ales libertate – captivitate sugerate prin simboluri expresive, cercul, „centura de castitate” etc. Harald şi luna verde are o structură circulară, naratoarea (Stana, personaj şi autor) deschizând (secvenţa 1) şi închizând (secvenţa 113) întinsul monolog confesiv, mărturisind: „Mi s-a făcut dor de mine. Nu mă văd. Voi mă vedeţi. Spuneţi. Cine mai e şi ăsta? Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Autorul. Naratorul. Personajul?!… sunt altcineva… sunt copilul (care) caută un drum deschis către orizont” şi configurează cercul existenţial şi corpul sferic artistic. Nora Iuga plasează acţiunea romanului în lumea oamenilor de artă, teoretizează procesul de elaborare a creaţiei, defineşte concepte estetice, sesisează reguli, norme, legi ale creaţiei, distinge specificul abordării unor teme şi motive literare, stabileşte conexiuni între diferire ramuri ale artei şi conturează o viziune coerentă, originală a creaţiei. Erinia (soţia lui Papa Levy şi mama lui Leo Schall) pasionată de muzică şi interesată de poezia greacă crede că „realitatea chiar imită ficţiunea, iubirea e născută odată cu poezia, fiind cel mai puternic sentiment, iar „ura e iubirea trădată”, maternitatea şi feminitatea prevalează fiind convinsă că pe scena lumii joacă un rol însemnat: „Pentru mine poezia elenă nu reprezintă doar un obiectiv de bifat în agenda profesională. E mai mult decât o obsesie. Îmi aparţine organic. E limba mea, pământul meu, e însăşi originea mea… da, e chiar trupul meu”. Viaţa ei („poveste” pentru medicul A. Sterian) – „Aş putea să ascult şi nopţi în şir…. Sunteţi o adevărată Şeherezadă” – este pendulare continuă, căci „vreau să înving ca Amundsen, dar îl iubesc pe Scott”, motiv recurent al romanului între libertate, tentaţie erotică şi fidelitate. „Sunt conştientă că refuzul trupului e un păcat mai mare decât excesul lui, dar nu pot altfel, «chiar pentru asta am venit să-ţi spun». E un ceas solar. Aici nu ajunge soarele niciodată. E un ceas oprit. E o centură de castitate”. Plăcerea supremă a vieţii ei o simţea „când îşi schimba identitatea, când se deghiza. Să treci pe lângă oameni cunoscuţi şi să nu te recunoască. Singura libertate adevărată de care poţi să fii conştient e ieşirea din cunoaşterea celorlalţi, cât timp ai mei sunt captivi în cunoaşterea ta”.

Şi pentru Leon Schallmon, alias Leo Schall, protagonistul romanului, baletul („geometrie perfectă”) este raţiunea vieţii, rod al vocaţiei supreme, izvor al libertăţii absolute visată pentru sine şi pentru discipolii săi (Lonko Zander şi Olga Boiko) pe scena de teatru care-i asigură libertatea deplină în Germania, România. El pendulează între această „lume ca teatru”, trecătoare, pe care-şi joacă rolul de actor cu destin regizat de un mare păpuşar cosmic, privat adesea de libertate (detenţie, deportare) înfruntând „centura de castitate” şi teatrul ca lume pe scena căreia balerinul joacă viaţa altora şi se joacă pe sine multiplicându-şi fiinţa din dosul măştii, impulsionat de îndemnul „Trebuie să trăieşti!” hrănit de „aplauzele alea care izbucneau brusc din hău, tornada se dezlănţuia, când clonţul de fier împungea luna verde şi ea, luna, un balon de cauciuc sfâşiat cădea lin în visul copilului Harald nu ştiu cum era cel bun ori cel rău în acea înfruntare condorul luna”, text ilustrativ pentru tehnica dicteului automat suprarealist. Deci, ipostaza de idol, de monstru sacru este iluzorie, posibilă în vis, în imaginar, în ficţiune.

A treia generaţie a familiei este reprezentată de Sam (fiul lui Leo şi al Lucyei) şi soţia sa Stana, cărora li se configurează biografii spectaculoase într-un timp tulbure, o istorie frământată prin raportarea lor la temele romanului: lumea, viaţa, libertatea, iubirea, moartea. Sam creşte în absenţa tatălui (aflat în Germania, „atras orbeşte ca un somnambul de luna aia verde care a fost gloria şi pierzania lui”(p. 38), în preajma bunicului (Papa Levy şi Luna) consumându-şi „o jumătate din viaţă înfigând steguleţe în hărţi imense care se întindeau de la Atlantic până la Pacific. Ce sete de răzbunare poate să inoculeze în creierul unui copil dispariţia minuţios regizată a lumii printr-un război gândit în cele mai mici detalii de un strateg genial. Ca şi exodul evreilor din Spania”, de unde-i venise bunicul, Levy. Întâlnirea cu Leo Schall (revenit din Lagăr de la Sachenhausen), tatăl său, nu este entuziastă, având vieţi paralele, cu încercări formative pentru tânăr şi privări de libertate, ulterioare, pentru amândoi, încercaţi de o istorie potrivnică. În preajma Andei se familiarizează cu semnificaţia simbolică a „centurii de castitate” (alt motiv recurent al romanului), ca şi femeia cu uşa deschisă şi cu uşa închisă (cum le categorisea Erinia, bunica lui Sam). Căsătoria cu Stana a fost norocoasă, iar întâlnirea cu Otto Schalke, marchează intrarea în captivitate. Jurnalul lui Lonko Zander (partenerul în spectacolele de balet, în Germania al lui Leon) este citit cu pasiune de Stana (deşi pe furiş), familiarizându-se cu ipostaza de idol şi victimă a socrului. Iubirea Stanei, moartea lui Sam (la 60 de ani) sunt alte secvenţe memorabile în roman.

În mai mare măsură decât în Sexagenara şi tânărul care nu oferea doar o imagine a relaţiei dintre scriitorul vârstnic fascinat de tineri a căror prezenţă în preajma lor „îi face mai frumoşi şi mai inteligenţi, le redă mirajul inconştienţei, îi întinereşte” (p. 140), ci a întregii lumi, a artei, a creaţiei, în Harald şi luna verde, biografemele ordonează trecutul cu ochi fantastici şi compun imaginea bărbatului unic, întregit de apa vie a memoriei, suprapus portretului lui George Almosnino, soţul prozatoarei, mereu prezent în ipostaze diverse în romanele sale. Edificatoare pentru definirea timbrului scriitoarei Nora Iuga sunt paginile secvenţei 70 unde opera sa este proiectată în „oglinda criticii” (româneşti şi străine – mai ales cea germană) pornind de la afirmaţiile unui scriitor german: „A pus în circulaţie şi o teorie conform căreia instinctul erotic ar fi mai inteligent decât inteligenţa. Versurile ei sunt fascinante, înspăimântătoare, versuri de un umor irezistibil, totul în acelaşi timp” (Christian Schuller). Nora Iuga ajunge să erotizeze actul critic: „Totul pe lumea asta e suportabil, fiindcă pătrunderea unui corp în alt corp şi înghiţirea unui corp de către alt corp sunt acte barbare de o cruzime maximă. Pătrunderea masculului în femelă e o înjunghiere. Înghiţirea masculului de către o femelă e o devorare. Orice acuplare e un viol. Poate şi actul critic e un viol. Aş zice chiar un asasinat virtual. Cei doi asasini vor amândoi să fie călăi deopotrivă. Hai să acoperim cu o cârpă neagră oglinda, ca la mort. Hai să scoatem raţiunea din joc. Masculul e atacatorul pentru că el e puternic. Femela se teme de el, deşi îl vrea, doar l-a chemat, dar îl respinge. Nu e conştientă că frica ei îl aţâţă. Frica e un sentiment profund erotic. Carnea are caracter. Se ţine de cuvânt. Îşi achită prompt datoriile. Suferinţa e plătită la termen cu bucurie. Critica nu e carne, critica e raţiune. Raţiunea nu-şi achită prompt datoriile”.

Un roman fascinant în substanţa căruia varsă lirism fremătător prin tehnica dicteului automat, cu umor irezistibil. Epicul este de esenţă memorialistică cuprins în Jurnalul lui Lonko Zander (partenerul în spectacolele de balet ale protagonistului), rememorarea, evocarea, confesarea, descrierea, tensiunea dialogului, minuţia introspecţiei îmbogăţindu-i registrul expresiv. Arta portretului este memorabilă, compunând o galerie tipologică diversă şi individualizată, fie mirabil, fie cu pigment ironic şi făcând conexiuni livreşti abundente.

Registrul expresiv topeşte în plasma sa metafora şi paradoxul, reflecţia şi aforismul, parimia şi zicerea orală, neocolind nici mustul şi savoarea lexicului popular pe o paletă cu inocenţă ludică şi tenta autoironică.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest