Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi » Ion Manea: Biografia unei mari iubiri

Ion Manea: Biografia unei mari iubiri

Ca să-⁠l reperăm pe Zanfir Ilie în acest tip de literatură, care, în esenţă ni se pare a fi una de factură identitară, ar trebui să ne reamintim câte ceva despre Alecu Russo, cu a sa „Cântare a României”, despre tecuceanul Calistrat Hogaş, rătăcitor pasional „Pe drumuri de munte”, despre Alexandru Odobescu hălăduind „Pe plaiurile Bisocei”, sau despre reportajele literare ale lui

Geo Bogza

Noua carte a profesorului Zanfir Ilie, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi, ne propune un mod absolut particular de a face literatură la jumătatea drumului dintre document şi metaforă, când mai aproape de răsuflarea rece a vigorii faptului istoric înţepenit la pagina cutare, când mai aproape, la capătul celălalt, de învăluirea misterioasă şi trezitoare de reverii şi a coborârii de taină în sufletul viu al legendei. Aşa se face că urmaşul de azi al marelui cărturar şi harnicului scriitor Vasile Alexandrescu Urechia ni se înfăţişează, fără nicio reţinere, dimpotrivă, cu hlamida roşie a mândriei fluturându-⁠i semeţ pe umeri, ca iremediabil bolnav de iubire; iubire de Galaţi şi de Dunăre şi de tot ceea ce s-⁠a întâmplat, se întâmplă şi se va întâmpla vreodată adevărat şi semnificativ pe acele meleaguri pe care l-⁠au întâmpinat, la naştere, ursitoarele. Atât de „bolnav” este Zanfir Ilie de Galaţi şi de Dunăre, încât, dacă i le-⁠ai lua, i-⁠ai lua totul şi atunci s-⁠ar trezi suspendat într-⁠o existenţă strict relativă şi profund fără temei, întocmai ca un pescăruş, dintre aceia mulţi pe care-⁠i urmăreşe el cu atenţie („Strigătul pescăruşilor la ceas de iarnă”, pp. 43-⁠48) în sfânta slujbă a lor de veghere a apelor, lăsat şi fără valul de sub aripi şi fără cerul de deasupra, sau, altfel spus, şi fără fundament şi fără visare…

Volumul pare masiv la prima vedere, are o întindere de aproape 450 de pagini, dar devine de îndată nu numai accesibil, dar şi extrem de plăcut la lectură prin ruperea „materiei” în 56 de episoade, concepute, dacă ar fi să le circumscriem vreunui gen literar anume, între eseu şi reportaj literar, luând de la primul reformularea, ca ipoteză strict personală şi extrem de sentimentală, a unor realităţi în general accesibile, iar de la al doilea, nuanţarea, până la limita poeziei, a unor faţete mai greu de reperat ale aceloraşi realităţi şi, în plus, decantarea lor în matricile inconfundabile şi dăinuitoare ale mitului modern sau ale legendei nemuritoare. Căci, ce altceva face Zanfir Ilie decât să ia Dunărea, cu toată istoria ei, şi s-⁠o pună într-⁠o nouă poveste, să reformuleze Galaţiului dintr-⁠o perspectivă care îi şi aparţine cu desă­vârşire, ca o licenţă, dar şi se potriveşe lui însuşi, oraşului adică, întocmai ca o haină nouă care schimbă fundamental viziunea şi adaugă nestemate nebănuite personalităţii deja ştiute. Senzaţia aceasta a reînvierii urbei sub efectul unui miraculos (des)cântec, a redesenării lui pe ecranul unei neomitologii, a avut-⁠o, probabil, cititorul şi la lecturarea celor două volume anterioare, cu titluri în ton, Dunărea, Poveste şi adevăr, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013 şi Galaţiul şi Dunărea, Editura Axis Libri, Galaţi, 2016, dar contopirea celor două cărţi într-⁠una singură oferă mai întâi o nouă unitate, precum şi senzaţia unei reîntregiri, dar şi acel liniştitor sentiment al necesarei confluenţe, ca şi cum Siretul şi Prutul s-⁠ar mai sacrifica încă o dată în Dunăre pentru a reface mereu, ritualic şi aproape sfânt („Fluviul Biblic” zice Zanfir Ilie) neasemuita împărăţie a apelor deasupra căreia, de mai bine de două mii de ani, zeul Galaţilor ţine cu o naturaleţe desăvârşită şi nimbat de autoritate, tridentul stăpânirii.

Eseurile (numite de autor, probabil dintr-⁠o dorinţă aproape obsesivă de a lămuri definitiv lucrurile, „danubiene”) străbat întreagă această istorie de două mii de ani pe care o are în radiografia sa arheologică Galaţiul, dar nu într-⁠o ordine cronologică, ci într-⁠una strict sentimentală, nu debutează, de pildă, cu misterioasa şi minunata poveste a lui Innocens, în care aflăm totul despre ofiţerul roman din veacul al III-⁠lea, înmormântat pe Dealul Bărboşilor (în apropierea oraşului de azi), după ciudate obiceiuri aflate la interferenţa noii credinţe creştine, obiceiurilor romane, dar şi dacice de înhumare; un paleocreştin şi un preromân în acelaşi timp, omul „primordial”, fiinţa originară a urbei, fundamentul ei uman, sau altfel spus, primul cetăţean gălăţean, înainte cu vreo 12 veacuri de prima atestare documentară oficial acceptată. Tocmai de aici – de la temelia temeliilor – porneşte Zanfir Ilie în recuperarea oraşului din mocirla clişeelor şi ignoranţei, el sparge cu delicateţe pojghiţa subţire a aparenţelor şi pătrunde temeinic în lumea esenţelor definindu-⁠le într-⁠o nouă perspectivă, care ţine nu numai de istorie şi nu numai de literatură, ci, în primul rând, de suflet, de iubire şi de speranţă. Rând pe rând, sunt scoase la lumina unui soare nou biserici şi catedrale, palate şi statui, străzi şi parcuri, clădiri şi personalităţi, instituţii şi oameni, adică, acea înşiruire logică, organică, plină de sens şi de coerenţă a evoluţiei continue de la acel castru roman şi acel Innocens la cele mai noi adăugiri urbane pe o spirală a devenirii pe care, şi numai pe care, un Petru Rareş venit după peşte la Balta Brateşului, un Eminescu găzduit într-⁠o colibă de pescari, un Alexandru Ioan Cuza, pârcălabul de Galaţi şi întregitorul de ţară, un Vasile Alexandrescu Urechia, fondator de academii, atenee şi biblioteci nemuritoare, un Eremia Grigorescu comandând solemn şi etern „Pe aici nu se trece!” capătă sens, viaţă şi nemurire nouă.

„Câte generaţii se vor fi perindat la Galaţi de la întemeierea lui şi până la acest început de mileniu trei?” se întreabă iubitorul de Dunăre, Zanfir Ilie, în eseul-⁠reportaj „Dunărea şi albastrul cel mai albastru”, pp. 133 -⁠139, pentru ca, reperat inconfundabil între hotare şi sub zodii de ape, să-⁠i pecetluiască destinul sub sigiliul cu irizări albastre ale marelui fluviu: „Dunărea este peste tot; cu apa ei se plămădeşte şi pâinea şi oţelul, dar ceea ce este şi mai evident, ea a urcat în modul de gândire, în cultură, în instituţii. La Galaţi, cele două universităţi se numesc „Dunărea de Jos” şi „Danubius”, Centrul Cultural al judeţului se numeşte „Dunărea de Jos”. La fel se numeşte şi revista de cultură editată de acesta. Altă revistă literară – „Porto-⁠Franco” – tot de Dunăre este legată, mai precis de statutul pe care aceasta i l-⁠a adus cândva oraşului, acela de „port-⁠liber”. A existat şi o editură – prima editură liberă din oraş – care s-⁠a numit la fel, „Porto-⁠Franco”. Chiar şi revista Filialei Galaţi-⁠Brăila a Uniunii Scriitorilor din România, editată la Galaţi, „Antares”, nu este străină de destinul apelor, pentru că poartă numele celei mai strălucitoare stele din constelaţia Scorpion, astru după care se ghidează marinarii” („Dunărea, leagăn şi legendă”, pp. 215-⁠219). Este surprinzător să urmăreşti şi să descoperi pas cu pas câte ipostaze conferă, în metafore, simbolisici şi amănunte nebănuite Zanfir Ilie Dunării sale, cum o urmăreşte de la izvor şi până la vărsare, cum o regăseşe în pâine şi oţel, dar şi în cărţi sau în floarea de la fereastră, flămândă să-⁠i soarbă picăturile, în statui şi copacii din parcuri, culminând cu cea mai surprinzătoare dintre toate, cea mai plină de semnificaţii, de altfel, aceea de urcare pe verticală, atunci când îi identifică şuvoaiele într-⁠o celebră fântână arteziană locală, imaginată de un maistru turnător de elice pentru vapoare (se putea altfel?): „… în fond, Mircea Roibu a făcut la Galaţi, prin Păpădia sa, un lucru unic în lume: a reuşit să ridice Dunărea în picioare, s-⁠o pună să curgă pe verticală…” („Curgerea Dunării pe verticală”, pp. 127-⁠131).

Apa, ca principiu universal al lucrurilor, ideea lui Thales din Milet, devine şi geneză şi ontologie, ubicuitatea ei este definitorie nu numai în structurile existenţiale ale urbei, dar şi în modelele ei ocupaţionale, căci marinarii şi navigatorii, iar, mai înainte, pescarii şi docherii, navaliştii şi chiar oţelarii sunt meseriile emblematice ale Galaţiului, iar pentru ca toate acestea să aibă un sens şi o coordonare, Zanfir Ilie inventează „Dispeceratul mersului pe apă” (p. 85), metaforă sub care aureolează povestea de ieri şi de azi a Palatului de Navigaţie de pe malul fluviului, dar şi, prin iminenta trimitere la episodul biblic al înaintării lui Iisus pe lacul de unde-⁠şi va ridica „pescarii de oameni”, precum şi la povestea sosirii pe aici a Apostolului Andrei, patronul spiritual al cetăţii, cel ce avea să aducă cuvântul lui Cristos şi la Dunărea de Jos. Odată cu apa, fluidul primordial, investit şi în cauză şi în efect, şi în existenţă şi în spirit, autorul parcurge cealaltă etapă a edificării urbane continue, sugerată de piatra de temelie, unitate de măsură a unor uimitoare construcţii, biserici şi palate, şcoli şi utilităţi moderne, case şi spaţii de loisir… E uimitor cum la construcţia celei mai vechi case a Domnului ce domină înălţimile falezei („Biserica redută Precista”, p. 35) încă de pe vremea luminatului domn Vasile Lupu, unul din ctitori, s-⁠a folosit o parte din pietrele pe care le puseseră romanii cu 17 veacuri în urmă la temelia castrului lor de la Barboşi-⁠Tirighina, sugerându-⁠ni-⁠se astfel continuitatea şi metamorfoza neîncetată a aceluiaşi ideal al înălţării şi dăinuirii, creşterea oraşului din sine însuşi, veşnica lui înviere. Dacă mai adăugăm, cum atât de interesant observă Zanfir Ilie, că celelalte materiale, pietrişul şi nisipul, au fost luate de pe plajele Dunării, iar apa pentru prepararea lianţilor şi varului tot de acolo (metafora fluviului urcat în altar de biserică), avem imaginea unicităţii unei existenţe, a coerenţei şi eternei perpetuări, ingrediente infailibile ale dăinuirii.

Celelalte eseuri-⁠reportaje abordează geneza altor construcţii definitorii ale urbei, mai întâi catedrala ortodoxă de pe strada Domnească, a cărei piatră de temelie a fost pusă, la 27 aprilie 1906, în zi de sărbătoare pascală, de prinţul Ferdinand şi prinţesa Maria, viitorii regi ai României Mari, apoi, la o mică apropiere spaţială şi temporală, Palatul Episcopiei Dunării de Jos, transformat astăzi în Muzeu al Creştinătăţii în care – aceeaşi revenire în cercuri spiralice la geneză – a fost adus şi acel Innocens, paleocreştinul, descoperit pe Dealul Bărboşilor. Se pot adăuga şi celelalte case ale Domnului, mai vechi sau mai noi, biserici ale lui Iisus, dar şi ale apostolului său Andrei, prezent pentru totdeauna cu toiagul său la porţile cetăţii, semne ale unei comunităţi care, în structurile sale existenţiale, tot o vatră de pescari rămâne… Stă mărturie şi „Biserica Pescarilor” (pp. 93-⁠99), un lăcaş vechi înălţat în zona Portului cu bănuţii scoşi de oamenii apelor din zbaterea peştilor în plasele lor atât de migălite. Este o tagmă legendară asupra căreia autorul revine adesea, chiar şi atunci când, rememorând venirea lui Eminescu cel tânăr la Galaţi, cu celebra lui trupă de teatru, remarcă un adevăr sau doar o poveste prin care cei de astăzi află că adolescentul poet fusese găzduit pentru mai multe nopţi într-⁠o colibă de pescari… Tot pescar fusese şi Petru Rareş, iar frumoasa legendă pusă în pagini de Zanfir Ilie ni-⁠l înfăţişează pe fiul lui Ştefan cel Mare, pe viitorul domn, locuind într-⁠o colibă pe malul Brateşului, alături de o mamă grijulie şi un fidel slujitor şi chemat de însuşi Mitropolitul cu tot alaiul lui la cârma Moldovei („Umbra lui Petru Rareş la Brateş”, pp. 371-⁠381).

Este interesantă această suprapunere de planuri, palate şi ocupaţii, eroi şi legende, străzi şi instituţii, toate conturând o bogăţie urbanistică şi spirituală impresionantă, în care, pentru claritate şi maximă semnificaţie, Zanfir Ilie caută şi găseşte admirabil nişte constante, nişte structuri matriciale pe care el le numeşte, şi vom vedea de ce, axe. Prima dintre ele, nici nu mai e nevoie să spunem, e Axa Dunării, definitorie şi emblematică. A doua este definită prin minunata (şi ca denumire şi ca istorie) Stradă Domnească, botezată aşa pentru că prin ea, intrau, din nord, în urbe, trăsurile cu domnii Moldovei, pentru a coborî în Port, spre corăbiile cu miros de Asie şi Stambul. Este cea mai lungă arteră şi ea vine de la intrarea în oraş pentru a se contopi pur şi simplu cu Dunărea şi ar fi frumoasă, elegantă şi plină de cutezanţă, chiar şi dacă nu i-⁠ar avea, dar de îndată îi are – este vorba despre frumoşii tei ai oraşului lui Cuza – ea devine mirifică. Zanfir Ilie reiterează povestea teilor din Galaţi, când au fost ei adică sădiţi şi de către cine, în elegantul text „Oraşul teilor eminescieni”, p. 235. Nu pentru Eminescu i-⁠a sădit la Galaţi pe strada Domnească şi pe altele din centru primarul de sfârşit de veac XIX, Constantin Ressu (tatăl lui Camil, pictorul), dar cel puţin din 16 octombrie 1911, Eminescu însuşi a venit la teii lui Ressu, sau aşa crede Zanfir Ilie, care zice că Poetul a sosit de trei ori la Galaţi, de două ori, tânăr, cu trupa de teatru în turneu, iar a treia oară, definitiv şi emblematic, sub forma statuii zămislite de Frederik Stork şi instalată în Parcul Central care îi va primi şi numele. De altfel, autorul prelungeşte deliberat viaţa eroilor în statui, aşa cum se întâmplă cel mai convingător în „Cei patru de pe strada Domnească” (pp. 69-⁠77), în care, alături de expresia în marmură a lui Eminescu, mai sunt înfăţişaţi ca veşnici cetăţeni de onoare ai urbei Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri şi I.C. Brătianu, vorbind necontenit obştei din formele lor statuare…

Aşadar, a doua axă a Galaţilor este axa teilor. Dar mai e una. Una cu o istorie mai recentă dar de o substanţă cu totul şi totul deosebită: axa cărţilor, „Axis Libri”, licenţă proprie a autorului, care, în calitate de manager al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, a lansat, sub acest brand, o impresionantă mişcare spirituală, structurată în forme semiinstituţionale, cum ar fi celebrul Salon Literar, Revista, Editura şi, încununându-⁠le pe toate, deja tradiţionalul Festival Naţonal al Cărţii care se desfăşoară anual, la sfârşit de mai, sub început de nuntire a teilor, sub cerul liber şi aproape de răsuflarea tăcută a Dunării, făcând, iată, ca cele trei axe, a fluviului, a teilor şi a cărţii să se concentreze într-⁠un punct de maximă incandescenţă. Cu modestie bine temperată, autorul se apropie de această ctitorie mai nouă şi mai deosebită, relevând-⁠o imparţial şi foarte puţin ceremonios, ca şi cum nu i-⁠ar aparţine, dar cei care ştiu adevărul pe el îl reperează ca principal erou şi chiar îl identifică cu noua mişcare de spirit a Galaţilor. Dincolo de toate acestea, Dunărea rămâne marea lui iubire, Zanfir Ilie se identitifică pur şi simplu cu ea, botezându-⁠şi cartea „De Dunăre” şi sugerându-⁠ne prin aceasta anume de ce dor suferă el şi de ce pasiune este îndemnat în tot ceea ce face şi în tot ceea ce scrie. Dunărea devine, de altfel, şi un alter ego al oraşului, după cum oraşul însuşi înseamnă Dunăre pur şi simplu, aşa cum putem simţi printre rândurile ultimului eseu-⁠con­fesiune cu un titlu atât de direct, de sincer şi de revelatoriu: „De ce iubesc Galaţiul” (p. 433), aceasta în timp ce alţii se întreabă acelaşi lucru despre femei sau alte entităţi la fel de admirabile.

Ca să-⁠l reperăm pe Zanfir Ilie în acest tip de literatură, care, în esenţă ni se pare a fi una de factură identitară, ar trebui să ne reamintim câte ceva despre Alecu Russo, cu a sa „Cântare a României”, despre tecuceanul Calistrat Hogaş, rătăcitor pasional „Pe drumuri de munte”, despre Alexandru Odobescu hălăduind „Pe plaiurile Bisocei”, sau despre reportajele literare ale lui Geo Bogza. Aceasta însă numai pentru a sugera nişte posibile repere, pentru că, în fond, Zanfir Ilie se relevă, într-⁠o lume a abstractului şi globalizării, ca iubitor de glie locală – nici desuet şi nici excesiv de patetic, doar sincer şi pasional! – exprimându-⁠şi pur şi smplu simţămintele şi făcându-⁠ne să ne întrebăm, deopotrivă, cei ce nu sunt de pe aici, dar şi gălăţenii, oricare ar fi ei, cât de bine cunoaştem acest oraş. Iar, dacă după ce citim De Dunăre. Dăinuire la Galaţi nu mai suntem deloc siguri de răspunsul de dinainte, revizuindu-⁠ne totalmente preconcepţiile, înseamnă că efectul cărţii este pur şi simplu miraculos.

■ Zanfir Ilie: De Dunăre. Dăinuire la Galaţi, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2016

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest