Contemporanul » Lecturi » Ion Druţă: Singurătatea duhului

Ion Druţă: Singurătatea duhului

Domnitorul a plesnit ca o păstaie coaptă. Râdea mustos, zgomotos, din tot sufletul. Râdea cum râd, de obicei, oamenii înzestraţi cu simţul umorului, dar care, din anumite considerente, nu-⁠şi pot permite acest lux, şi tot înăbuşă acel praznic al vieţii pe care-⁠l poartă în sine.

Prozatorul arheilor

Despre arta narativă a lui Ion Druţă s-⁠a spus aproape totul. Criticii, înclinaţi să urmeze „complexele de cultură” ale timpului, i-⁠au şi găsit filiaţii, din perspectiva unui comparatism de echivalare şi de diferenţiere, afinităţi elective cu Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Marin Preda, Lev Tolstoi, A.P. Cehov, Eusebiu Camilar, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Pavel Dan ş.a. Asemenea relaţionări sunt interesante, benefice pentru înserierea tipologico-⁠artistică şi istorică. Totuşi, Ion Druţă este o singularitate canonică, în sensul dat cuvântului de Harold Bloom, teoreticianul canonului occidental. Unicitatea artistică îi conferă şi o anume deschidere a operei, chiar în sensul teoriei lui Umberto Eco, aşa cum a sesizat şi insistat Mihail Dolgan.

Theodor Codreanu

Biserica albă

Nimic sfânt

Imperiul presupune
seminţe de groază în matcă,
cu vecini ţinuţi la distanţă.
Ekaterina cea Mare
Fă să răsară peste noi
lumina feţei Tale, Doamne…
Psalmii, 4, 6

La un miez de noapte, o ceată de călăraşi a căzut, în plină goană, peste vechea capitală a Moldovei. Era toamnă târzie, oraşul picura, acoperit de-⁠o umezeală rece, măruntă, chinuitoareion-druta-foto-22, aşa-⁠zisa ploaie ciobănească. Uitat de Dumnezeu la răscrucea tuturor necazurilor, dulce, târgul Ieşilor, cum venea toamna, se stingea cu totul sub acoperişurile răzmuiate, în care nu mai contenea să bată ploaia.

Călăraşii despică noaptea în două, târgul în două. Molcomă vită, molcom om. Uzi leoarcă, împroşcaţi cu glod, încât nu se mai vede nici faţă de om, nici coadă de cal. Retezând Piaţa Palatului, veneticii dau într-⁠o ulicioară ce coboară la vale. Înainte de a fi ajuns la pod, sar peste un şanţ cu apă şi dispar cu cai cu tot.
Reşedinţa capugiului, reprezentantul oficial al sultanului pe lângă domnitorul Moldovei, fiind şi ea plouată împreună cu celelalte case, dormea dusă şi nici să-⁠i fi păsat de musafiri.

Totuşi, cînd călăraşii coborau în goană, o mână le-⁠a deschis poarta, repezind-⁠o înapoi îndată ce au intrat. Peste un sfert de oră poarta a mai clănţănit o dată, vărsând oaspeţii în stradă, şi aceştia, luând-⁠o din loc la trap, au dispărut în păduricea din preajma Socolei, unde-⁠şi avea cazarma detaşamentul ienicerilor de gardă.

Şi iară se lasă peste oraş tihnita moleşeală a nesfârşitelor nopţi de toamnă. Şi iară o bură de ploaie bâjbâie prin întuneric. Trece peste răscruci, peste băltoace, lăsând să crească bulbuci în urma ei; mai conteneşte puţin, pare că se domoleşte cu totul şi, când colo, iară o porneşte de la casă la casă, bocănind pe la uşi, pe la ferestre. Această monotonie din pragul iernii ţine într-⁠o toropeală dulce sufletul omului, şi nu că o mână de călăraşi, un puhoi de oaste de-⁠ar fi umplut capitala, te miri de s-⁠ar fi găsit un singur creştin care să coboare de pe cuptor, să dea la o parte perdeaua, pentru a se întreba – da’ ce-⁠i acolo afară, măi?!

Dar hai să nu mai stăruim atâta asupra metehnelor noastre, pentru că totuşi s-⁠a găsit în lumea ceea de demult o fereastră care a ţinut cu tot dinadinsul să vegheze. Micuţă, modestă, două beţe puse în cruce, patru ochiuri, dar, aşa simplă cum era, făcea de strajă, şi de după faldurile acelei perdeluţe o pereche de ochi cerneau cu grijă negura nopţii.

– Vaaa!

Renumita toamnă moldovenească, acel veşnic moloşag care nu e nici toamnă, nici iarnă, îi aducea domnului Zarzarean un car de junghiuri în şale, căci suferea, sărmanul, de podagră. Atâta viaţă mai avea cât de la un junghi până la altul, dar, fiindcă junghiurile îl năpădeau mai ales noaptea, domnul Zarzarean, pentru a nu fi luat prin surprindere, prefera să nu se culce. I se punea de cu sară un jilţ împletit din salcie lângă fereastră, i se aşternea în aşa fel ca să-⁠i fie moale şi cald, după care îl întronau pentru o lungă noapte de toamnă. Înfundat în şaluri şi cojoace, stătea bătrânul armean ore întregi cu bărbia în pervaz, păscând umbrele nopţii.

Sosirea călăraşilor i s-⁠a părut la început o întâmplare hazlie. O fi ieşit, harambaşii, la drumul mare să jefuiască, dar nu le-⁠a mers şi amu fug sub aripa cloştii. Pătăraniile cu umor şi voie bună au fost biserica-alba-ion-druta-copdintotdeauna preţuite în capitala Moldovei drept dovada unei sănătăţi spirituale, şi domnul Zarzarean s-⁠a înviorat. Era pe cale de-⁠a pune mâna pe-⁠o frumoasă istorioară, ce-⁠ar fi putut să-⁠i încălzească oaspeţii în una din lungile nopţi de iarnă.

Mai trece însă o vreme şi bănuielile, acest blestem al oamenilor păţiţi, încep a destrăma comicul acelei pătăranii, tot întorcând-⁠o când pe faţă, când pe dos, până se ajunge la o mare îngrijorare. Adevărul era că turcii nici nu făceau, nici nu primeau vizite la o oră atât de târzie.

Lăsa de gândit şi faptul că ceata de călăraşi a intrat în curte fără vorbă lungă, cum se obişnuia la poarta reprezentanţei. Mare lucru de n-⁠ar fi fost ei acolo aşteptaţi. Odată însă ce erau aşteptaţi, pentru ce nu se luminează înalta casă de piatră? Nici zare de lumină pe sub obloane, peste obloane, printre scândurile celor obloane mari şi grele…

Amu, lăsăm graba, goana ceea nebună, pentru că ceata de călăraşi nu atât a intrat, cât s-⁠a înfipt în căscătura porţii, şi-⁠napoi nu că să iasă ca lumea, ci a ţâşnit, de parcă i se dăduse foc. Turcului nu-⁠i place să se grăbească, iar atunci când se grăbeşte, să ştii că nu e a bine. Ceva urât, ceva păgân ascundea în poalele sale acea noapte rece şi ploioasă. Ce putea fi la mijloc? Au nu cumva graba turcilor ţine să ascundă câţi călăraşi au intrat şi câţi au ieşit de-⁠acolo?

Peste oraş cerne ploaia, picură domol streşinile, un bătrân armean şade în jilţ lângă fereastră, rugându-⁠se în sinea sa, iar Providenţa din toate aceste fire răzleţe urzeşte şi ţese ceea ce cu vremea se va numi Istorie. Căci, dacă e să stăm strâmb şi să judecăm drept, trecerea călăraşilor pe la o bucată de noapte prin capitala ţării s-⁠ar fi topit cu totul în negura vremilor, de n-⁠ar fi fost toamna atât de ploioasă, junghiurile domnului Zarzarean atât de cumplite şi ochiul lui atât de ager.

Pus la mare încurcătură, târgoveţul şade în dosul perdeluţei cu un volumaş de rugăciuni în poală. Ogoindu-⁠şi suferinţa, traduce din şoaptă în şoaptă rimele lui Narekaţi, un mare poet-⁠călugăr, stihurile căruia, se zice, ajută în ceasul greu al suferinţelor. Iată însă că molitvele marelui Narekaţi trec pe lângă suferinţele domnului Zarzarean, cum ar trece un vânt uscat prin pustiu, deoarece sufletul lui tulburat uită de viclenia junghiurilor şi se îndreaptă într-o cu totul altă parte.

Casa unde-⁠şi avea domnul Zarzarean negustoria era aşezată pe-⁠o temelie-⁠naltă de piatră. Întâmplarea a vrut ca din ferestrele acelei case să se vadă de minune reprezentanţa osmanilor cu ogradă şi cu tot ce mai era acolo în gospodăria lor. Născut şi crescut la Constantinopol, domnul Zarzarean, deşi nu-⁠i prea vedea cu ochi buni pe turci, le cunoştea limba, năravul şi-⁠i făcea plăcere să-⁠şi urmărească de după perdea vecinii. Îi cunoştea la umblet, cunoştea slăbiciunile, viciile fiecăruia şi, urmărindu-⁠le pe toate, căuta să ghicească ce s-⁠o mai fi pus acolo la cale?

Oaspeţii de la miezul nopţii l-⁠au cam lăsat pe gânduri. Oamenii de treabă, la o asemenea oră târzie, nu urcă pe cal. Unde se duceau? De unde veneau? Le-⁠o fi mers, nu le-⁠o fi mers? Dacă au avut noroc în noaptea ceea, de ce păreau sfădiţi între ei – şi oamenii, şi caii? Ce s-⁠o fi pus acolo la cale? Şi apoi, stai, domnule, – câţi erau? I s-⁠a năzărit că au intrat cinci, pentru ca să iasă numai patru. După ce a frământat în fel şi chip întâmplarea, această năzărire a început a i se transforma în convingere, iar spre ziuă domnul Zarzarean era gata să jure cu mâna pe sfânta carte a marelui Narekaţi că unul din călăraşi a rămas la reprezentanţă.

„Cine-⁠o fi fost cel de-⁠al cincilea drumeţ şi ce-⁠o fi căutat el pe-⁠aici?” se tot întreba vânzătorul de ţesături şi stofe rare. Era limpede că turcii, folosindu-⁠se de-⁠o vreme urâtă cum nu se mai poate, au mai strecurat un ticălos în cetatea de scaun a Moldovei. Dar pe cine anume l-⁠a trimis sultanul şi cu ce scop – iată o ghicitoare vrednică de o luminată minte de armean.

„O s-⁠o dezlegăm noi şi pe asta”, şi-⁠a zis domnul Zarzarean oarecum arţăgos, cuibărindu-⁠se în jilţ. Se trece noaptea, cântă cocoşii, bat câinii. Ulicioara ba se umple cu lume, ba iar e pustie. Din noapte se face ziuă, din zi se face iară noapte. Lăsând marfa şi cumpărătorii pe sama ginerelui, domnul Zarzarean stă la pândă, tăinuindu-⁠şi până şi suflarea. Abia în cea de-⁠a treia zi, pe la o amiază, plesnindu-⁠se cu palma peste frunte, a rostit în gura mare:
– Maica Domnului, nimic sfânt!

Printre slujnicii ce se tot porăiau în curtea reprezentanţei, Zarzarean l-⁠a descoperit pe cel de-⁠al cincilea călăraş, care, strecurându-⁠se în miez de noapte, nu a mai ieşit de-⁠acolo. Şi chiar că avea pentru ce se feri de ochii lui, fiind călău de meserie.

Era, fireşte, Şoimul Plângăreţ, înspăimântătorul Mahmud, braţul necruţător al sultanului Abdul Hamid. Grec de origine, se zice că fusese cândva creştin, dar mai apoi s-⁠a turcit, devenind groaza vasalilor Imperiului Otoman. Nalt, osos, uscăţiv, Mahmud acela semăna întrucâtva cu un copac din deşerturile asiatice, un copac peste care mii de ani nu a căzut o singură picătură din blagoslovita vlagă cerească.

Smolit, cu nasul încovoiat, aducea oarecum a pasăre de pradă, dar, în ciuda neomenoasei sale meserii, în ciuda nasului coroiat, avea ochi blânzi, topiţi de jale, lucru pentru care a şi fost poreclit Şoimul Plângăreţ.

Îi plăcea meseria, îi plăcea vărsarea de sânge, era meşter în ale sale. Tot plângând şi vărsând sânge, s-⁠a ajuns că pe acolo pe unde trecea Şoimul Plângăreţ, ani de zile nu mai creştea fir de iarbă. Avea de ce se îngrozi domnul Zarzarean, fiindcă biata Ţară a Moldovei şi aşa zăcea pustiită şi pârjolită dintr-⁠un capăt în altul.

La începutul secolului, domnitorul ţării, Dimitrie Cantemir, om curajos şi de-⁠o mare cultură, obosit să tot zâmbească unui neam de altă credinţă, a făcut unul din cei mai îndrăzneţi paşi, pentru a-⁠şi scoate ţara de sub semiluna turcească. În urma unei tainice înţelegeri cu Petru cel Mare, împăratul Rusiei, Cantemir a lăsat armata rusă să treacă hotarele ţării, pentru ca mai apoi, alăturându-⁠şi oastea la polcurile Moscovei, să coboare spre Dunăre, spre a da bătălia cea mare cu Imperiul Otoman.

Din păcate, norocul nu a fost de partea lor. Simţind primejdia, turcii în mare grabă trec Dunărea şi, cu o armată ce depăşea de trei ori armatele creştine, urcă spre Iaşi. La Stănileşti, un sătucean de pe malul Prutului, într-⁠o zi fierbinte de vară, a avut loc una din cele mai crâncene lupte în istoria neamului nostru, în urma acelei bătălii Rusia s-⁠a ales cu o înfrângere dureroasă, pe care a purtat-⁠o aproape două secole, până la biruinţa de la Şipka şi Plevna, unde au fost înmormântate visurile Imperiului Otoman. Domnul Moldovei s-⁠a ales cu o lungă şi grea pribegie, din care numai osemintele i s-⁠au întors în oraşul unde îşi ingerul-supravietuirii-ion-druta-copavusese scaunul de domnie. Cât despre Moldova, ea a cules de pe câmpul de la Stănileşti o samă de vremuri cumplite, cărora mai apoi li s-⁠a zis „epoca fanarioţilor”.

Fanarul era o mahala a Constantinopolului, populată mai ales cu greci şi cunoscută prin bogăţia prăvăliilor sale, prin învălmăşeala gălăgioasă a străzilor, unde se puneau la cale afaceri dintre cele mai deocheate. Patima cea mare a fanarioţilor a fost dintotdeauna aurul.

Era un fel de nebunie a lor, căci, odată porniţi după aur, nu se mai puteau opri. Cei cărora nu le prea mergea acasă urcau pe corăbii, colindau mările, ţările, continentele. Umblaţi fiind prin lume, fanarioţii vorbeau o mulţime de limbi şi de la o vreme osmanii au început a recurge la serviciile lor, pentru a se informa despre situaţia în cutare sau cutare colţ al lumii. Fanarioţii, ajunşi la curtea sultanului, nu se mai grăbeau să plece de acolo, gata fiind pentru orice slujbă, şi turcii, intuind marea lor sete pentru preţiosul metal, au început să-⁠i trimită să strângă bir în ţările vasale.

Era vai şi-⁠amar de ţărişoara peste care se lăsau lăcustele flămânde de la periferia Constantinopolului. Moldova a fost pustiită de dânşii de atâtea ori, că e de mirare cum de-⁠a supravieţuit. Numai denumirea impozitelor te îngrozeşte: văcăritul, oieritul, vinăritul, albinăritul… Când nu au mai avut ce lua, când frigul scotea de prin codri sărmanul nostru neam pribeag şi oamenii se adunau tăcuţi pe lângă vetre, a apărut fumăritul, impozitul ce se lua pentru fiece vatră încălzită.

Cutremurată de Petru cel Mare, Rusia străbătea cu greu spre o viaţă nouă. Tânărul împărat muncea din zori până în noapte, şi atunci când senatorul şi sfetnicul său Dimitrie Cantemir îi amintea de făgăduinţa de-⁠a merge cu război împotriva turcilor, Petru îi astupa gura cu moşii, cu favoruri fel de fel. Noua capitală a Rusiei, Peters­burgul, era încă în schele şi războiul cu turcii, deşi inevitabil, se tot amâna.

Trecut-⁠au ani mulţi şi grei, o jumătate de secol şi mai bine a trecut până ce polcurile ruseşti au reapărut pe malul stâng al Nistrului. De astă dată generalul Rumeanţev, zice-⁠se, unul din fiii nelegitimi ai lui Petru cel Mare, a obţinut, la Cahul şi lângă sătuceanul Larga, biruinţe dintre cele mai strălucite, zdrobind o armată ce depăşea de zece ori propria lui oaste.

Tot urmărindu-⁠i pe turci, Rumeanţev a ajuns până la Dunăre, ba a şi trecut-⁠o. Ekaterina, tânăra împărăteasă a Rusiei, fericită de-⁠a se fi răzbunat pentru înfrângerea marelui său predecesor, i-⁠a propus lui Rumeanţev să fie întâmpinat la Petersburg cum se întâmpinau pe vremuri împăraţii Romei. Rumeanţev a refuzat onorurile exagerate. Totuşi, biruinţele de la Cahul, Larga şi Dunăre i-⁠au adus gradul de feldmareşal şi un al doilea nume, zicându-⁠i-⁠se de-⁠acum încolo Rumeanţev-⁠Zadunaiski. În urma tratatului de pace încheiat de Rumeanţev-⁠Zadunaiski cu turcii în sătucul Kuciuk-⁠Kainargi, Rusia îşi reafirma dreptul de suverană peste Marea Azov. Crimeea şi regiunea Kuban deveneau independente faţă de Constantinopol, apoi, lucru de-⁠o importanţă capitală pentru viitoarea istorie a Rusiei, corăbiile ruseşti căpătau pentru prima oară dreptul de liberă navigaţie în Marea Neagră.

Moldova şi Muntenia, deşi continuau să rămână vasale Imperiului Otoman, s-⁠au ales şi ele cu un şir de privilegii. Numirea domnitorilor, de pildă, nu mai putea fi făcută decât cu consimţământul Petersburgului. Bisericile s-⁠au ales cu o brumă de libertate faţă de ceea ce-⁠au avut. O rază de speranţă s-⁠a strecurat peste satele, peste câmpiile noastre. A câta oară soarta se arăta milostivă cu noi, dar nu apucă să răsară cele ce au fost semănate şi iată că, într-⁠un miez de noapte, pe frig şi ploaie, apare în capitala ţării Şoimul Plângăreţ.

Când s-⁠a convins definitiv de cele ce-⁠i văzuseră ochii, domnul Zarzarean părăsi numaidecât jilţul suferinţelor. Ajutat de fiică şi ginere, şi-⁠a pus haina, încălţările, pentru că batjocura de podagră, când se prinde de tine, nu te mai lasă. După care, ieşind din curte, a pornit a urca ulicioara spre palat, cu un sul de mătase albastră la subsuoară şi cu un cogeamite ciomag la altă subsuoară, deoarece războaiele, foametea şi epidemiile umpluseră Iaşul acelor vremi cu javre şi potăi…

***

Piaţa din faţa palatului gemea de lume. Mulţime de călugări, sărmani de curgeau zdrenţele de pe ei.

Flămânzi şi vineţi de frig, se ţineau cu mâinile, cu dinţii se ţineau de gratiile de fier ale curţii domneşti.
– De unde v-⁠o fi adus nevoile, fraţi creştini?
– Din Bucovina, taică, din Bucovina.

Cu toată înfrângerea de la Cahul şi Larga, Poarta avea încă destulă putere pentru a rămânea credincioasă moravurilor sale. Tratatul de pace care i-⁠a fost impus o înjosea oarecum prin încercarea Rusiei de a-⁠i prescrie anumite limite în Muntenia şi Moldova. Mai ales îi irita pe turci Moldova, care, de la Dimitrie Cantemir încoace, se tot întorcea cu faţa spre Răsărit. Pentru a pune la încercare Tratatul de la Kuciuk-⁠Kainargi, Constantinopolul, într-⁠un mod cu totul neaşteptat, se lasă convins de Viena şi, sub pretextul reajustării hotarelor dintre cele două ţări, cedează în folosul Austriei Bucovina.

Vestea a lovit ţara ca un trăsnet. Pe drumul cel mare al Podoliei, pe Nistru, pe Prut, pe Siret, coborau mii şi mii de bejenari, părăsindu-⁠şi vatra şi mormintele neamului, pentru a se adăposti sub stema ţării. A găzdui atâta amar de lume în ajunul iernii părea lucru cu neputinţă, dar grija cea mare a domnitorului o constituiau călugării.

Vecinii de peste munţi n-⁠au privit niciodată cu ochi buni frumoasele mănăstiri din Bucovina. Acum, văzându-⁠le trecute sub coroana Austriei cu pământuri, cu averi, cu podoabe, călugării, în marea lor majoritate, au socotit că-⁠i mai bine să le părăsească.

Oameni simpli, neprihăniţi, fiind mai mult cu gândul la cele cereşti, au lăsat totul baltă, plecând mai fără nimic, şi, flămânzi, dezbrăcaţi, au inundat pur şi simplu Iaşul. În acele zile grele ferestrele palatului domnesc erau luminate de cu sară şi până în zori, căci una e să cauţi un braţ de paie şi un boţ de mămăligă pentru un biet bejenar, şi alta e să căpătuieşti călugărimea, care, de bine, de rău, trebuie adăpostită în întreaga ei comunitate, şi nu unde s-⁠a nimeri, ci pe lângă vreo bisericuţă, să aibă unde-⁠şi face slujba şi ţine pravila.

Strecurându-⁠se în curte, cu sulul de mătase ridicat sus ori de câte ori era oprit de armaşi, jupânul Zarzarean în cele din urmă s-⁠a pomenit faţă în faţă cu Grigore Ghica, domnitorul ţării. Într-⁠o încăpere largă, cu ferestrele frumos arcuite, pe lângă domnitor era mitropolitul Gavriil, un bătrân cu palma la ureche, pentru că nu prea auzea, sărmanul, şi un alt bătrân cu barba până la brâu – părintele Paisie Velicikovski, stareţul Dragomirnei, al celebrei mănăstiri ce rămăsese şi ea dincolo de hotar.

O umbră de supărare întuneca oarecum odaia scaunului de domnie. S-⁠o fi rostit, pesemne, vorbe grele, poate mult prea grele pentru asemenea vremuri, şi acum cei trei bărbaţi, pentru a-⁠şi reveni, se plimbau prin odaie, fiecare avându-⁠şi cărarea lui.

La un moment dat, domnitorul se opreşte, zărindu-⁠l pe Zarzarean în prag.
– Ceva nou?
– Mătasă albastră, Măria Ta.
– Şi dacă lăsăm limba ţesăturilor?…

Grigore Ghica avea o faţă greoaie, cărnoasă, acoperită cu păr negru, smolit, des, ce semăna întru câtva cu pielicica unui berbecuţ tânăr şi bătăuş. Aceşti Ghiculeşti, coborând de undeva din Albania, domneau de câteva generaţii, când în Muntenia, când în Moldova, şi au ajuns, în cele din urmă, să cârmuiască cu atâta dibăcie, încât consulii străini, acreditaţi la Iaşi, i-⁠au poreclit „sfincşi”, pentru că era cu neputinţă să le ghiceşti intenţiile.

– Dacă e să lăsăm limba ţesăturilor, a zis domnul Zarzarean, apoi veştile cu care vin în faţa Măriei Tale nu sunt dintre cele mai bune. Cu trei zile în urmă, prin poarta reprezentanţei turceşti s-⁠a mai strecurat un muşteriu. A venit noaptea târziu, pe ploaie.
– Ce fel?
– Sângerosul Mahmud, Măria Ta. Călăul sultanului.

Mitropolitul Gavriil, pentru că nu putea prinde firul celor discutate, s-⁠a aşezat într-⁠un jilţ să-⁠şi odihnească puţin picioarele. Părintele Paisie, auzind despre sosirea acestui păgân sângeros, şi-⁠a făcut îngrozit semnul crucii. Domnitorul stătea rece, indiferent şi nici un fir de păr nu a mişcat în cea împărăţie deasă şi mototolită.

– Crezi că e o veste chiar atât de proastă? a întrebat în cele din urmă.
– Sultanul, Măria Ta, nu-⁠l trimite pe Mahmud după mărar sau pătrunjel. Atunci când apare Şoimul Plângăreţ, el numai şi numai după capul cuiva vine.
– Şi cum crezi, după capul cui o fi venit? întrebă într-⁠un târziu Ghica.
– Teamă mi-⁠e că după capul Măriei Tale.
– Ce-⁠i trebuie sultanului capul meu?
– O fi vrut să-⁠l întrebe pentru ce a făcut atâta gălăgie la vestea ocupării Bucovinei.
– Cum poate un om răspunde după ce i se taie capul?!
– Din păcate, turcii îşi dau sama că s-⁠au grăbit abia după ce capul e pus pe tavă.

Domnitorul a plesnit ca o păstaie coaptă. Râdea mustos, zgomotos, din tot sufletul. Râdea cum râd, de obicei, oamenii înzestraţi cu simţul umorului, dar care, din anumite considerente, nu-⁠şi pot permite acest lux, şi tot înăbuşă acel praznic al vieţii pe care-⁠l poartă în sine.

Se întâmplă însă cazuri când veselia ţâşneşte de n-⁠o mai poţi opri, şi atunci, lăsând totul baltă, ei îşi desfac brâul şi râd cât le place. Împreună cu domnitorul a prins a râde şi armeanul. Ghicise el de mult fineţea acestei firi domneşti înclinate spre glume, altminteri cine ştie pe unde şi-⁠ar fi deschis el prăvălioară…
– Îi spui vistierului să cumpere stofa adusă cu preţul pe care-⁠l vei binevoi a numi, şi mai apoi îi spui să cumpere tot ce vei găsi dumneata bun pentru mine şi pentru casa mea.

Această bruscă reîntoarcere la limba ţesăturilor a pus armeanul pe gânduri.
„Treaba e slută”, şi-⁠a zis.

Aşteptă ceva precizări, dar nu a mai urmat nimic.
– Se au în vedere tot mătăsuri subţiri sau poate şi lână, şi stofe scumpe, englezeşti?
– Orice vei socoti dumneata bun pentru curtea mea, cu orice preţ, la orice oră.
Negustorul a făcut plecăciunea cuvenită şi s-⁠a retras.

■ Fragment din romanul Biserica Albă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest