Contemporanul » Lecturi » Ioan Groşan: Primul raft al prozei româneşti contemporane

Ioan Groşan: Primul raft al prozei româneşti contemporane

Avanpremieră editorială
Teodor Hossu-⁠Longin
Mortua Est

Multă lume din zona criticii literare s-⁠a întrebat şi se-⁠ntreabă când o să apară o carte de proză care să construiască o ficţiune coerentă şi estetic valoroasă asupra evenimentelor care au marcat viaţa României începând din Decembrie ‘89 şi continuând în primii ani după ceea ce se mai numeşte Revoluţie, adică o viziune unitară (aceasta neexcluzând subiectivităţile autorului) asupra Pieţii Universităţii, a mineriadelor, a „fesenizării” ţării, cu scurtul interval al preluării puterii de către Convenţia Democratică etc. Desigur, încercări în acest sens au mai fost (nu numai în literatură, ci şi în film, de pildă), dar ele purtau amprenta fragmentarismului şi erau mai degrabă pagini ori secvenţe ce se apropiau mai mult de mărturia directă, personală, asupra celor întâmplate, decât de „ficţionalizarea” lor. Însă iată că avem acum o primă încercare (reuşită, în opinia mea, în sensul celor amintite mai sus), romanul Mortua Est al lui Teodor Hossu-Longin, a cărui primă carte, Crima şi alte povestiri, a luat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.

Să ne înţelegem: Mortua est nu este chiar Romanul, însă el deschide o cale extrem de fertilă, având un dublu avantaj: autorul, deşi foarte tânăr în ultimii ani ai ceauşismului, a trăit lucid acea epocă, deci ştie cum a fost, iar ceea ce a urmat e privit tocmai din această perspectivă lucidă şi uşor sarcastică (oarecum asemănătoare, dacă mi se permite această comparaţie, cu perspectiva tinerilor de azi care s-⁠au manifestat în marile oraşe ale ţării contra PSD-⁠ului). Eroul său, Mircea, este un introvertit, un selfmademan care încearcă să se regăsească, să se construiască pe sine, pe fundalul unui timp buimac, trecând prin experienţe ce-⁠l vor marca decisiv, precum Piaţa Universităţii, mineriadele, emigrarea şi chinul de a se acomoda în Occident, reîntoarcerea acasă ş.a.m.d. Construcţia epică nu e liniară, de tip A-⁠B-⁠C-⁠D, ci e compusă din flash-⁠back-⁠uri şi reveniri în prezentul acţiunii, alternând secvenţele de monolog interior, transcris exemplar în stil indirect liber, cu episoade „realiste”, în care n-⁠am cum să nu remarc fluenţa şi firescul (atât de greu de obţinut în proză!) al dialogurilor şi instinctul narativ sigur în care sunt relatate, de pildă, scene din calvarul emigrării.

În plus, Teodor Hossu-⁠Longin are ştiinţa creionării personajelor în crochiuri simple, dar greu de uitat, precum portretele în agua forte ale mamei, tatălui, prietenului Zob, senzualei bulgăroaice Bilyana. E aici, în derularea întâmplărilor povestite, o capacitate imagistică de sorginte de-⁠a dreptul cinematografică.
Concluziv: prin Mortua Est, Teodor Hossu-⁠Longin intră pe primul raft al prozei româneşti contemporane.

Ioan Groşan

 

Rotea de minute în şir degetele înfăşurate în pielea fină, peste lentilele ochelarilor, curăţindu-⁠le de o murdărie care dispăruse demult. Din când în când, ridica ramele în dreptul ochilor, le privea absent şi continua să lustruiască sticla transparentă ce căpătase o nunaţă cafenie de la lumina puternică. Dorea să plece de pe banca incomodă şi să rătăcească fără nici o ţintă, mai bine zis, să se rupă în miliarde de părţi independente care să cucerească toate cele 360 de grade ale cercului mincinos în care se simţea prins. Dar rămânea şezând pe bucăţile crăpate de lemn, neputincios în faţa veştii care i se plimba nestingherită prin suflet, batjocorindu-⁠i speranţele. Auzea trecerea paşilor prin creierul său şi simţea cum imbecilitatea îi călca visele în picioare. Nu mai conta, continua să stea imobil, cu faţa împietrită şi ochii înmuiaţi de razele strălucitoare ale unui soare de mai. Lumina vie îmbrăţişa copacii gestanţi de floare, ce-⁠l înconjurau în tăcere, înfometaţi şi dornici de rod. Obrazul i se mişca scurt, nervos, şi lăsa să treacă, pe sub pielea fină, o zbatere electrică. Se propaga în maxilare, îi scutura de câteva ori muşchii, după care se disipa în pomeţii înalţi. Nu dădea nici un fel de importanţă. Refuza să simtă. Refuza să comunice chiar şi cu el însuşi. Ar fi vrut să nege tot: bătrânii cu zâmbetul triumfător şi trandafiri prinşi la reverul hainelor mătuite, scoase din întunericul nemişcat al şifonierelor masive şi greu mirositoare, cerul indecent de senin şi umilitor de albastru, bulgărele galben care-⁠i îmbolnăvea mintea cu promisiuni morgane ce până cu doar câteva ore înainte păreau certitudini, lacul liniştit a cărui carne cenuşie tremura monoton, mişcată de o forţă ascunsă. Se nega şi pe sine. Pentru că sperase necondiţionat într-⁠un miracol imposibil de realizat. Înconjurat doar de speranţele deşarte ale unor naivi, se izolase într-⁠o lume pe care şi-⁠o crease, ca răspuns la realităţile sinistre care continuau să-⁠l înconjoare. Devenise un cocon învelit în iluzii, imagini deformate şi credinţe neîmpărtăşite, căruia i se spulberase fragilul acoperământ. Nu mai ştia încotro ar fi trebuit să o apuce. Orizontul pierise, înecat într-⁠o mare a deziluziei.

Îşi puse ochelarii la ochi, băgă încet mâna în buzunar pentru a scoate un toc negru, îl deschise, aşeză bucata de piele în interior şi-⁠l introduse la loc. Ezita să plece. Îi era teamă ca nu cumva picioarele să nu-⁠l mai asculte şi, cine ştie, să-⁠l ducă în altă parte. Era din nou singur şi nici nu se mai vedea nimeni prin preajmă, aşa încât îşi încercă norocul. Se sprijini în braţe şi se ridică sacadat, ca într-⁠un film vechi. Rămase câteva secunde drept, cântărind serios mişcarea următoare. Câteva secunde plimbă încet capul dintr-⁠o parte în cealaltă, după care se hotărî să facă doar câţiva paşi. Nu prea ştia încotro se va duce, dar bănuia că o plimbare îl va scoate din starea aceea şi îi va trimite gândurile în altă parte. Păşea absent pe aleea cenuşie, cu privirea pierdută prin crăpăturile pline de verdele greu al frunzelor de pătlagină, condus doar de automatismul călătorului fără ţintă. Ar fi vrut să plângă, însă furia îi înghiţise lacrimile, lăsându-⁠l să perceapă acut urletul care i se năştea în inimă. Era în stare să facă orice ca să se poată împotrivi realului dezamăgitor, dominant prin siguranţa cifrelor ce-⁠i stăruiau în faţa ochilor. Rămase nemişcat lângă lac, vrăjit de liniştea unduirilor murdare şi egale.

„Ce mai cauţi aici?”
„De ce crezi că trebuie să suporţi violul ăsta colectiv?”
„Nu te-⁠ai săturat de minciună, de prostie, de ură?”
„Fugi cât mai e timp! Pleacă, pleacă, pleacă…..”

Prinse gulerul cămăşii şi-⁠l trase violent în jos. Nasturii se smulseră cu un zgomot surd, lăsând răni căscate în material. Duritatea gestului nu reuşi să-⁠l liniştească, ba mai mult, îl incitase. Îşi scoase mânecile cu gesturi repezite, întâi braţul drept, după care şi cel stâng, mototolind încontinuu pânza moale. O aruncă şi începu să-⁠şi deschidă cureaua de la blugii albaştri, puţin decoloraţi pe pulpe şi în genunchi. Deschise scurt fermoarul, după care îşi lăsă pantalonii să i se scurgă pe picioare. Cădeau prea încet. Se agăţau de pielea albă ca şi cum ar fi bănuit o ireparabilă despărţire şi ar fi încercat o ultimă îmbrăţişare de adio. Se scutură de câteva ori, ca să se descotorosească de atingerea aspră a materialului. Se călcă, pe rând, pe ambii carâmbi şi scoase, una câte una, labele picioarelor din învelişul de piele al pantofilor. Stătea numai în chiloţi, cu faţa scăldată în ondularea sclipitoare, adus puţin de spate, cu umerii căzuţi şi cu braţele înfrânte spânzurându-⁠i pe lângă corp.

Obosise.

Obosise să tot încerce găsirea unor soluţii. Răspunsuri. Rezolvări. Îl epuizaseră întrebările care i se năşteau în creier cu o viteză de neînchipuit. Crezuse că există undeva o rezolvare supremă, un răspuns atotcuprinzător, o mare poartă pe care o va putea deschide, iar în spatele ei va găsi ceea ce căuta. O linişte ordonată, plină de realităţi atrăgătoare, unde se va integra firesc, pentru că numai acolo îi era locul.

Se înşelase.

Speranţa care îi luminase nopţile de primăvară era pierdută.

Fusese furată, ascunsă, ferecată în urne.

Dispăruse şi-⁠l lăsase cu craniul gol, cu pupilele uscate şi capul căzut, cu barba sprijinită de pieptul slab, cu degetele căutând prin aerul cald un sprijin, ca nişte antene oarbe ale unui gândac monstruos.
În spate, asfaltul începu să sune sacadat sub loviturile ritmate ale unor tocuri de metal, dar nici măcar nu clipi.

Ştia că e singur, numai el, lacul, câţiva pomi şi iarba care-⁠i odihnea picioarele înfierbântate. Şi mai era soarele. Da, chiar începuse să-⁠i perceapă alergarea moale a razelor pe braţe şi vedea cum i se nasc mici pete rozalii pe burta întinsă. De unde veneau ele? Petele. Unde se ascunseseră până să apară el să le primească, să le facă loc pe abdomenul său? Şi iarna unde plecau? Se întâlneau cu păsările migratoare şi pluteau împreună spre alte locuri, unde le aşteptau alţi oameni, alte burţi? Şi-⁠ar fi dorit să ştie.

Tocurile se opriseră.

Dacă, totuşi, îl urmărea cineva?

Aştepta să audă o răsuflare. Îşi dorea să se întoarcă şi să scuipe pe oricine l-⁠ar fi privit. Parcă şi vedea figura surprinsă de violenţa gestului şi imaginea îi produse o plăcere stranie. Pentru prima dată în acea zi schiţă un surâs. Clipi de câteva ori, redescoperi din nou parcul şi chiar zâmbi. Ridică puţin mâna dreaptă, prinse chiloţii şi începu să-⁠i dea jos. Deja râdea în hohote. Nu se mai putea stăpâni, iar în câteva secunde nu mai avea aer. Rămăsese gol, cu chiloţii ajunşi acum lângă celelalte haine. Scuipase deja pe toţi, nu mai avea nevoie să se întoarcă pentru a verifica acest lucru. Se balansă de câteva ori, făcu doi paşi scurţi, sări în apă şi începu să înoate. Numai îna­inte.

…Bucureşti – Braşov – Sibiu – Arad – vama de la Nădlag – intrarea în Ungaria…
– Jegyeket kerem!
Nu înţelegea ce-⁠i zicea tipul înalt din faţă, însă uniforma verde şi privirea plictisită îl făceau să priceapă că trebuia să arate paşaportul. Ridică puloverul şi-⁠l trase din buzunarul de la piept, acolo unde îl ascunsese de frică să nu i-⁠l ia cineva. Era verde, lucios şi plin de promisiuni tentante. Se chinuise aproape o lună să vândă cărţi prin târg pentru a face rost de 1.000 de lei, atât îi ceruse şpagă un amic să i-⁠l scoată „peste rând”. La sediul central din strada Nicolae Iorga se înghesuiau sute de oameni în fiecare dimineaţă, nereuşind să scape de sindromul cozii. Se completau liste, se făceau clasamente, dar de fiecare dată apărea un alt lider, care năştea un alt rând, o altă ordine, bineînţeles acesta din urmă fiind cel care avea dreptate. În faţa miliţienilor incapabili să restabilească o ordine firească, figuri disperate, deformate de ură, siluite de speranţe deşarte lătrau şi spumegau una la alta. Se consumase momentul când strada îi transformase pe toţi într-⁠o flacără unică, de nestins, care mistuise totul în cale. Acum locul zâmbetelor fusese luat de rânjete maculate, ce dezveleau crud chipurile hâde ale duşmăniei.

Pipăi preţ de câteva secunde „pielea” verde şi-⁠l întinse timid. Parcă-⁠şi dădea jos ultimul acoperământ în faţa a miliarde de ochi curioşi. Simţea că, odată cu acea bucată de hârtie, îşi înstrăinează viitorul.

Soldatul răsfoi încet paginile albe, ajunse la copertă şi se întoarse din nou la poză. O studie cu mai mult interes, citi din nou numele, scoase dintr-⁠o geantă un caiet şi începu să caute prin el fără să se grăbească. Totul părea un spectacol bine regizat, în care unul dintre actori, înţeles cu regizorul, schimba scenariul după un plan numai de el ştiut.
– Tu, fost in Ungari, înainte?
Întrebarea răsună ciudat în compartiment.
– Nu, niciodată.

Grănicerul căută încă un caiet – în fapt o agendă groasă –, prin geanta de piele tare, albastră, care-⁠i atârna de umăr şi se uită mult mai atent la numele înşirate unul în spatele celuilalt. Nu găsi nici acolo ce căuta, aşa încât îl puse la loc şi cu părere de rău aşeză cu o mişcare scurtă, resemnată de obişnuinţă, ştampila lungă pe una dintre file.
– Voi rumunii, rosti molcom în timp ce închidea uşa şi se îndepărta trăgându-⁠şi picioarele pe culoarul murdar.

Liniştea se întoarse, dar el rămase cu privirile aţintite spre stema imprimată şi spre literele care se înşirau sub ea „Republica Socialistă România”…
Cine spunea că nu s-⁠a schimbat nimic?

Geamul pătat lăsa să treacă prin el o lumină galbenă, bolnavă, impregnată cu petele gri şi neregulate ale norilor uscaţi, sfâşiaţi de un vânt prezent numai deasupra orizontului. Pământul, chinuit de sărăcia sevei, alerga neputincios în întâmpinarea discului orb, care-⁠i furase în mii de ani sângele negru, înlocuindu-⁠l cu o mare prăfoasă şi monotonă. Pupilele ascunse în spatele lentilelor cafenii, înregistrau acelaşi peisaj trist, kilometru după kilometru, la început cu o curiozitate vie, înlocuită repede de o resemnare liniştită. Timpul îşi pierduse sistemul de referinţă, iar orele fluturau pe nesimţite prin aerul cald şi dens. Vagonul era deja plin cu chipuri vesele şi vorbe necunoscute, dar el nu mai era acolo să le vadă şi să le audă. Plecase. Pentru prima dată de când fugise din faţa minciunii, a urii şi a deznădejdii încerca un sentiment ciudat. O mână invizibilă îl prindea cu putere şi încerca să-⁠l aducă înapoi. Cu faţa spre noile speranţe, auzea cum o mulţime de glasuri îl strigă şi-⁠l cheamă acasă. Se văzu înconjurat de zâmbete prieteneşti, de gesturi familiare, de chipuri cunoscute: Ştefan, Cristi, Andrei, Victor, Răzvan, Florin, Mihai, Cătălin… Erau acolo, chiar lângă el, dintotdeauna, parcă n-⁠ar fi plecat niciodată, parcă nimic n-⁠ar fi putut să-⁠i strivească idealurile, parcă visele i s-⁠ar fi transformat într-⁠o realitate dulce şi languroasă.

„Hei, staţi!…”
Aproape că ţipă şi imaginea se sfâşie instantaneu în resturi opace. Toţi ochii din compartiment se îndreptau curioşi spre el, iar feţele mirate încercau să descifeze înţelesul ascuns al acestui strigăt straniu. Se ridică în picioare, ieşi pe culoar, scoase o ţigară din pachetul mototolit şi se îndreptă spre femeia slabă din stânga sa. Îi făcu un semn din priviri şi capetele ţigărilor s-⁠au atins. Începu să tragă cu sete, din ce în ce mai tare. Mulţumi din cap şi se retrase în dreptul ferestrei deschise. Fumul fugea de el imediat, furat de curentul călduţ care-⁠i învelea faţa. Se sprijini cu capul de rama de aluminiu şi continuă să tragă regulat din ţigară.

Orăşelul era tăcut la ora aceea din noapte. Tăcut şi ascuns într-⁠un întuneric cu miros puternic de păcură şi fum. Din când în când, liniştea exploda. Era ţipătul ascuţit al sirenei unei locomotive care îşi făcea loc încet, învăluită în nori lăptoşi de abur umed, spre peroanele înalte, încremenite într-⁠o goliciune nefirească, ale gării din Prjamen Pozklak. Încet-⁠încet, zgomotele se subţiau, amestecate cu picăturile calde de apă care alunecau în zeci de fire pe roţile opace de metal şi pătrundeau printre pietrele ascuţite ale terasamentului murdar.

Nimeni nu mai aştepta de câteva ore bune nici un tren. Băncile goale îşi sclipeau indecent vopseaua lustruită în lumina moale a felinarelor cu braţele arcuite, ca într-⁠o îmbrăţişare, peste limbile lungi de ciment. Fusese una din zilele neverosimil de calme, când lumea trecuse nepăsătoare pe lângă vechea clădire îmbrăcată în cunoscutele zale de cărămidă. Doar câţiva localnici încărcaţi de bagaje se opriseră în faţa ghişeului de informaţii pentru a pune aceleaşi întrebări stereotipe despre trenuri, peroane, veniri şi plecări. Din spatele geamului proaspăt spălat, bătrâna operatoare asculta, cu privirea agăţată de rafturile pline cu dosare şi rapoarte, vocile filtrate prin cercul de tablă ce imita jalnic un difuzor. Se dezobişnuise să se mai uite la feţele care apăreau şi dispăreau înaintea ei. Pe cele mai multe dintre ele le cunoştea foarte bine, iar glasurile deformate îi erau îndeajuns pentru a butona mecanic tastele de la calculator. Acum moţăia, lăsată pe spătarul scaunului de lemn, sprijinindu-⁠şi picioarele descălţate de marginea ascuţită a mesei. Nu dormea de obicei în tura de noapte, însă astăzi era o situaţie mai specială; colega care trebuia să vină de dimineaţă, plecase la Varşovia pentru două zile, din cauza unor probleme de sănătate ale fiului ei, stabilit acolo pe timpul studiilor la Universitate.

Îi era cald. Ventilatorul nu reuşea să dezmorţească aerul nemişcat din încăperea strâmtă, însă nu avea nici un chef să se ridice pentru a deschide uşa. Întinse mâna după sticla de suc, dar se răzgândi imediat; uitase să-⁠i pună dopul şi acum mai mult ca sigur se trezise. Se uită a mia oară la cadranul ceasului, repetându-⁠şi că nu mai are mult până la ora plecării, dar minutele se încăpăţânau să treacă din ce în ce mai greu. Nu peste mult timp urma să sosească un tren şi se gândi că puţină agitaţie i-⁠ar face bine, iar până atunci putea să mănânce ceva. Se încălţă cu pantofii de pânză cu care se ducea de-⁠o viaţă la serviciu, apucă geanta de cele două bretele, dar una dintre ele se rupse, atârnându-⁠i în mână. Văzuse cu câteva zile în urmă că o cataramă era pe cale să cedeze, însă tot amânase să întărească cusătura.

„Acum am ce să fac acasă”, îşi spuse, bucurându-⁠se, totuşi, că mai putea să uite puţin de singurătatea cu care o întâmpinau cei patru pereţi. Desfăcu meticulos folia de staniol în care îşi învelise feliile de pâine şi bucata de brânză, scoase din punguliţa de plastic o roşie, presără puţină sare deasupra şi muşcă, pe rând, din fiecare. Mesteca încet, continuu, înghiţind uşor, ca şi cum mâncarea i-⁠ar fi alunecat singură pe gât. Dintr-⁠o dată, două becuri verzi începuseră să pâlpâie pe pupitrul de avertizare şi ştiu că dintr-⁠un moment în altul gara avea să se umple din nou de şuieratul strident al unei garnituri. Apăsă de câteva ori un buton pentru a fi sigură că şi impiegatul de miscare ştie de iminenta sosire, îşi puse din nou picioarele pe masa scorojită, căută în pachet, găsi felia de friptură de pui şi o duse absent către gură. Păcat că nu mai avea decât o singură roşie.

Fragment din romanul Mortua Est,
în curs de publicare la Editura Cartea Românească

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest