Contemporanul » Lecturi » Ioan Aurel Pop: O carte despre „ora astrală” a românilor

Ioan Aurel Pop: O carte despre „ora astrală” a românilor

Dacă peste un milion de români (din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia etc.) au fost implicaţi direct în război fără voia şi consultarea lor, măcar cei din Ţară au avut şansa să aibă conducători înţelepţi, care nu s-⁠au grăbit să o ofere, fără nicio noimă, carne de tun pe câmpurile de luptă

Sunt onorat să pot semnala o carte deosebită prin acribie, noutate şi mesaj, care riscă să se piardă în noianul de scrieri de istorie, majoritatea scrise de amatori entuziaşti, dar fără pregătirea necesară reconstituirii trecutului. Cartea pe care o aduc în atenţie aparţine unui profesionist, profesorului Liviu liviu-maior-doi-ani-mai-devreme-ardeleni-bucovineni-si-basarabeni-in-razboiMaior şi se intitulează Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război 1914-⁠1916 (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-⁠Napoca, 2015). Este vorba despre Marele Război, despre războiul care a copleşit pentru prima oară lumea întreagă şi de la declanşarea căruia – la mică distanţă de România, în Balcani – au trecut mai bine de o sută de ani. Se vorbeşte şi se scrie destul de mult azi despre acest conflict planetar, care a modificat soarta lumii şi a trasat o nouă arhitectură politico-⁠statală a Europei.

Profesorul Liviu Maior operează în această carte, ca toţi istoricii de meserie, cu date şi fapte, dar, mai presus de toate, aduce în atenţie noi interpretări şi noi concluzii, relevante pentru viaţa de atunci şi pentru adevărurile sale, dar foarte importante pentru noi, cei de astăzi. De regulă, şi Primul Război Mondial este perceput de opinia publică actuală prin multe clişee şi prejudecăţi. Când este vorba despre românii de-⁠atunci, ignoranţa se îmbină cu anumite sloganuri curente, cu fraze stereotipe, rostite de unii şi scrise de alţii, încât rolul românilor şi al României în această teribilă confruntare este fie necunoscut, fie deformat. De regulă, se spune că românii au participat la luptă numai vreme de doi ani (şi nici aceia compleţi, datorită păcii separate cu Germania, încheiate în martie-⁠mai 1917, la Buftea-⁠Bucureşti) şi au câştigat dizgraţios de mult, formând după război România Mare. Autorul arată că nimic nu este mai fals, fiindcă în acea epocă mai mult de jumătate dintre români trăiau în afara Regatului României – în Imperiul Rus, în Imperiul Austro-Ungar, în Balcani etc. – şi că aceştia au intrat fără voia lor în confruntare de la început, adică în 1914, unii în tabăra Triplei Înţelegeri, alţii în tabăra Triplei Alianţe. Se mai aud şi voci care condamnă neutralitatea armată a României (1914-⁠1916), acuzându-⁠i pe români de indecizie, de teamă şi chiar de laşitate. Autorul arată că, dacă peste un milion de români (din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia etc.) au fost implicaţi direct în război fără voia şi consultarea lor, măcar cei din Ţară au avut şansa să aibă conducători înţelepţi, care nu s-⁠au grăbit să o ofere, fără nicio noimă, carne de tun pe câmpurile de luptă. Se ştie că decizia de participare la război s-⁠a luat greu fiindcă scopul urmărit, adică întregirea României sau formarea deplină a statului naţional, nu se putea înfăptui – conform calculelor hârtiei – în niciun fel: dacă România intra în luptă de partea Germaniei şi Austro-⁠Ungariei, în caz de victorie, pierdea Transilvania şi Bucovina (pe care nu avea cum să le pretindă aliaţilor săi), iar dacă intra de partea Angliei, Franţei şi Rusiei, în caz de victorie, pierdea Basarabia. De aceea, decizia a fost copleşitor de dificilă, iar liderii de atunci au cumpănit, pe bună dreptate, mult, preferând vreme de doi ani neutralitatea. Dar, altminteri, românii uitaţi, adică cei din provinciile înstrăinate, au luptat din greu, cu sacrificii greu de evaluat, în toţi cei patru ani de război. Aşa că împlinirea finală şi formarea României Mari, prin Marea Unire, nu au fost deloc cadouri ale sorţii, ci rezultate muncite atunci şi în secolele trecute.

Profesorul Liviu Maior vestejeşte în carte entuziasmul iresponsabil al marilor puteri la declanşarea conflictului, ca şi cum ar fi venit o binecuvântare a lui Dumnezeu peste oameni. Este vorba despre un optimism nestăvilit, manifestat de conducători, dar şi de popoare, de elitele politice şi de cele intelectuale deopotrivă (cu excepţii, desigur), de oamenii simpli, îndoctrinaţi de politicieni, de presă, de o educaţie nepotrivită. În paralel, se subliniază rezervele statelor mici în privinţa conflictului, rezerve venite din experienţa istorică (întotdeauna au câştigat în asemenea înfruntări cei mari, marile puteri), din statutul lor incert şi din dorinţa de libertate (greu de anticipat). Este acuzată, în Germania, de exemplu, lipsa de educaţie politică a poporului sau impunerea unei „educaţii” nepotrivite, orientate spre scopuri violente, spre ideea de hegemonie şi de combatere a vecinilor. În acest punct, autorul este din nou categoric, spulberând aserţiunea că „poporul nu greşeşte”, cum se spunea adesea în „secolul naţionalităţilor”, cum au spus şi unii dintre cei mai respectaţi lideri ai românilor. Poporul, din păcate, greşeşte, dacă are lideri „greşiţi”, dacă este condus pe cărări înfundate sau eronate de-⁠a dreptul.

Cartea aceasta prezintă în detaliu doi ani din istoria românilor, cu accent pe acei români care au trăit în teatre de operaţiuni (Bucovina), care s-⁠au trezit închişi în „cazărmi” (Basarabia s-⁠a transformat în cazarmă pentru armata rusă masată acolo, mai numeroasă decât populaţia civilă) sau care au fost înrolaţi şi duşi (alături de alţii, ca unguri, germani, evrei, ţigani etc.) departe, pe fronturi din Europa Centrală şi Occidentală (ne gândim la locuitorii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş). În aceşti ani, se demonstrează în carte, s-⁠a definit şi redefinit conceptul de naţiune română, s-⁠au forjat anumite solidarităţi, s-⁠au frânt vechi loialităţi şi s-⁠au închegat altele, s-⁠au limpezit sentimente faţă de patrie etc.

Se ştie că unii autori exploatează exagerările din timpul regimului comunist – din faza sa finală mai ales – când se vorbea de „unitate, permanenţă şi continuitate” în istoria românilor şi când se inocula ideea „luptei de veacuri” pentru unire, pentru România etc. De aici, ca reacţie, s-⁠a ajuns la aserţiunea care pretinde că românii ardeleni nu ar fi vrut unirea din 1918, fiind fascinaţi de superioritatea culturii şi civilizaţiei austru-⁠ungare. În această carte se arată, pe baze documentare sigure, că, dacă lupta pentru emancipare naţională a românilor transilvăneni şi pentru egalitate cu naţiunile şi confesiunile recunoscute s-⁠a declanşat plenar în secolul al XVIII-⁠lea, ideea unirii cu România s-⁠a auzit doar în a doua jumătate a secolului al XIX-⁠lea (cum era şi firesc, fiindcă doar atunci s-⁠a creat România), dar s-⁠a înrădăcinat în rândul majorităţii românilor transilvani abia în vremea războiului. Momentul culminant a fost anul 1916, când armata română a trecut Carpaţii, când a murit împăratul-⁠simbol Franz Iosif, când dezechilibrul imperiului bicefal se vedea mult mai clar. Este semnificativă mărturia mamei lui Sextil Puşcariu – profesorul român ajuns decan la Universitatea din Cernăuţi şi viitorul prim rector al Universităţii româneşti clujene, la 1919 – care spune că, la intrarea armatei române în Braşov, „a văzut România Mare”. Pentru istoricii de meserie, care cercetează sursele înainte de a scrie despre trecut, este clar că majoritatea românilor au fost de acord la 1918 cu Unirea cea Mare. Fireşte, nu este vorba despre o idee eternă, prezentă dintotdeauna în minţile românilor, ci de una care s-⁠a coagulat treptat şi care s-⁠a fortificat în timp, devenind dominantă în anii războiului, mai ales spre finalul său. Astfel, cartea demonstrează încă o dată – acum din perspectiva participării la Marele Război a provinciilor istorice în cei patru ani, 1914-⁠1918 – legitimitatea formării statului naţional român, în urmă cu aproape un secol. Românii au avut atunci oameni de stat – nu doar politicieni – de la regii Carol I şi Ferdinand I până la Ionel Brătianu, Pan Halippa, Iancu Flondor, Iuliu Maniu şi câţi alţii. Strădania lor a pus în umbră interesele personale, creând strategii benefice pentru generaţiile viitoare. Direcţia a fost cea bună nu numai dinspre români – care au luat deciziile istorice de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, ratificate apoi la Bucureşti, de regele Ferdinand şi de Parlamentul României – ci şi dinspre comunitatea internaţională, care, prin Pacea de la Paris din 1919-⁠1920, a recunoscut actul unirii şi noile frontiere ale României.

Dacă România intra în luptă de partea Germaniei şi Austro-⁠Ungariei, în caz de victorie, pierdea Transilvania şi Bucovina (pe care nu avea cum să le pretindă aliaţilor săi), iar dacă intra de partea Angliei, Franţei şi Rusiei, în caz de victorie, pierdea Basarabia. De aceea, decizia a fost copleşitor de dificilă, iar liderii de atunci au cumpănit, pe bună dreptate, mult, preferând vreme de doi ani neutralitatea. Dar, altminteri, românii uitaţi, adică cei din provinciile înstrăinate, au luptat din greu, cu sacrificii greu de evaluat, în toţi cei patru ani de război. Aşa că împlinirea finală şi formarea României Mari, prin Marea Unire, nu au fost deloc cadouri ale sorţii, ci rezultate muncite atunci şi în secolele trecute.

Profesorul Liviu Maior – istoricul prin excelenţă al Transilvaniei moderne – încheie cu această carte „saga” sa închinată secolului românesc al naţionalităţilor, portretizat în acvaforte pentru anii 1848-⁠1918. Cu abordări mereu incitante, pe tema vag cunoscută anterior a Habsburgilor şi românilor, istoricul încoronează ciclul acestei „comedii umane” răsăritene cu „povestea” adevărată a mai mult de jumătate dintre românii de-⁠atunci (ardeleni, bucovineni, basarabeni), participanţi fără voie la un „Mare Război” cu doi ani mai lung decât al românilor din Regat şi sacrificaţi pentru ţări şi scopuri (oficiale) străine lor. Istoricul iluminează astfel o pagină din trecutul nostru care explică magistral cum s-⁠a ajuns la „ora astrală” din 1918, adică în ce fel s-⁠a făurit România Întregită. Cartea arată clar ceea ce cărţile noastre de învăţătură spun de secole, că nimic important nu se poate obţine fără sacrificii, dar şi ceea ce nu prea spun cărţile de-⁠acum, că românii din afara micului Regat au construit, în măsură considerabilă, România Mare. Descins din viţa erudită şi luptătoare a polihistorilor Şcolii Ardelene, profesorul Liviu Maior scrie epopeea facerii României moderne, cu metodele consacrate ale „meseriei de istoric”, proiectând istoria românilor în universalitate.

Cu asemenea cărţi, nu trebuie să ne fie teamă că nu vom fi pregătiţi să celebrăm cum se cuvine, în 2018, secolul trecut de la Marea Unire. Din astfel de cărţi, tinerii pot înţelege mai bine de ce, după un mileniu de singurătate, românii au ajuns, în fine, să trăiască un secol de unitate, să joace un rol în Europa şi să trimită un mesaj demn semenilor lor. Cu dascăli şi istorici precum Liviu Maior, se ilustrează înţelepciunea unei elite româneşti care a fost la datorie atunci când a fost nevoie de ea şi care aşteaptă ca lecţia ei să fie învăţată şi de conducătorii actuali.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest