Contemporanul » Lecturi » I. Nedelea: Împlinire a unei meniri asumate

I. Nedelea: Împlinire a unei meniri asumate

De vreme ce autorul, cu formaţie de prozator, nu încearcă să-⁠l ispitească pe cititor printr-⁠o construcţie cu entropie dimensionată pe măsura eventualei lui comodităţi, este nevoie ca acesta să fie interesat de subiect ori suficient de receptiv la semnalele pozitive ademenitoare pe care lucrarea le emite încă din primele pagini.

Vreo 19 luni şi aproape… o viaţă i-⁠au trebuit lui Gheorghe Postelnicu pentru a scrie o carte despre Vasile Voicules­cu, faptă care, încununându-⁠le pe cele de până acum pe tărâm literar, pare să fi fost asumată ca menire esenţială a existenţei sale ca scriitor. Ceva mai mult de un an şi jumătate, pentru a reuni şi transpune într-⁠o lucrare temeinică informaţii din izvoare astfel secate şi cartografiate „coerent şi omogen”, analize operate sub semnul adoraţiei… lucide, judecăţi de valoare convingătoare, opinii consolidate în ambianţa aşezării de pe Valea Buzăului unde s-⁠au înfiripat primele temeiuri ale destinului spiritual al scriitorului-⁠medic şi unde şi Gh.P. a trăit şi a profesat. O viaţă,Viata-si-opera-lui-Vasile-Voiculescu în care, de la sine sau din statornică preocupare, s-⁠au adunat şi sedimentat, ca detalii ori esenţe, elemente ale universului rural numit Pârscov, care l-⁠au marcat, în anii copilăriei, pe V.V., cunoştinţe şi impresii datorate unor „vestigii” ale existenţei lui în acest spaţiu: urmaşi, casă (devenită memorială), oameni ai locului, râuri, păduri, lacuri, legende etc.

Pe parcursul a circa 320 de pagini (ins erând şi fragmente publicate anterior în „Convorbiri literare”, „România literară”, sau în volumul „Critice” – 2011), „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (a şaptea carte; a treia ca istoric şi critic literar), apărută în 2012 la Editura EuroPress Group (autorul păstrează ritmul editorial: anul şi volumul), îşi dezvăluie episoadele şi, respectiv, meritele într-⁠o curgere continuă şi mereu consistentă. Mai ales pe cititorul amator de construcţii cu arhitectură evidentă, ce îngăduie un acces facil către detalii integrate categorial, de la prima răsfoire, cartea îl surprinde prin absenţa unei structuri aparente. Lectura nu va evolua de la capitolul introductiv până la cel concluziv, marcate ca atare, şi nu va trece prin cele care, convenţional, ar putea fi intitulate „Copilăria”, „Satul”, „Poetul”, „Prozatorul”, „Dramaturgul”, „Medicul”, „Pătimirea” etc., deşi toate aceste componente ale personalităţii excepţionale a lui V.V. se regăsesc tratate cu iscusinţa istoricului şi criticului atent la substanţa şi credibilitatea izvoarelor, cu statornică grijă de a nu se lăsa condus în aprecieri de înclinaţiile afective faţă de subiect. Gh.P. recunoaşte „structura neobişnuită a cărţii şi cronologia subiectivă” şi le explică prin „lipsa(…) de simpatie faţă de lucrările didactice”. Este limpede că profesorul de limba şi literatura română, care a oficiat la catedră timp de 42 de ani, încearcă să separe net strădania literară de cea didactică, atribuind celei din urmă, atunci când se amestecă în demersul exegetic, sensuri peiorative… consacrate, termenul apărând, de altfel, în asemenea contexte în cuprinsul volumului. Cu toate acestea, referindu-⁠se în partea introductivă la propria întreprindere, nu ezită să invoce „metoda noastră” sau „principiul ştiinţific impus” – care, trebuie spus, se detaşează meritoriu din întreaga lucrare – , iar în paginile acesteia integrează, la locurile cuvenite, cu rol lămuritor asupra întâmplărilor, opţiunilor spirituale sau scrierilor „medicului fără arginţi”, adevărate fişe didactice dedicate lui Vlahuţă, Urmuz, Hogaş, Ion Pillat, ca şi reginei Maria, poporanismului, isihasmului, subdialectului muntenesc etc. Oricum, de vreme ce autorul, cu formaţie de prozator, nu încearcă să-⁠l ispitească pe cititor printr-⁠o construcţie cu entropie dimensionată pe măsura eventualei lui comodităţi, este nevoie ca acesta să fie interesat de subiect ori suficient de receptiv la semnalele pozitive ademenitoare pe care lucrarea le emite încă din primele pagini. Acestea temperează, de altfel, şi o posibilă tentativă de a descoperi în formula preferată de Gh.P. urme de orgoliu sau de porniri insurgente faţă de sisteme superficial agreate.

Chiar dacă riscăm să acordăm un spaţiu supradimensionat constatării de mai sus, nu putem să nu lansăm întrebarea: în condiţiile date (absenţa structurii cu elemente de susţinere explicit definite), ce liant dă suficientă trăinicie edificiului pentru a nu se prăbuşi? Răspunsul ar trebui să întrunească multele atuuri ale cărţii; în primul rând, cu efect nemijlocit în planul îndoielii (retorice!) iscate de întrebare, înlănţuirea firească, guvernată de logică sau de inspiraţie, a episoadelor şi ideilor, arderea constantă pentru o restituire originală, corectă, întregitoare, calitatea omogenă a materialului ideatic şi lingvistic al zidirii.

Cât despre celelalte componente ale armăturii ascunse generatoare de soliditate, dintr-⁠o lungă listă a notaţiilor favorabile prilejuite de lectură vom reţine numai câteva, încercând, după exemplul lui Gh.P., care şi-⁠a stăpânit aplecarea firească spre elogiu faţă de fiul (cel mai) strălucit al satului, să ţinem sub control vraja unor (reuşite) evocări (privelişti, oameni, toponime, muntenisme specifice etc.) ale aşezării de unde se întâmplă să provenim.

Diversitatea şi bogăţia izvoarelor captate şi filtrate de exeget se constituie într-⁠un prim argument pentru interesul pe care cartea poate să-⁠l provoace în rândul specialiştilor, al oamenilor din spaţiile vizate, dar şi lectorului neutru. Studii ale voiculescologilor sau contribuţii mai modeste au fost investigate, analizate, cântărite, fiind îmbrăţişate opiniile solid argumentate, demontate chiar unele afirmaţii consacrate, nuanţate judecăţi anterior impuse de critica şi istoria literară (o anumită idee „nu are susţinere”, după cum nici limitarea universului uman şi geografic, afirmată „din motive extraliterare”; „Paternalismul unor voiculescologi suferă de exces afectiv”…). Nu poate fi ignorată, din perspectiva surselor valorificate, utilizarea cu discernământ a celor reprezentate de „arhiva orală pârscoveană (…) încă activă” sau a mărturiilor din scrierile unor foşti deţinuţi politici despre scriitorul martir „cu aură de sfânt”, care, în cele 1345 de zile ale pătimirii în infernul închisorilor comuniste, hrănindu-⁠se „parcă din duh, împărţea puţina hrană cu ceilalţi”. Gh.P. aduce în atenţie şi, în general, clarifică diferite confuzii sau inadvertenţe biografice (dacă a fost sau nu medic de plasă la Buzău, data naşterii sau a căsătoriei, debutul), înlătură etichetele minimalizatoare sau, dimpotrivă, excesive, pătrunde cu perspicacitate şi delicateţe în unghere tainice ale personalităţii scriitorului, medicului, creştinului, omului Voiculescu. Fără a-⁠i delimita… didactic etapele creaţiei, îi urmăreşte atent evoluţia, punctând momente esenţiale ale creşterii valorice sau identificându-⁠i orientări în spaţiul curentelor literare: „drumul său în literatură bătea pasul pe loc”; „a continuat să compună critic noi volume, înlăturând pornirile tinereşti după criterii limpezite pas cu pas”; volumul „din 1921 stabilea ipostazele noului Voiculescu: meditaţia aforistică, ideea generoasă a dăruirii de sine, prometeismul, modestia trufaşă…”; „coeficientul de lirism a înregistrat o creştere continuă”; „manierismului farmecului local îi ia locul (…) un manierism al vocabulei care cântă”; „o artă literară maturizată”; „Temperase impulsurile sămănătoriste şi retorismul iconografic şi pregătea terenul pentru marile izbânzi literare” ş.a.m.d. Fără a minimaliza, cum s-⁠a încercat, lirica din primele perioade ale creaţiei voiculesciene, exegetul aşază pe locurile de frunte cuvenite „descoperirea magică a desăvârşirii artistice” reprezentată de „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…”, ca şi nuvela „Zahei Orbul” (privilegiată în consecinţă prin tratarea în vreo 17 pagini), care „încununează perioada stilistică a lui Vasile Voiculescu”.

În şirul meritelor volumului la care ne referim se mai detaşează: echilibrul aprecierilor critice (scăderi ale operei analizate sunt contrapuse numeroaselor formulări elogioase prin circa 30 de notaţii referitoare, desigur, la aspecte particulare ale acesteia: „imitator al lui Vlahuţă în Ţara Zimbrului”, „accente retorice”, „descripţie excesivă”, „variaţiuni minore”, „episoade lungi şi plictisitoare”, „ecouri puerile” etc.); comentarea firească, eliberatoare de semnificaţii a textelor; circumspecţia faţă de surse („impresiile rudelor de sânge sunt incendiate chiar şi de întâmplările cele mai banale”); aplecarea către analize stilistice (chiar şi propriu-⁠zis lingvistice); configuraţia eseistică a unor pagini, determinată de cultura şi înclinaţia spre cugetare a autorului; mişcarea dezinvoltă printre repere ale culturii naţionale şi universale; alternarea analizelor cu pagini de sinteză (vezi enumerarea temelor creaţiei lui V.V. sau finalul, citabil integral, în care este schiţat portretul Omului Voiculescu); expresivitatea scriiturii (într-⁠o lucrare cu aparenţe austere, în care nu şi-⁠au făcut loc imagini existente, desigur, din belşug la Casa Memorială) întemeiată pe preponderenţa frazelor scurte, cu nerv, pe inserarea de întrebări retorice ale îndoielii ori clarificării, pe formulări metaforice sau, cel puţin, proaspete (la a căror citare a trebuit să renunţăm); cursivitatea textului (slujită şi de preferinţa pentru informaţii minime despre sursele bibliografice); ştiinţa introducerii unor detalii de natură să dezvăluie farmecul unor „apucături” (de pildă, plăcerea de a forţa intrarea în limba literară a unor neaoşisme sau de a se deda unor exerciţii ludice, alcătuind cu uşurinţă dedicaţii, epigrame, ori chiar o petiţie în versuri) etc., etc.

Ce ar trebui menţionat pentru celălalt talger al balanţei? Poate, unele lungimi în prezentarea de contexte (inclusiv istorice) ale unor momente din viaţa şi creaţia lui V.V., dezvoltate până la întinderea divagaţiei ce depăşeşte obiectivele stricte ale demonstraţiei persuasive sau ale eventualei strategii de cucerire a lectorului (vezi referinţele la „moştenirea cimeriană hiperboreeană”); poate, unele pagini mai greoaie (e drept, rare şi utile!) în care se aglomerează, în liste lungi, titluri de creaţii (ex., p.193); poate, câteva treceri bruşte de la o idee la alta (în acest sens, prin structura lucrării, autorul neimpunân­du-⁠şi nicio restricţie), cum ar fi cea de la „romanul” sentimental Lica-⁠Dile, la notaţiile de factură monografică despre morile din plaiul Pârscov.

George Călinescu, într-⁠o prefaţă la Opera lui Mihai Eminescu, aprecia că, în condiţiile existenţei unui „material cules şi analizat de alţii”, unui nou exeget „nu-⁠i rămâne decât să aplice un ochi odihnit şi acut”. Gh.P. a realizat semnificativ mai mult de atât, având şanse să se impună decisiv printre voiculescologi. În aceeaşi prefaţă, G.C. admitea că „nu strică deloc ca o lucrare critică să forţeze puţin priceperea curentă printr-⁠o împărţire clară”, diviziunile „necesare sugerând înlănţuirea ideilor critice”. Ar putea fi, oare, aceasta o sugestie pentru o viitoare variantă a întreprinderii monografice a voiculescologului pârscovean?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest