Contemporanul » Lecturi » Hicleniile lui Pacepa (II)

Hicleniile lui Pacepa (II)

Corupţia, de altfel, a constituit principal act de acuzare, alături de trădare, la proces. Altminteri, „reabilitarea” din 1999 s-⁠a făcut nu prin argumente juridice de fond, ci doar de proceduri. Mai mult de atât, fostul preşedinte Ion Iliescu a recunoscut că rejudecarea şi sentinţa au fost „dictate” de un gest politic, cu scopul de a convinge Statele Unite că România a făcut paşi spre Occident, în vederea integrării în NATO şi în UE. Şi asta nu pentru că fuga lui Pacepa s-⁠a produs sub imboldul „iluminării” anticomuniste, ci pentru că, după zece ani de reeducare a hicleanului (când i s-⁠a acordat şi cetăţenia), măruntul „magnific” a fost folosit, ca pion (nu ca „rege”, cum pretinde Tismăneanu!), pentru demolarea sistemului comunist, începând cu celebra lui carte de propagandă, doldora de mistificări şi minciuni, Orizonturi roşii.

Sunt trei ipoteze în legătură cu „defecţiunea” generalului: 1) cea oficială, din documentele juridice care l-⁠au condamnat la moarte, pentru trădare, produsă din cauza corupţiei celui incriminat, care altă scăpare nu mai avea decât fuga din ţară (între adepţii recenţi ai acesteia, şi Stelian Tănase1); 2) cea personală, a condamnatului, menită să creeze legenda unui mare erou al subminării sistemului comunist dictatorial, în urma unei fulminante „iluminări” ideologice (Vladimir Tismăneanu2 şi comilitonii); 3) misiunea încredinţată de Moscova de a da lovitura de graţie politicii de independenţă a regimului Ceauşescu în sânul blocului sovietic, prin resuscitarea tezei României – „cal troian” al Kremlinului, teză lansată întâia oară de un alt „defector” care a reuşit să înşele serviciile secrete americane, Anatoli Goliţân (Larry L. Watts, Octavian Stelian Andronic3 ş.a.). Cum mistificările, fundate pe crâmpeie de adevăr, au mai totdeauna câştig de cauză, Pacepa a scos o mare victorie din acestea, reuşind, în cele din urmă, să „convingă” serviciile secrete americane (după un deceniu de „verificări educative”) şi, bineînţeles, după 1989, şi pe cei de la Bucureşti, care i-⁠au anulat condamnarea la moarte, i-⁠au redat gradul de general, cu toate drepturile aferente, începând cu o pensie pe măsură şi sfârşind cu restituirea averii confiscate în ţară. Se veRevista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-24de de departe cum îşi onorează şi-⁠şi răsplăteşte împărăteşte România trădătorii, aşa încât titlul conferinţei generalului Aurel I. Rogojan se arată pe deplin justificat. Comparaţi eroizarea şi răsplata acordate lui Pacepa cu soarta care i s-⁠a rezervat lui Paul Goma, care este condamnat să rămână apatrid, la Paris, bolnav şi sărac, nerepus în drepturi, ba calomniat şi acuzat de „antisemitism”, „reacţionarism” şi, culmea!, de fost agent KGB etc. Internetul însuşi a devenit un vehicul al mistificărilor şi minciunii, de vreme ce articolele de pe Wikipedia despre Pacepa sunt encomiastice, eroizante, pe când cele despre Paul Goma descriu în culori negre personalitatea marelui patriot şi disident. Mai mult de atât, Pacepa, înconjurat de susţinerea superlativă a unor ideologi precum Vladimir Tismăneanu sau a unor zeloşi jurnalişti ca Sorin Roşca Stănescu, a devenit diriguitor din umbră al politicii româneşti postdecembriste, ca altădată alt cominternist trecut prin stadiile andropoviene, Silviu Brucan. Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-⁠a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României. Altminteri, Raportul Tismăneanu (sub aparenţa „ştiinţificităţii”, croite din semiadevăruri) nu este întrecut decât de mistificările din Orizonturi roşii. Aşa încât bătălia care se dă azi pentru repunerea în adevăr a personalităţii lui Paul Goma înseamnă, implicit, năruirea prestigiilor prefabricate, năruirea legendei eroismului pacepian şi, odată cu el, a maşinăriei ideologice antiromâneşti care se ascunde în Raportul Tismăneanu. Iată de ce spiritele pro-⁠Pacepa şi pro-⁠Tismăneanu sunt atât de încinse.

În Războiul Rece dintre cele două sisteme politice mondiale, Moscova a ştiut să-⁠şi creeze o vastă reţea de agenţi secreţi şi de propagandă, având, în atare direcţie, o certă superioritate faţă de Occident. Să amintesc doar de faimoşii „apostoli de la Cambridge”, recrutaţi din elita britanică: Kim Philby, Guy Burgess, Anthony Blunt, Donald Stuart Maclean, John Cairncross, care au adus servicii uriaşe Moscovei. După cum demonstrează Larry L. Watts, în două masive cărţi, România devenise excepţia în sânul Tratatului de la Varşovia, după retragerea armatelor sovietice din 1958, ducând cunoscuta politică de independenţă naţională, încât Bucureştiul ajunsese să fie tratat ca făcând parte dintre adversarii comunităţii socialiste, alături de China şi NATO. În consecinţă, Moscova s-⁠a slujit de foştii kominternişti, pentru a ţine regimurile Gheorghiu-⁠Dej şi Ceauşescu sub control, recrutând, cu succes, şi cadre mai tinere din serviciile secrete româneşti, profitând mai ales de instalarea puterii bicefale la Bucureşti, între Cabinetele I şi II. Echivalentul „magnificilor” de la Cambridge, păstrând proporţiile, a fost gruparea, tot din cinci, alcătuită din Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Constantin Iosif şi Ion Stănescu (ultimul, folosit, mai degrabă, de ceilalţi), gruparea fiind ocrotită îndeobşte de Elena Ceauşescu. La întâlnirea istorică din aprilie 1978, de la Washington, dintre preşedinţii Jimmy Carter şi Nicolae Ceauşescu, au fost prezenţi şi doi dintre „magnifici”: Ion Mihai Pacepa şi Constantin Iosif, care au alertat imediat Moscova în legătură cu „primejdia” ca Nicolae Ceauşescu să facă pasul decisiv către economia de piaţă şi către un sistem de securitate occidental. Nu întâmplător, după două luni, se va produce fuga lui Pacepa. Cauzele acestei grabe au fost puse din perspectiva celor trei ipoteze: strâmtorat de acuzele de corupţie care pluteau deasupra capului său; „iluminarea” ideologică şi misiunea încredinţată de Moscova, similară cu aceea a lui Anatoli Goliţân. Spre deosebire de toţi analiştii „cazului Pacepa”, cred că, paradoxal, toate aceste trei cauze sunt implicate în gestul „defectorului”. Corupţia, de altfel, a constituit principal act de acuzare, alături de trădare, la proces. Altminteri, „reabilitarea” din 1999 s-⁠a făcut nu prin argumente juridice de fond, ci doar de proceduri. Mai mult de atât, fostul preşedinte Ion Iliescu a recunoscut că rejudecarea şi sentinţa au fost „dictate” de un gest politic, cu scopul de a convinge Statele Unite că România a făcut paşi spre Occident, în vederea integrării în NATO şi în UE. Şi asta nu pentru că fuga lui Pacepa s-⁠a produs sub imboldul „iluminării” anticomuniste, ci pentru că, după zece ani de reeducare a hicleanului (când i s-⁠a acordat şi cetăţenia), măruntul „magnific” a fost folosit, ca pion (nu ca „rege”, cum pretinde Tismăneanu!), pentru demolarea sistemului comunist, începând cu celebra lui carte de propagandă, doldora de mistificări şi minciuni, Orizonturi roşii. A fost momentul când s-⁠a produs convergenţa dintre perestroika lui Mihail Gorbaciov şi planul Washingtonului de finalizare victorioasă a Războiului Rece, când Nicolae Ceauşescu devenise obstacol în calea destrămării comunismului clasic, chit că toată politica României, de la Declaraţia din aprilie din 1964 până la boicotarea antisovietică a Statutului Tratatului de la Varşovia, mersese pe calea părăsirii imperiului comunist. Din nenorocire, pentru România, politica externă (compromisă grav de cea internă) a lui Nicolae Ceauşescu, a fost un drum niciodată parcurs până la capăt, de unde şi caracterul tragic al destinului politic ceauşist, sfârşit cu transformarea lui în ţap ispăşitor de către revoluţia din decembrie 1989. Situaţie stranie, provocată de o personalitate profund schizoidă pe fondul unei „paranoia” de ordin ideologic, constând în incapacitatea de a discerne între antiteza dintre comunism şi naţionalism.

În context, Pacepa a înţeles perfidiile evoluţiei comunismului între cele două antiteze, ca avertizat discipol al lui Iuri Andropov, mentorul lui Mihail Gorbaciov, cel care va grăbi destrămarea imperiului sovietic în favoarea transnaţionalismului financiar mondialist, ajustat în hainele „democraţiei liberale” şi care a dat o nouă turnură internaţionalismului, devenit, sub umbrela „corectitudinii politice”, globalism. Transformându-⁠se însă în pion al răzbunării Moscovei împotriva lui Ceauşescu (aidoma altui „iluminat”, Silviu Brucan, devenit eminenţa cenuşie a „revoluţiei” din decembrie 1989), Pacepa s-⁠a postat pe versantul potrivnic României profunde, în pofida retoricii lui patriotarde de astăzi. Pe bună dreptate, generalul Ioan Talpeş a subliniat că adevărata faţă a lui Pacepa s-⁠a dezvăluit imediat după 1989, când n-⁠a făcut nimic pentru România, continuând să o submineze, încât, între altele, clauza naţiunii celei mai favorizate i s-⁠a acordat abia în 1993, spre deosebire de celelalte ţări din fostul bloc comunist care au primit-⁠o imediat4. Ioan Talpeş a declarat textual: „El e într-⁠un război cu România. Asta e problema.” Iar acest război nu datează de la 1978, cum s-⁠ar putea crede, ci din anii de tinereţe, când s-⁠a decis să lucreze pentru KGB, care i-⁠a şi sponsorizat, cu generozitate, studiile universitare între 1948-⁠1951, după ce tatăl său, Mihai Pacepa, deja devenise omul de încredere al lui Rodion Malinovski încă din 1944, fiindu-⁠i translator din română şi maghiară. Mai mult de atât, KGB-⁠ul l-⁠a răsfăţat pe tânărul Pacepa, punându-⁠i la dispoziţie o maşină nouă, în toiul luptei de clasă cu „burghezia reacţionară”5. Viitorul general, a cărui ascensiune fulminantă n-⁠ar fi fost posibilă fără sprijin moscovit, a rămas fidel ocrotitorilor. Nici serviciile secrete vest-⁠germane, nici cele americane nu au avut încredere în aparenţele defecţiunii lui Pacepa, deşi l-⁠au folosit pentru subminarea sistemului. Ştiau că este o „cârtiţă” moscovită. Foştii anchetatori DSS (Departamentul Securităţii de Stat) au stabilit clar că Pacepa, Doicaru, Caraman, Iosif, în parte Ion Stănescu („cei cinci nu chiar magnifici”, cum le spune Larry L.Watts) au fost „cârtiţe” ale KGB, toţi responsabili de corupţia generalizată din serviciile secrete6. Ancheta DSS a confirmat îndelungata fidelitate a lui Pacepa faţă de KGB: „relaţia strânsă pe care el a avut-⁠o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informaţiilor (relaţie cu care avea să se laude mai târziu, chiar şi la multă vreme după ce astfel de relaţii au fost interzise în mod categoric, în 1963)”7. „Cârtiţele” fidele kominternismului, apoi kominformismului moscovit se bucurau şi de ocrotirea Elenei Ceauşescu ale cărei afinităţi mergeau către internaţionalişti, chit că aceştia n-⁠au avut niciodată de gând s-⁠o cruţe la momentul asasinatului ritualic din memorabila zi de Crăciun din 25 decembrie 1989.

1. Stelian Tănase, Pe cine a trădat generalul Pacepa, în „Adevărul”. 29 aprilie 2013.
2. În ochii lui Vladimir Tismăneanu, Ion Mihai Pacepa este marele erou disident al ţărilor din fostul bloc comunist, mai important decât Soljeniţân sau Paul Goma, întrucât: „Numele său aparţine istoriei autentice a Războiului Rece. Mărturia sa despre ce a însemnat comunismul, românesc şi mondial, a contat imens în trezirea Vestului. Este, neîndoios, unul dintre cei mai buni cunoscători ai sistemelor totalitare. După ruptura cu dictatura comunistă, generalul Pacepa a devenit un critic neînduplecat al ideologiei şi practicilor tiraniilor de sorginte marxistă, precum şi al variilor regimuri şi mişcări radicale ostile valorilor democratice.” (Contributor.ro, 11 iulie 2013).
3. Octavian Stelian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României – din respect pentru adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.
4. Vezi şi Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti, 2013, p. 122.
5. Larry L. Watts, op. cit., p. 149.
6. Ibidem, pp. 137, 139.
7. Ibidem, p. 149.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest