Contemporanul » Lecturi » Gr. Brâncuş: Expresie populară în ciclul „La Lilieci” de Marin Sorescu

Gr. Brâncuş: Expresie populară în ciclul „La Lilieci” de Marin Sorescu

La Lilieci (şase cărţi: 1973–1998) este unică în literatura noastră, o carte de poezie realizată în marginile prozei; lipsesc elementele prozodice şi expresiile metaforice, în schimb, există o mare concentraţie verbală şi o selecţie intenţionată la toate nivelurile limbii. Prin limba populară, în care e scrisă cartea, se înţeleg aici aspectele variate ale limbii comune: familiar, oral, regional, dialectal, terminologii populare, onomastică, structuri arhaice, care se opun limbii culte, normate, diversificate în limbaje funcţionale moderne. Am făcut aceste precizări de principiu pentru că La Lilieci a intrat în atenţia noastră mai ales din perspectivă lingvistică. Am considerat cartea lui Sorescu ca pe un veritabil document de limbă care poate fi confruntată cu materialul înregistrat în numeroasele cercetări lingvistice consacrate Olteniei: atlase, monografii, glosare, culegeri de texte, studii de detaliu.

Editura Academiei Române – Avanpremieră editorială

STIL

În acest capitol am introdus elemente disparate ca abateri de la regulile limbii culte, utilizate cu intenţii stilistice. Fără o ordine anume, am grupat aici, ilustrate cu numeroase exemple, probleme Grigore-Brancus-Expresia-populara-in-ciclul-La-lilieci-de-Marin-Sorescu-copcare privesc repetiţii lexicale, enumerări, frecvenţe, abateri explicative, digresiuni, substituţii de forme verbale, construcţii apoziţionale şi cu anacolut, exclamative, interjecţii şi adverbe, întrebuinţările conjunctivului, dominarea imperfec­tului şi raporturile lui cu celelalte timpuri, comparaţia, elemente de portret, sentinţe şi maxime etc. Am adăugat câteva consideraţii privind realizarea lingvistică a umorului. Aici şi-⁠ar găsi locul şi unele fenomene prezentate, cu trimiteri exacte la text, în paginile consacrate morfologiei: vocativul în -⁠o, adresarea afectivă prin apelul la termeni de rudenie, demonstrativul ăl, a cu funcţiune apropiată de articolul definit, valorile speciale ale pronumelor nehotărâte ceva, niscai, fitecine, perfectul simplu în vorbirea dialogată, substituţia indicativului prin imperativ, abundenţa formelor de supin etc. Elementele de sintaxă privind atât coordonarea, cât şi subor­donarea, cu particularităţile pe care le-⁠am relevat în capitolul respectiv, s-⁠ar putea grupa într-⁠o înşirare de fapte stilistice. Din aceeaşi perspectivă, a valorilor stilistice, a fost selectat şi vocabularul special, ilustrat cu o mare bogăţie de trimiteri la text.

În concluzie, trebuie spus că cercetarea noastră, în întregul ei, este rezultatul unei viziuni stilistice asupra textelor din La Lilieci, adică de descoperire a operaţiei de selecţie lingvistică în elaborarea unei opere poetice. În gruparea faptelor am adoptat, după cum se constată cu uşurinţă, criteriul cercetării strict lingvistice. În capitolul „stil” am inclus elementele care se impun cercetării numai prin caracteristici de conţinut „poetic”, adică „abateri” în scopuri artistice de la normele limbii comune.

1. Numeroase texte se caracterizează printr-⁠o excepţională concentraţie verbală. Câteva rânduri sunt suficiente pentru a ne crea imaginea unui conţinut de o bogăţie extraordinară, ca în exemplul: „Şi lui Ion Ţuruc i-⁠a murit nevasta / Şi-⁠a luat-⁠o pe Ioana asta. Era tânără şi ţeapănă. / O femeie voinică şi frumoasă şi cu putere. / Şi-⁠a făcut cu ea o fată, pe Domnica / De-⁠a murit la 27 de ani, măritată” (III, 330). Numai în evocarea unor imagini îndepărtate expresia poate fi restrânsă în limitele ei esenţiale: patru verbe, în propoziţii simple, aproape toate principale, cu absenţa circumstanţialelor. Imaginaţia ascultătorului umple golurile informaţiei.
În stilul comunicativ foarte concentrat faptele sunt expuse în ordine lineară, derivă unele din altele, creându-⁠se în acest mod un cadru complet al povestirii: „Dura era de la deal, din Modârlani. / Avea un băiat, Păun îl chema, avea pământ. / Şi l-⁠a arvunit la unul de ţinea ţuică şi-⁠i da să bea. / Avea ăsta o fată urâtă, cu capul mare, buhăită / Şi l-⁠a-⁠nsurat cu ea” (IV, 22). E un conţinut bogat exprimat prin propoziţii simple, foarte concentrate, cu determinări secundare puţine. Cartea e construită, aproape în întregime, pe acest tipar stilistic impus de natura narativă a evocărilor, care, de regulă, presupun neglijarea amănuntelor.

După cum am arătat deja în paginile de analiză sintactică, frecvenţa conjuncţiei copulative şi e un fapt popular, specific limbii povestirilor, caracterizată prin coordonare: „Dă-⁠mi, Marine, şi tu o litră de vin. / Fusei şi eu la Paşti, să-⁠mi iau paşti, / Şi mă-⁠nghebejiră ăia şi mă stoarseră / Şi-⁠mi sparseră şi ouăle roşii în buzunar / Şi mă necăjii şi plecai de-⁠acolo. / Şi-⁠acum să-⁠mi fac eu paşti, să iau”(II, 193); am subliniat şi pe şi adverbial. Recunoaştem în acest exemplu tiparul frecvent al sintaxei limbajului colocvial.

Pot apărea într-⁠un context unic şi cuvinte din aceeaşi sferă semantică. E şi acesta un caz de repetiţie, ca în exemplele următoare: „Când se-⁠mbăta Cazacu, sau se certa cu cineva / Îşi da palme, îşi smulgea părul, se supăra rău de tot pe / Persoana lui. / Era rău. Se snopea… în bătăi” (III, 459); „Des, des se supăra pe el, / Şi ce se mai judeca, ce se mai lua la palme, / Ce se dădea cu capul de ulucă” (III, 461) (ce în exclamative presupune un superlativ); „Şi toţi stăteau în sobă – şi mai mult goi. / Şi vorbeau toţi. Se bătuseră. / Se zgâriaseră… Ridicau casa în sus” (IV, 55).

2. Absenţa verbului copulativ din structura predicatului nominal e un fenomen obişnuit în textele Liliecilor, care se explică prin aceea că în stilul foarte concentrat al evocărilor accentul cade pe numele predicativ, component principal al predicatului, cu intonaţii speciale, pauze, gesturi. Iată exemple: „Fata lui Mitruş Nica, foarte bogat” (II, 258); „Banţa, / Şi el rău, nu suferea pe nimeni” (id.); „Aveau pădure multă, bogaţi” (id.). liminarea copulei e un mijloc de realizare a conciziei frazei: „A sărit şi celălalt şi l-⁠au doborât. / Fierarul era voinic, dar nemâncat. Ăştia, tineri şi bine hrăniţi, şi doi” (VI, 327); „duduia focu-⁠n sobă… / Şi Leliţa, numai cucuie, numai vânătăi” (I, 138); „Boii, înţelegători. …, / Se odihneau şi ei” (IV, 28); „El fusese şi mai tânăr şi bogat, / Ea, foarte harnică” (III, 446); „El era sărac şi ea bogată, dar urâtă grabnic” (IV, 16); „Şi ea rea de gură, şi el ţeapăn” (II, 187); „Ştii ce i-⁠a făcut a lui frate-⁠meu? / Că şi ăsta un mototol!” (II, 197); „Geamul cât palma şi-⁠n geam / Se punea băşica de porc” (II, 315); „Şi baba n-⁠a făcut focul, noaptea era frig / Casa veche, friguroasă” (II, 318); „Când să-⁠şi ia opincile să se-⁠ncalţe, / Dă cu mâna-⁠n fân, / Vară, fânul până la brâu” (II, 283); „La ce să mă mai duc la ei, dacă ei n-⁠au, săraci”.

Aceeaşi tendinţă de concentrare a frazei, cu accentuarea deosebită a unei anumite părţi de propoziţie, explică şi fenomenul dispariţiei lui a fi predicativ: „Şi cumnată-⁠sa, Ioana (muma mamei), se suia învăluită / În car. / Nişte noroaie mari” (IV, 28); „Când mă uitam, el prin şanţ” (id.).

3. În vorbirea familiară persoana I singular poate fi substituită prin persoana a II-⁠a, care are avantajul de a exprima ideea de subiect general (nedeterminat, nehotărât, subiect al oricărei persoane gramaticale). Prin această înlocuire fraza capătă o mai mare expresivitate, ca în exemplele: „Ce! da’ era greu! Ce! Să te duci tu să iei mălaiul / Din casă, la urmă să cobori cu postava pe fereastră. / Fugi înapoi pe scară-⁠n sus, cu postava, s-⁠o duci” (III, 374); „Luai coaja de ulm, o fierbeai, / O strecurai printr-⁠un pifon / Şi făceai spălătură” (IV, 54); „Se ştie – când fată vaca, / Două ţâţe erau ale viţelului. / Şase luni. Pe urmă îi mai lăsai doar una” (IV, 35). Sau: „Treci dealul Bulzeştilor, cobori în Balota. / Şi urci în deal” (II, 199); „Venea seara, tu dădeai la vite, puneai minteanul pe umeri / Şi-⁠apucai peste dealuri, ca zăltaţii. / Te şi uitai în toate părţile” (III, 454); „Te uiţi la el că alunecă, alunecă pe piept, întorci copilul / Cu burta-⁠n jos, îl plimbi pe şale – nimic, / Înseamnă că s-⁠a-⁠ncuibat moartea-⁠n el, n-⁠ai ce-⁠i mai face!” (I, 124); „Colo… creştea pelin, / Bun de mirosat, bun de oprit sângele, faci ceai şi speli / Şi la orice rană. Găteşti casa cu el la Rusalii” (II, 170); „Faci un colac de pâine nouă şi-⁠l legi cu / Sporiş şi-⁠l arunci în fântână” (ibid.). Acest procedeu expresiv se apropie de acela al substituirii prin imperativ, în ambele cazuri fiind vorba de persoana a II-⁠a.

Sunt şi fragmente de text cu forme amestecate, de indicativ şi imperativ, şi unele şi altele exprimând nedeterminarea subiectului, ca în exemplele: „Pui ambacu pe nişte mâini şi picioare, / Fă treabă, munceşte, / Fugi, aleargă! / Toată viaţa alergi cu ele / Şi zici că de ce te dor picioarele” (III, 354). Trebuie observat că o valoare asemănătoare poate avea şi numai pronumele conjunct de persoana a II-⁠a singular ca complement al verbului. De exemplu: „Te dădeau la o parte şi ei măsurau. Şi-⁠ţi luau. / Şi dacă-⁠ţi mai rămânea… mai luai” (III, 455). Folosirea persoanei a II-⁠a, de obicei la singular indicativ prezent, cu valoarea subiectului general, există şi în alte limbi. Originea acestui procedeu trebuie căutată în aspectul vorbit, mai ales în formele cu caracter general cum sunt proverbele (bine faci, bine găseşti), sau în recomandările de tot felul (Nu vă aplecaţi în afară) şi în expresiile frazeologice. Trebuie spus că în astfel de contexte persoana a II-⁠a nu se opune persoanelor I şi a III-⁠a, pe care, dimpotrivă, le înglobează, într-⁠un raport metonimic, căci partea se substituie întregului, singularul, pluralului. Acest mod de exprimare a subiectului general (nedeterminat, nehotărât), prin persoana a II-⁠a singular la modurile indicativ şi imperativ, cunoscut în numeroase limbi, e menţinut mai ales în varianta colocvială în care enunţul poate conţine elemente suplimentare (intonaţie, tempo). Trebuie precizat că apelul la persoana a II-⁠a a verbului este şi o modalitate de adresare: „ … nimeni / Nu-⁠l credea, dar cum să controlezi, du-⁠te de controlează” (II, 307). Iorgu Iordan (Stilistica, p. 114) discută chestiunea valorii stilistice speciale în limba populară a persoanei a II-⁠a în cadrul capitolului privitor la pronume. După părerea noastră mai potrivită este prezentarea acestei probleme la categoriile verbului. Exemplele folosite de Iordan provin din opera lui Creangă, diferite mult de cele culese din poezia lui Sorescu.

4. Enumerările reprezintă o particularitate stilistică a Liliecilor. Am arătat acest lucru la numele proprii, la structurile sintactice (în special la seriile de circumstanţiale), la varietatea terminologiilor. Reluăm aici problema enumerărilor din perspectiva stilului popular al cărţii. Se poate observa din paginile acestei opere că oamenii, lucrurile, elementele naturii în general sunt legate unele de altele într-⁠o strânsă unitate. La nivelul limbii, această structură unitară se exprimă prin enumerări cu semne gramaticale identice şi cu valori subsumate unei imagini comune. Cititorul are senzaţia că cuvintele se atrag în şiruri unele pe altele prin trăsăturile pe care le au în comun: „E ger, noaptea e sticloasă / Şi salcâmii de pe coastă, clăile de fân, toate pătulele şi / Magaziile vergeluite sunt ca limba de clopot; gata-⁠gata să facă / Bang. / Se strigă în pumni, în tinichele, ori în nişte mosoare lungi” (I, 91). În viziunea poetică, salcâmii, clăile, pătulele, magaziile sunt unite în imaginea limbii de clopot. În fraza a doua, verbul se strigă strânge laolaltă instrumentalele în pumni, în tinichele, în nişte mosoare.

Din exemplele următoare ar rezulta tendinţa de epuizare a unui câmp semantic: „Acum până spre Paşti tot cu legume / … Cu cartofi, fasole, urzici, dragavei, ştir, lobodă, / Lucruri de-⁠astea uşoare, că-⁠ţi vine să dai cu masa-⁠n bătătură” (I, 92); „Puii de curcă dădeau iama în greieri, / Călugăriţe, păianjeni, fluturi, tot felul de gogoşi” (I, 58); „Vedeţi, poate cădeţi cu zgaidele-⁠n sus din copaci, / Vă scrintiţi noada, ori veniţi cu vreo brobinţă, / Vreo abubă, cu vreo brâncă, cu vreo vintre, ori cu soare sec” (II, 303). Enumerările privesc toate sectoarele limbii. Pot apărea serii de nume proprii: „A avut multe fete: una Mariţa, una / Mitra, una Georgeta, Cica de l-⁠a luat pe Lache, / Ioncica de l-⁠a ţinut pe Gorie, / Cinci” (III, 480). Nume de locuri: „Noaptea veneau hoţi de-⁠ai lui, tovarăşii / Din Boghia, din Vulpeni, din Murgaşi, din Gaia, / Balota, de peste tot…” (IV, 17).

Nenumărate sunt vorbele de ocară redate, de obicei, prin adjective negative ori substantive ale „urâţeniei”, cu referire la aspectele degradante ale persoanei: În Ioniţă Simion (III, 476) apar cuvinte de felul: nişte năroji, un pacearât, urât, izânit, rău îmbrăcat, nişte harţabale, îmbonţată, împofilată. În Mânia (III, 459) ne întâmpină: nătimos şi năvligă, nărod, o pieişte (de om), era mare şi zdupos, (vorbele) unui morânglav, un rătute. Uneori cuvintele din acest sector „se atrag unul pe altul” printr-⁠un sufix comun, ca în exemplul: „Moroii … nu sânt bădărani, ţopârlani, modârlani, capsomani” (I, 135). În alte texte apar: zăltaţii, jigodii, cocârlită, şontroapă, imoasă, răscăiată, zâmbată, topsecată. Astfel de cuvinte apar mai ales cu referire la femei: năroada lumii (III, 428), nişte harţabale, fleară (III, 476), nişte haiduce (id.), curve (III, 467), mireasa era urâtă şi zbârcită (III, 468), ghelbejita aia (III, 428), era o gură de petice (III, 459), coştoboaia (III, 452), dezminţata asta (II, 189), vuva (II, 174), îmbăierata aia (III, 456), hacapaua dracului (III, 483), pucioasă, foamfă, buhăită, beşniţă, urâtă şi cu capul mare. Numărul cuvintelor din acest sector semantic este imens. Ele se află în limba vorbită, dar nu este exclus ca unele să fie creaţii ale autorului în acord cu cele ocazionale proprii vorbitorilor simpli din mediul rural.

Sunt înşirate chiar felurile de ape minerale: „A cumpărat atâtea sticle de apă minerală / De la Mat – Borsec, Bodoc, Biborţeni, Perla Harghitei, Tuşnad… ” (VI, 302).

Enumerări de lucruri (la nivel gramatical, abundenţă de substantive): „Se uită sub căpătâiul rupt, sâtit, din care ieşeau paiele / … Iote, că nu e. / Nişte bulendre, nişte plotoage sub pat / Nici urmă de hârtii. / Nici pusă în cui, nici pe poliţă, / Nici pe corlată… / Nici pe vatră, nici sub vatră” (IV, 83). Ori păsări şi animale ale pădurii: „Astea care se tot înfoaie, speriate, / Sânt ciurezi, bufniţe… or fi lilieci /… Pisici sălbatice, râşi / Şi-⁠un animal de-⁠i zice târşul – de-⁠astea îi era groază. / Târş – nu-⁠l văzuse niciodată” (IV, 107). Cuprinde într-⁠o privire pe cei care dau viaţă câmpului: „Se uită în jur şi întreabă: / Unde sânt oamenii? Secerătorii? Prăşitorii? Culegătorii de porumb, de floarea soarelui? / Cetele harnice… / Femei întrecându-⁠se care ajunge mai repede la capul locului?” (IV, 113).

Nume de acţiune apar, de asemenea, în şiruri lungi, care adună, în lărgime, oameni şi animale, ca în exemplul: „Nu prea ştia de-⁠ale casei / Aia nu se putea scula, sta în pat şi gemea. / Şi se văita. / O durea acum, pe lângă toate alea, capra care / Era nemulsă şi zbiera în curte. / Se bârâca pe gard, se suia pe frunzare, / Venea şi-⁠mpungea cu coarnele-⁠n uşă” (V, 129).

Se vede din aceste câteva exemple că Sorescu caută la un cuvânt un indice lexical, semantic, gramatical, stilistic prin care sunt adunate laolaltă grupuri mari de cuvinte care compun un tablou de viaţă. E aici şi o sugestie dată cititorului de a lărgi aria de cunoaştere cu propria sa imaginaţie.

5. Frecvenţa ridicată a verbelor e un indiciu că textul e construit mai ales din propoziţii scurte. Iată un exemplu: [Baba s-⁠a dus la şeful de post să reclame că i s-⁠au furat banii. Acesta vine să-⁠i caute în casă]. „– Ai zis să-⁠i caut bine / De ce ai ascuns banii? / Uita că nu e în misiune / Şi avea momente de furie. / – Spune unde i-⁠ai pus! / După aia îşi lua seama, mai fuma o ţigară, / Mai chibzuia… / S-⁠a uitat pe coş în sus, / S-⁠a umplut de funingine. / A scuturat fiarele coşului. / A scos nişte cărămizi din firidă. / A ciocănit grinzile. / I-⁠a găsit. Erau băgaţi pe-⁠acolo prin nişte ţoale” (IV, 92). Se observă că atât stilul direct, cât şi cel propriu povestitorului nu se îndepărtează de specificul structural al frazei populare din anumite tipuri de povestiri.
Alt exemplu: „Dădeau bună dimineaţa, când treceau la deal, / Da’ când se-⁠ntorceau seara, nu mai / Vedeau nici să calce. Cădeau, se sculau, / Se tăvăleau, iar se sculau, se luau de / Mână şi copilandrii după ei: «Ciocea bea, Ciocea plăteşte! Ciocea sare iepureşte»” (III, 412).

6. Obişnuite sunt şi construcţiile apoziţionale, care intră, de fapt, în sfera enumerărilor, a repetiţiilor. Proprii expunerilor colocviale acestea apar, după cum am observat deja, mai ales la numele proprii, la circumstanţialele de loc etc.: „Dina lui Costache Bocşaru venea pe la fie-⁠sa, pe la / Ninoaica” (III, 462); „Şi Marin – nepotu-⁠su, un copil, desfăcea piatra” (ibid.); „Că zicea şi Ninoaica, fie-⁠sa” (ibid.). „Mai spre bătrâneţe se ducea seara la o mătuşă, Răduca, / Una de prin Murgaşi, cu care se avea el bine” (IV, 39); „Mai era una, Lisaveta, de pe Cioarecu, cumnată cu Coza” (IV, 408); „Ea îşi făcuse casă pe moşia bărbatului, / A lui Tufăriş” (VI, 360); „Şi din cauza asta, c-⁠a făcut copilul / Ăla, nu s-⁠a mai măritat” (id.).

7. Există în structura unei fraze deseori abateri explicative prin care se întrerupe continuitatea povestirii. Din punct de vedere gramatical aceste note frâng cursivitatea frazei, sunt izolări cu interpretare separată, digresiuni obişnuite în povestiri, în evocări, în relatarea întâmplărilor petrecute demult. De exemplu, în: „Străbunica noastră, o chema Sora, era frumoasă” (III, 366) se preferă o propoziţie intercalată, independentă, în defavoarea unei atributive pro­priu-⁠zise prin care s-⁠ar fi asigurat cursivitatea frazei. La fel în: „Şi ciobanul, îl chema Radu, / A făcut casă aici” (ibid.).

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest