Contemporanul » Lecturi » Gheorghe Schwartz: Insula Zu

Gheorghe Schwartz: Insula Zu

Şi nici o femeie n-⁠a putut duce Radu pe Insulă…
Robin priveşte orizontul de pe terasa de pe chelie, iar Radu tăcea de pe terasa de pe Strada Constituţiei.

Pe urmă, s-⁠a întâmplat ceva ciudat: Radu a citit undeva previziunile unui savant mare, însă, mai ales celebru, unul dintre cei de care a auzit toată lumea, fără să se ştie exact care sunt meritele faimosului personaj. Apoi l-⁠a ascultat şi pe micul ecran cum compara Terra cu o oală uriaşă prea plină, motiv pentru care, pusă pe foc şi dând în clocot, dă pe dinafară. Recent, acelaşi VIP, într-⁠o altă emisiune, a pretins, tot la televizor, că noua migraţiune a popoarelor va duce până în anul 2075 (?!) la o asemenea suprapopulaţie, încât civilizaţiile vor face implozie. Radu şi-⁠a amintit aceste afirmaţii spuse fără nici o undă de îndoială, când, întorcându-⁠se pe Insula Zu, Robin vede în zare, de pe terasa de pe chelie, un vapor, mai multe plute şi o mulţime de bărci. Toate dând impresia că se vor scufunda din clipă în clipă din poza-china-contemporanul-12pricina supraîncărcării. Şi Roby Boy se opreşte din legănatul pe „drăcovenie” şi se uită şi el uimit cum toate acele ambarcaţiuni se tot apropie de Insula Zu. Robin stă pe terasa de pe chelie, bea socată şi priveşte la puhoiul de oameni venind pe ape. Nici nu-⁠i cheamă, nici nu li se opune – şi cum s-⁠ar putea opune – la atentatul asupra intimităţii sale. În fond, aceia nu sunt decât nişte nefericiţi, Roby Boy le face cu mâna. Robin îşi spune că, iată, numeroasele camere de oaspeţi n-⁠au fost concepute degeaba. Şi, între timp, are un alt deja vu: „Ţi se face cumplită milă, privind la acei deznădăjduiţi, lipsiţi de hrană, de medicamente, de condiţii elementare de igienă, oameni care şi-⁠au abandonat toată agoniseala şi toate micile tabieturi ce-⁠l conving pe om să dorească să mai trăiască, ţi se face o milă cumplită, dar soluţia nu este cum să-⁠i primeşti, ci cum să faci ca ei să nu trebuiască să treacă prin ceea ce trec. Acomodarea şi de o parte şi de cealaltă e dificilă şi nu se poate să nu iasă cu scântei. Iar scânteile, mai devreme sau mai târziu, vor declanşa focul. Acelor oameni trebuie să li se asigure un trai sigur acolo unde şi-⁠au lăsat rudele şi constanţa obiceiurilor. Robin are dreptate, Radu nu va aduce imigranţi pe Insula Zu. Şi, ca să-⁠şi liniştească şi conştiinţa, Radu îşi spunea că mai mult ca sigur că oamenii aceia disperaţi nici n-⁠ar vedea Insula, nici n-⁠ar putea s-⁠o conceapă. Cine ştie ce ar vedea ei – presupunând că ar vedea ceva – acolo unde Robin trăieşte pe Insula lui.”

Şi contraargumentele tot de pe micul ecran, dar şi în piaţă şi la cafenea: „Prea vin toţi ăştia deodată! Şi prea au bani cu ce să vină! Şi câţi terorişti sunt între ei? Şi chiar dacă nu terorişti, oameni ce vor provoca mici incidente cu urmări dezastruoase! Da, vor ieşi din uriaşul cal troian şi ne vor face sclavii lor! Aşa cum s-⁠a mai întâmplat de atâtea ori în istorie!”

Până una alta, părerile sunt împărţite, părerile sunt tot mai radicale.

Însă toate aceste gânduri, aceste ţipete, se dovedesc a fi de prisos: vaporul, plutele, bărcile se apropie tot mai mult şi… şi trec parcă prin Insula Zu, trec prin ea de parcă aceasta nici n-⁠ar exista. Robin îşi face reproşuri: oamenii aceia disperaţi vor muri, dacă nu li se va da apă şi mâncare, vor muri de foame, de sete, de oboseală. Şi dacă nu vor muri din aceste cauze, vor muri de deznădejde. Robin îşi face reproşuri: trebuia să-⁠i aducă pe Insulă, măcar pentru o vreme, iar el n-⁠a schiţat nici măcar un gest pentru a-⁠i pofti. Da, dar Roby Boy, mai omenos, le-⁠a făcut destule semne şi ei nu l-⁠au văzut şi au trecut prin Insula Zu de parcă aceasta nici n-⁠ar exista. Acum nu-⁠i mai vede, în spatele Palatului se ridică munţii, nu mai are cum să-⁠i urmărească cum îşi continuă acel sinistru cortegiu tăcut calvarul, cum continuă toţi acei oameni deriva. O derivă în care ei nu mai hotărăsc nimic altceva decât că mai vor să trăiască. Probabil că valurile îi vor duce pe drumul lor, pe drumul valurilor, chiar şi când oamenii vor fi murit.

Vaporul, plutele, bărcile se apropie tot mai mult şi… şi trec parcă prin Insula Zu, trec prin ea de parcă aceasta nici n-⁠ar exista. Dar, gândeşte Robin, dacă pe Insula Zu este întotdeauna ACUM, înseamnă că, indiferent de ce ţipă cu atâta convingere băştinaşii, vaporul, plutele, bărcile vin şi trec de o eternitate spre şi prin Insula Zu.

Robin stă pe scaunul de lângă peretele sălii de sport şi bea socată. De ce să facă altceva, dacă şi aşa totul este ACUM? De ce să nu prelungească la infinit ceea ce îi produce plăcere? Dar, în acelaşi timp (fiind mereu ACUM), Robin realizează că nu este pregătit pentru ACUM, că gândurile îi zboară necontenit la întâmplări foarte concrete din trecut şi la ce este de făcut în viitor. Nu, nu la ce este de făcut în Palat, ci la ce este de făcut pornind din Strada Constituţiei. Îşi dă seama că gândeşte la viitor. Păi, dacă se gândeşte la viitor, înseamnă că nu contemplă doar, aşa cum se spune că fac bătrânii, deci nu e bătrân. Dar nici nu e în starea de veşnic, de ACUM. Nu e în stare, îşi spune, fiindcă nu e capabil să respecte punctul 7 din îndrumar:
Nu gândi niciodată la ce ar putea să fie, viitorul conţine ipoteze, iar ipotezele sunt pline de capcane.

Planificarea trebuie să fie doar pentru acum.

Ceea ce-⁠l roade (acum) este lipsa perspectivei în ultima sa relaţie. După ce a stat atâta vreme singur şi a înţeles că nu mai e capabil să accepte pe cineva alături fiindcă solitudinea s-⁠a întipărit atât de mult în viaţa sa, încât respinge orice amestec, s-⁠a întâmplat ceva ce nici n-⁠a bănuit că se va mai putea întâmpla. Pe scurt, Ţuţu (Cleopatra Ban) s-⁠a despărţit de soţul ei şi, în vreme ce părinţii i s-⁠au întors în capitală, când Pavel a devenit consilier prezidenţial, ea a rămas pe strada Constituţiei şi se îngrijea de Farmacia Schneider. Aşa că drumurile i s-⁠au intersectat de numeroase ori cu cele ale lui Radu. Radu, cel întotdeauna atât de eficient, pe măsură ce atracţia a crescut din ambele părţi, a ajuns să se teamă. „Aş putea să-⁠ţi fiu tată”, i-⁠a spus, însă ei nu i-⁠a păsat. „Şi ce-⁠o să spună taică-⁠tău, dacă… dacă ne va prinde?” „Tata ştie întotdeauna tot, mai mult ca sigur că ştie şi despre noi doi.” „Şi?” „Ce «şi»?” „Vreau să spun, ce ţi-⁠a zis, dacă «ştie întotdeauna tot»?” „N-⁠am discutat despre asta.” „Şi mama?” „Ea nu ştie nimic.” „Crezi?” „Ştiu.” „Şi ce-⁠o să spună vecinii?” „Ce-⁠ţi pasă?” („Cleopatra!”, a avut Radu o revelaţie, amintindu-⁠şi că buna mătuşă Fany îl iubise ca pe ochii din cap, fiindcă trăia singură doar cu pisica Cleopatra! Anii au trecut, iar Cleopatra Ban îl aducea iar în preajma bunei mătuşi Fany, care-⁠l iubise ca pe ochii din cap. Cum de doar o coincidenţă de nume îi putea provoca o trăire atât de intensă? se întreba Radu şi îl copleşea o undă de melancolie redevenind Răducu. Dar era doar o coincidenţă de nume?) Pentru o clipă, lui Radu îi venea s-⁠o ducă pe Ţuţu pe Insula Zu, să-⁠i arate Palatul, dar, în primul rând, să se delecteze împreună cu priveliştea extraordinară de pe terasa de pe chelie, de unde se vede marea cea mai albastră, în care se oglindeşte întregul ostrov, marea cea mereu vie. Însă, după atâtea eşecuri, n-⁠a mai avut curajul.

Da, acum Insula Zu este un refugiu. Abia acum este un refugiu Insula Zu!

Şi, apropo de „refugiu”: Radu, la fel ca toată lumea, privea pe micul ecran la „noua migraţiune a popoarelor”, la sutele de mii de nefericiţi ce veneau în valuri uriaşe spre Europa. Migraţiuni ale popoarelor au fost întotdeauna, dar, de obicei, cei ce soseau năvăleau drept cuceritori. De aceea, având în sânge acest fenomen petrecut de atâtea ori în istoria mai depărtată sau mai apropiată, localnicii erau temători şi nu pe deplin convinşi că şirul nesfârşit de bărbaţi, femei şi copii, cărând cu ei minimul necesar şi unii chiar şi mai puţin, după ce şi-⁠au lăsat bătrânii şi neputincioşii în vâlvătăile de unde spuneau că fug, că toţi acei veniţi erau inocenţi sau că vor rămâne inocenţi, după ce vor fi primiţi. Disputele pe această temă erau nesfârşite, provocarea era mare şi, pentru că instinctul de apărare este cel mai puternic, fiecare avea părerea sa, mai ales că războaiele din ziare şi de pe micul ecran ar putea veni şi acasă la el. Şi, până una-⁠alta, disensiunile erau tot mai mari şi în interior. Lui Radu n-⁠ar fi trebuit să-⁠i fie frică: pe Insula Zu nu există asemenea ameninţări. Chiar dacă ar lua la el pe cei mai dubioşi dintre „migratori”, aici fiind ACUM, nu există evoluţie, deci, nici un pericol nu poate să treacă dincolo de prezumţie. Numai că Insula Zu s-⁠a dovedit de mai multe ori că nu poate fi percepută de altcineva decât de Radu Robin Roby Boy, singura excepţie fiind micul Marc. Şi ce i-⁠a putut oferi Insula Zu micului Marc mai mult decât un somn senin, un somn veşnic?

Şi nici o femeie n-⁠a putut duce Radu pe Insulă…

Robin priveşte orizontul de pe terasa de pe chelie, iar Radu tăcea de pe terasa de pe Strada Constituţiei…

Pavel venea rar acasă, pe Strada Constituţiei, şi stătea şi de data aceea în bar, la „fosta masă a lui Augustin”, ascultând interesat discursul lui Victor. Era Pavel într-⁠adevăr atât de interesat de modificările prin care a trecut, de-⁠a lungul veacurilor, ştiinţa leacurilor? Sau aştepta doar ca dom’ profesor să-⁠şi termine vorbele şi să rămână singur doar ei doi, Pavel şi Radu?

Robin stă pe scaunul de lângă peretele sălii de sport şi bea socată. Dar, în loc să nu gândească la ce ar putea urma, tocmai la asta se gândeşte. De data asta, Radu nu mai era atât de stăpân pe situaţie ca mai întotdeauna.

Şi, într-⁠adevăr, Victor a văzut-⁠o prin vitrină trecând pe stradă pe Luci, prietena sa actuală, aşa că şi-⁠a terminat abrupt excursul, a pus o bancnotă pe masă şi a dat să iasă. Pavel i-⁠a vârât banii înapoi în buzunar, „Ce, Dumnezeu, după ce ne-⁠ai luminat, tot tu să plăteşti?” Victor a ieşit val-⁠vârtej. Din locul unde au rămas cei doi, nu se putea vedea dacă Schneider a ajuns-⁠o din urmă pe Luci. Sigur a ajuns-⁠o din urmă.

Radu nu era sigur dacă a descoperit scenariul imaginativ personal al lui Schneider, dar în cazul lui Victor, îşi zicea că „Insula lui” are sigur şi o conotaţie sexuală, că la el ambele scenarii se suprapun. Dar, oare, în cazul celorlalţi, nu? Şi-⁠l auzi pe Pavel:
– Ăştia nici măcar nu se feresc! Bravo lor!
Acum e acum! Robin trebuie să se scoale de pe scaunul din sala de sport şi Radu a revenit în bar la „fosta masă a lui Augustin”.
– Ei? s-⁠a sprijinit Pavel de speteaza scaunului.

Radu n-⁠a răspuns. Tăcea ca un elev prins că a fumat în toaleta şcolii. În minte i se derulează ziua când Ban a intrat în vila de pe strada Constituţiei 72b. şi s-⁠a prezentat simplu: „Pavel”. Şi ziua când celelalte trei familii au fost invitate la aniversarea Patriciei, când Ţuţu, pe atunci încă doar Cleopatra, nu a fost admisă la petrecere, fiind pedepsită. Câtă vreme a trecut de atunci? Pe urmă, tânăra întâlnită întâmplător în faţa casei, fără a-⁠i fi fost încă prezentată, trecând pe lângă ea fără să se salute. Şi Pavel, şi Patricia, şi – mai ales! – Ţuţu (Cleopatra) parcă nu mai încap în acele amintiri. Poate doar Patricia, care a rămas atât de ştearsă şi de utilă, parcă doar Patricia i-⁠a rămas neschimbată, aceeaşi. Când a observat-⁠o cu adevărat pe Ţuţu?

Radu continua să tacă. Dar nu era tăcerea lui obişnuită. Şi Pavel tăcea, dar fără a-⁠şi lua ochii de la Radu.

Până la urmă, Radu n-⁠a mai suportat:
– Ai dreptate.
– Sigur că am dreptate! Dar problema nu eşti tu, ci Cleopatra.
„Întotdeauna tot ce mi se întâmplă este în favoarea mea! gândi Radu. Să vedem ce este acum în favoarea mea! Bine măcar că m-⁠am abţinut s-⁠o duc pe Insula Zu!”

– Uite ce e: tu chiar îmi eşti prieten şi niciodată n-⁠am avut ce-⁠ţi reproşa. În afară de atunci când te-⁠ai făcut că plouă, când ţi-⁠am cerut să mă iei drept cel mai mic consilier juridic la REVAD. Dar asta a trecut. Tu chiar îmi eşti drag şi n-⁠are rost să-⁠ţi cer ţie să încetaţi! Dar nu ştiu cum s-⁠o fac pe ea să… să înceteze. Şi pentru că Radu tăcea, vezi tu un viitor în relaţia asta a voastră? Radu ar fi vrut să-⁠i explice treaba cu ACUM, dar ştia prea bine că Pavel n-⁠ar fi fost în stare s-⁠o accepte, să accepte treaba cu ACUM. Şi asta numai pentru că Pavel era un om extrem de realist, de practic, un om pentru care tot ce nu se poate pipăi nu există, cum a spus chiar el. („E adevărat: eu până ce n-⁠am văzut cu ochii mei o girafă vie, la nici trei paşi de mine, nimeni n-⁠a izbutit să mă facă să accept că acel animal cu gâtul lung chiar există”, a recunoscut odată Ban.) Nu ştiu cum s-⁠o fac pe Cleopatra să înceteze, repetă Pavel. Fata asta a moştenit de la maică-⁠se cumsecădenia şi de la mine hotărârea în ceea ce face. Doar că nu ştie şi n-⁠a ştiut niciodată să gândească la viitor.
– Şi asta e rău? i-⁠a scăpat lui Radu.
– Sigur că e rău!

Era limpede: n-⁠aveai cum să-⁠l faci pe Ban să înţeleagă cum vine chestiunea cu ACUM!
– Uite, ce m-⁠am gândit eu, care, din păcate, nu pot să nu mă gândesc la viitor: eu am să plec pentru o vreme.
– Unde?
– N-⁠are importanţă! Problema e, aşa cum ai spus, Ţuţu. (Radu a uitat că lui Pavel nu-⁠i place acest nume pentru fiică-⁠sa.) Cum să plec fără s-⁠o rănesc?
– Norocul e că fata este şi ambiţioasă. Şi la şcoală şi la facultate a fost mereu printre primele trei, dacă nu chiar prima, în mai mulţi ani. A fost şi şefă de promoţie. În privinţa asta n-⁠am avut nici o problemă cu ea.

Dar, în rest… În fine. Eu i-⁠am făcut rost de o bursă de master în Anglia. Tu nu trebuie decât s-⁠o faci să accepte!
– Cum?
– Îi spui că şi tu trebuie să pleci pentru câteva luni.

Iar, când s-⁠au despărţit, în faţa barului, Pavel a mai spus: Văd că n-⁠am venit de pomană acasă.
– Eu trebuie să plec undeva unde nu există nici poştă, nici telefon, i-⁠a spus lui Ţuţu, când s-⁠au întâlnit pentru ultima oară.

Ţuţu nu l-⁠a întrebat unde. Ea a fost învăţată de mică să nu întrebe niciodată unde a fost tatăl ei, atunci când a lipsit mai multă vreme de acasă. Probabil îşi imaginează ceva asemănător, a gândit Radu. (Dar se înşela: femeia nu şi-⁠a ima­ginat ceva asemănător.)

Peste câteva zile, Pavel a venit din nou pe Strada Constituţiei ca s-⁠o ducă pe Cleopatra în capitală, la aeroport. Radu era deja dispărut. Pe drum, Pavel şi fiica lui n-⁠au discutat nimic despre dom’ ministru.

Radu s-⁠a întors pe Insula Zu. Se culcă în dormitorul care este exact cum şi l-⁠a dorit întotdeauna. Cum şi l-⁠a dorit întotdeauna, dar nu şi acum. Aduce de pe Strada Constituţiei dormitorul său. Care, de când s-⁠au mutat Andreea cu ai ei acolo, a devenit şi dormitor şi cameră de lucru, de multe ori şi sufragerie. Aduce totul pe Insula Zu.

La un moment dat, vede că nu mai găseşte drumul spre Strada Constituţiei. Îl tot caută până îşi dă seama că drumul acela n-⁠are cum să mai existe, Strada Constituţiei fiind de acum pe Insula Zu. Descoperirea aceasta i se datorează câinelui Rudy: Radu stă pe terasa de pe Strada Constituţiei nr. 72b., pe terasa pe care se iese chiar din camera sa şi câinele Rudy e şi el acolo, tolănit alături. Or pe câinele Rudy nu l-⁠a putut aduce niciodată pe Strada Constituţiei nr. 72b. din cauza pisicilor de acolo. Nici Andreea nu e încântată de cele două siameze, dar ce să facă? Sunt bătrâne şi o să se stingă la un moment dat. Iar alte pisici n-⁠o să mai fie pe Strada Constituţiei nr. 72b.. Dar, cel puţin până atunci, Rudy nu poate merge pe Strada Constituţiei. Câinele Rudy e pe terasa de pe chelie, tolănit alături de Radu Robin Roby Boy.

Şi iar se întreabă Radu Robin: oare cele două scenarii imaginative intime nu se suprapun? Se suprapun, însă nu total, şi-⁠a spus Radu, dar nu era prea sigur.

Când i-⁠a zis lui Ţuţu că trebuie să plece undeva unde nu există nici poştă, nici telefon, atunci când s-⁠au întâlnit pentru ultima oară, n-⁠a bănuit că va rămâne pe Strada Constituţiei nr. 72b., care ea, Strada Constituţiei 72b., se va muta pe Insula Zu. Acum terasa pe care se iese chiar din camera sa este la nivelul cel mai înalt al Palatului, terasa pe chelie. După ce a intrat în Palat şi a pătruns pe coridorul-⁠hol şi s-⁠a văzut în oglindă venind spre el însuşi, l-⁠a cuprins, pentru prima oară pe Insula Zu, o stare stranie, căreia i se mai spune şi „frică” sau chiar „spaimă”. Aşa că se grăbeşte să urce scările.

Radu Robin Roby Boy stă tolănit într-⁠un şezlong de pe uriaşa terasă de la etajul trei, etaj încă nici pe departe de a fi terminat. Ceea ce nu-⁠i rău: deocamdată, încă nu există o balustradă care să taie priveliştea în două. Nu are cum se întoarce pe Strada Constituţiei, Strada Constituţiei este de faţă, aşa că hotărăşte ca măcar azi să nu facă nimic: să stea pe uriaşul balcon-⁠terasă de la etajul trei şi să admire marea. Nici să coboare ştie că, măcar o vreme, n-⁠o să mai coboare pentru a nu trece iar prin spaima cu venirea sa către sine pe coridorul-⁠hol. Marea care se întinde până la infinit. Priveliştea fără timp şi fără spaţiu. Priveliştea ACUM. Da, faptul că balconul încă nu are nici măcar balustradă are avantajul că nu secţionează perspectiva. Radu Robin Roby Boy priveşte apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie. Efemeridele se bucură de prima şi totodată ultima lor zi, iar marea înghite în oglinda ei toată insula. Cu Radu Robin Roby Boy cu tot. ACUM „drăcovenia” se mişcă la fel de inutil, pe cum sună şi melodia pe care o emite. Inutil, dar Robin Roby Boy a constatat că fără ea lipseşte ceva. Şi e mai rău.

Dulăul Rudy se află şi el tolănit alături. Radu Robin Roby Boy stă pe terasa de pe chelie, soarbe din paharul care se umple mereu de la sine cu socată şi priveşte în zare. (Chiar dacă paharul se reumple mereu de la sine, Robin a păstrat destulă socată şi în anexele de sub buza muntelui. Anexele acelea inutile, pline de proviziile pe care le poate avea oricând şi oriunde are nevoie de ele pe Insula Zu. Robin a constatat că fără anexele acelea inutile, locul rămas gol dă o puternică senzaţie că acolo lipseşte ceva. Şi e mai rău.)

Şi dulăul Rudy priveşte în zare. (Radu îşi aminteşte de socata primită în copilărie, pe când aştepta cu orele să ajungă la masa de ping-⁠pong. Pe urmă îşi aminteşte de imaginile arhicunoscute ale statuilor de pe Insula Paştelui cu figurile înalte care stau de veacuri şi privesc spre orizont, aşteptând răbdătoare. Diferenţa dintre ele şi mine, îşi spune Robin, este că acele statui sunt mai mari şi nu au la dispoziţie câte un şezlong.)

Robin şi-⁠a adus un şezlong pe terasa de deasupra Palatului. Unde, dacă totul nu este decât ACUM, atunci n-⁠are de ce se plânge: peisajul este minunat, nu este nici prea cald, nici prea rece, nu-⁠l doare nimic. Dacă totul nu este decât ACUM, atunci chiar că n-⁠are de ce se plânge. N-⁠are de ce se plânge până ce vede doar peisajul cel minunat, până când nu este nici prea cald, nici prea rece, până când nu-⁠l doare nimic – până când este ACUM. Dar Robin ştie – şi Radu ştie – : devii bătrân când speranţele tale se reduc la speranţa de a nu ţi se întâmpla nimic rău.

Fragment de roman

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest