Contemporanul » Lecturi » Florin Logreşteanu: Visul negru

Florin Logreşteanu: Visul negru

Suntem acum împreună, ignorând statuile, morţii de piatră, căci habar n-⁠am ce să-⁠i răspund lui Antonio când încearcă să-⁠mi explice că toţi indivizii aceştia, cu mutrele lor serioase, aş spune severe, dar împietrite, au trăit şi continuă să trăiască în conştiinţa Romei

Mă aflu cu Antonio în Parcul cu Statui, într-⁠o zonă marginală a Romei. Nu ştiu cum am ajuns aici. Iubitul meu, care tocmai mi-⁠a dăruit un frumos inel de logodnă, m-⁠a plimbat prin tot oraşul şi a ales parcul acesta pentru a fi câteva clipe singuri. Iar când l-⁠am întrebat de ce singuri – „Toţi ăştia au gură, mâini, au înţepenit pe socluri dar ochii li-⁠s deschişi!” – Antonio a îndrugat ceva din care n-⁠am înţeles mare lucru; adică, nu mai sunt dar au fost… Pe vremea când se mişcau, vorbeau, fumau marijuana şi făceau dragoste, noi nu existam… Acum lucrurile stau cu totul altfel… Ceva de genul acesta…

 „Important este că suntem împreună”, crede Antonio, caută din priviri o porţiune de gazon pe care să ne aşezăm.

Asta aştept de la el şi nu-⁠mi dau seama că lui nu-⁠i trece prin cap gândSAM_5344ul meu, ci-⁠şi caută căţeaua: unde s-⁠a rătăcit micuţa Koka?… O strigă pe nume şi ea îi răspunde dintr-⁠un boschet în care se uşurase…

Suntem acum împreună, ignorând statuile, morţii de piatră, căci habar n-⁠am ce să-⁠i răspund lui Antonio când încearcă să-⁠mi explice că toţi indivizii aceştia, cu mutrele lor serioase, aş spune severe, dar împietrite, au trăit şi continuă să trăiască în conştiinţa Romei, a romanilor… A, da?… Să le fie de bine…, pentru că nu pricep cum de mai trăiesc dacă au mierlit-⁠o, unii, spune Antonio, cu mai mult de două mii de ani în urmă… Asta n-⁠o mai cred… Îl las pe Antonio să vorbească singur, proţăpit în faţa unui bărbat cu cioc şi cu ochii scoşi din orbite, cu o ţâră de păr coborându-⁠i pe frunte, şi iau urma Kokăi care, schelălăind, a tulit-⁠o pe o alee înghesuită de mărăciniş de-⁠o parte şi de alta. O ajung în marginea parcului, pregătită să marcheze cu pipi o rotondă din piatră masivă, pe jumătate înecată de ierburi. O las să-⁠şi vadă de treabă şi aştept să apară Antonio pentru ce am avut amândoi de gând când am intrat în parcul ăsta fără niciun chichirez, de la marginea Romei.

„Ceea ce vrei tu, nu se poate aici, îmi suflă Caracatiţa. Întâi, pentru că e de faţă mama lui Antonio, al doilea, nu sunteţi cununaţi la biserică şi pe urmă lucrurile astea nu sunt permise în faţa fetiţelor…”

Cred că are dreptate… Surorile mele mângăie, pe rând, capul Kokăi, căţeluşa le acceptă fiindcă miros a mâncare, a canal şi gunoaie dospite şi mai ştiu eu ce mintea ei de câine îşi închipuie că poate primi de la nişte amărâte…. Cum naiba le cheamă nu mai ştiu. În noaptea precedentă i le-⁠am descris lui Antonio cu atâtea amănunte că s-⁠a minunat cât de bine îmi seamănă… Iar acum ele se joacă cu câinele, n-⁠au reacţionat în niciun fel când Caracatiţa le-⁠a avertizat: Iat-⁠o pe sora voastră… Nu s-⁠au bulucit să-⁠şi ascundă capul în poala mea, ca pe vremuri…

Mai târziu, Caracatiţa şterge cu un prosop pluşat – unde l-⁠o fi căpătat? – rotonda de piatră şi aprinde în patru părţi câte o lumânare neagră. Mă apropii deşi nu mi-⁠a cerut s-⁠o ajut şi rămân cu gura căscată: ţeasta uriaşă cu orbitele acoperite de o piele stafidită este a donei Carmela, mama lui Antonio.

„E dusă, a cuprins-⁠o pământul, numai căpăţâna i-⁠a rămas afară”, îmi şopteşte Caracatiţa, de parcă eu aş fi chioară, n-⁠aş fi văzut cum stau lucrurile.

Zău, mi-⁠e ciudă când soră-⁠mea mă crede proastă… Îi smulg prosopul de sub braţ şi m-⁠apuc să tamponez uşor oasele capului babei; nici urmă de păr, nicio pielicică n-⁠a mai rămas pe ţeasta tare şi lucioasă ca tiuga, însă ştiu una şi bună: sunt plătită cu o mie de euroi pe lună, plus casă, plus masă şi acum parte la pomana babii…

Ceara sfârâie şi înăbuşe flama dar soru-⁠mea, când îşi pune ceva în minte, nu se dă bătută: face palma căuş în contra curentului, degeaba… Vântul bate din toate părţile, flacăra chibritului se zbate ca o apucată şi moare. Caracatiţa – aşa e ea – nu renunţă. Ceva mai încolo, surorile noastre se hârjonesc între ele. Cele mai mărişoare îşi vâră între pulpe fustele largi când vântul trage de ele, le ridică, fluturându-⁠le; celor mai mici nu le pasă. Chiuiesc de plăcere, lăsând vântul să le mângâie pulpele şi buricul. Mie mi se pare că dona Carmela vrea să-⁠mi vorbească şi-⁠mi vâr nasul în găvanul urechilor babei. Înăuntrul lor mi se pare că tună şi fulgeră. Să mor dacă înţeleg mare lucru. Pe urmă se face noapte…

„Fă, Miando, se holbează la mine soru-⁠mea a mare, mai e până la noapte. Nu vezi că baba încă nu şi-⁠a dat duhul?…”
„Un nor mare, vânăt, a acoperit Roma…”
„Numai parcul şi o parte din oraş, nu Roma întreagă!” se răsteşte Caracatiţa.

Cu nimic nu se-⁠nvoieşte… Dar are dreptate. Nu departe de aici, un val de foc se împrăştie pe cerul de deasupra oraşului; peste numai o porţiune din cerul care luminează cartierele bogate ale Romei.

„N-⁠ai ce căuta acolo, m-⁠a povăţuit Antonio, când i-⁠am spus că mi-⁠ar fi drag să mă plimb cu el prin Roma bogată; sau singură… Carabinierii sunt suspicioşi şi cooperează foarte bine cu Poliţia din România. Ar pune numaidecât laba pe tine…”
„Pentru ce? Dacă nu fac rău, nu calc pe nimeni pe bătătură…”
„Au câini care găsesc drogul şi în gură de canal. Nu-⁠ţi dai seama dar duhneşti a marijuana de la o poştă. Te înhaţă, şi de-⁠aici toate nenorocirile: te droghezi, n-⁠ai permis de muncă şi vii din România. Trei delicte grave în Italia…”
„Hei, fată, unde ţi-⁠e mintea? Ţine lumânarea asta…”

Mă împleticesc în faţă, lângă surioarele mele. Toate au lumânări aprinse în mânuţe. Primesc şi eu una care se frânge de la mijloc, o strâng în palmă şi aştept să se stingă repede. Căpăţâna donei Carmela pare că a înţepenit în gura enormă a unui şarpe negru, care se opinteşte din răsputeri s-⁠o înghită.

„Nu şi-⁠a plătit toate datoriile în lumea asta”, explică Caracatiţa surorilor noastre şi ele, proastele, chiar o cred, se strâng una într-⁠alta şi se văicăresc ca la uşa cortului, fără să ştie de ce.

Mie îmi vine să înjur, gândindu-⁠mă la mia de euroi pe care dona Carmela nu mi-⁠a plătit-⁠o pe luna din urmă. N-⁠am s-⁠o recuperez câte zile voi avea, s-⁠a dus pe apa sâmbetei… Văzându-⁠mă încremenită, Caracatiţa s-⁠a burzuluit la mine:
„Fă, Miando…, m-⁠a împins spre femeia uscată şi neagră, prăbuşită peste rotonda de piatră. Sărută mâna mamei, nu te uita…, acum se duce…”
M-⁠am aplecat şi-⁠am atins cu buzele fruntea uscată a hârcii, ea a părut că rânjeşte, mi-⁠a petrecut braţul pe după mijloc, m-⁠a tras spre ea până m-⁠am pomenit închisă în coşul pieptului ei, chiţăind ca şobolanul în clupsă…

Pe urmă, mă aflu la intrarea unui culoar lung şi pustiu. Îl aud pe Antonio dar nu-⁠l văd.

„Este o veche stradă romană, spune. La Roma sunt multe străduţe asemănătoare în partea veche a oraşului… Sunt locuite de oameni pentru care spiritul vechi al cetăţii continuă să conteze; nu-⁠şi doresc nimic altceva…”

Nu înţeleg nimic. Mi-⁠amintesc numai că o stradă ca asta am văzut într-⁠un documentar TV, urmărit de Antonio cu sufletul la gură. Reporterul pălăvrăgea, iar Antonio îi înghiţea cuvintele laolaltă cu fumul de marihuana, în timp ce eu, întinsă pe canapea, aşteptam să apară cineva din căsoaiele ale jegoase, înnegrite de mucegaiuri. Pe urmă, Antonio a dispărut cu totul, vreau să spun şi vocea lui, care s-⁠a rostogolit ca un ecou peste pietrele caldarâmului înspre partea cuprinsă de întuneric a străzii…

Îmi trece prin minte că m-⁠am rătăcit, habar n-⁠am dacă trebuie să mă întorc sau să merg înainte. La caturile de sus ale clădirilor se sting, una câte una, lumânările şi strada agonizează acum într-⁠un ciudat întuneric, un amestec de violet şi albastru. Din direcţia opusă, un ou de mărimea unui câine se rostogoleşte spre mine dar odată ajuns la câţiva paşi, o recunosc pe Caracatiţa şi aş vrea să mă bucur. Îi spun că şi Antonio este pe aici, a dispărut pentru câteva minute să-⁠şi procure ţigări speciale.

„Antonio?… Care Antonio?…” întreabă soru-⁠mea şi îmi repetă povestea cu vameşul italian care a întors-⁠o de trei ori cu spatele spre Italia pentru singurul motiv că e ţigancă.
Tac, mă priveşte prea puţin povestea soru-⁠mii…

„Şi afurisit să fie el dacă nu era mai negru şi mai oacheş ca mine!” bleastămă pe cel care se numea tot Antonio.

Îi mai spun că Antonio e iubitul meu dar Caracatiţa ori nu m-⁠a auzit, ori nu-⁠i pasă. Dă la iveală din sân un pacheţel din carton în foiţă de staniol şi mi-⁠l strecoară în palmă:
„Să nu-⁠l pierzi… Le fumăm mai târziu amândouă… Mi le-⁠a dat Antonio, după ce i-⁠am arătat ceea ce el n-⁠a văzut cam demultişor în vama aia nenorocită…”

Cerşim o vreme de-⁠a lungul străzii aceleia întunecoase. Nu trebuie să facem eforturi prea mari. Nu vedem pe nimeni, nu ne strigăm nenorocirea către nimeni. În schimb, oameni acoperiţi de întuneric ne observă şi ne aruncă de la caturile de sus ale clădirilor ceea ce le prisoseşte: lucruşoare vechi de îmbrăcăminte, obiecte de toaletă, conserve, cutii cu ciocolată, franzele ambalate în pungi de hârtie, chiar un cuţit lung de bucătărie şi o armă cu mânerul scurt, nou-⁠nouţă. Fireşte că m-⁠am repezit să ridic eu arma, nu mai văzusem una la fel în viaţa mea. N-⁠am apucat s-⁠o ating căci soru-⁠mea a mare a împins arma cu piciorul în rigolă.

„Un blestemat de criminal ne-⁠a întins o cursă, mă îndepărtează Caracatiţa. Dacă ne-⁠ar fi găsit amprentele pe arma aia, şi-⁠ar fi spălat păcatele cu libertatea noastră…”

„Ei, aş!… Cine?…” întreb ca o proastă.

„Antonio, îmi răspunde sec Caracatiţa. Fireşte, nu iubitul tău, nici vameşul; un mafiot de broscar care tocmai a săvârşit o vendeta…”

Ceva mai încolo, un grup de umbre vociferează. E prea târziu să le mai evităm. Ne apropiem de ele ca şi cum nimic nu s-⁠ar fi întâmplat. Ne oprim şi întrebăm ce s-⁠a întâmplat, altfel, ne-⁠ar fi luat ele, probabil, la întrebări.
„Nu se vede? auzim un glas de bărbat. L-⁠au lichidat pe Antonio…”

Pe trotuar, lângă zidul clădirii, o prelată ascunde cadavrul unui tânăr. Ni se spune că tipul a fost lichidat, crezându-⁠se că în geanta de pe spate avea bani mulţi. Fusese urmărit din momentul în care ieşise dintr-⁠o bancă.

Caracatiţa dă la iveală o lumânărică şi o aprinde. O lipeşte de caldarâm. Eu îmi fac cruce, îngenuchez şi rostesc o rugăciune. Închei în tradiţia ţigănească:
„Să-⁠i fie ţărâna uşoară ca piatra de moară. Amin!…”

Impresionate, umbrele ne îmbrăţişează. Simt bancnote şi mai mari şi mai mici înghesuite în buzunare. I-⁠am înduioşat pe broscari.
„Să ne vedem acum de drum”, mă împinge de la spate Caracatiţa.
„Ba să mai rămânem, îi zic. Ăştia nu fac pomeni?…”
„Ia-⁠o dracului din loc şi nu mai pune întrebări, zice soru-⁠mea Or să ne linşeze…”
„De ce-⁠ar face-⁠o?… Ne-⁠au arătat prietenie”, nu-⁠mi iau gândul de la euroii căpătaţi.

Totuşi, trebuie să ne îndepărtăm cât ai clipi. Rudele şi prietenii mortului îşi dau cu părerea despre presupusul criminal. O voce bănuieşte că a făcut-⁠o cineva din Mafia; în schimb, cei mai mulţi sunt gata să jure că atentatorul era român:
„De două zile mişună pe-⁠aici câţiva români. Mai mult ca sigur că aparţin grupului evacuat din tabăra pe care primăria a evacuat-⁠o la începutul săptămânii…”
Ne cărăbănim cum putem mai repede…

■ Fragment din romanul
Negru profund, noian de negru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest