Contemporanul » Lecturi » Florin-Corneliu Popovici: Fotograme dintr-un album mental

Florin-Corneliu Popovici: Fotograme dintr-un album mental

Peregrinările personajelor naratoare între ,,atunci” şi ,,acum”, desele schimbări de perspectivă şi de plan narativ, aspectul confesiv prin care se intră în intimitatea personajelor, dar şi care, paradoxal, le întreţine misterul, rămânând în permanenţă ceva nespus, ,,sub pecetea tainei”, întreţin ideea unei cărţi vii, antrenante, focalizată pe un story de bună calitate, cu intrigă şi răsturnări bruşte de situaţii.

Aparent o carte banală ce poate fi citită cu uşurinţă în mijloacele de transport în comun, pe bancă, în parc, sau în sălile de aşteptare, Lunetistul este mai mult decât pare la o privire sumară, cel puţin din trei puncte de vedere: roman de sorginte sud-⁠americană ce-⁠şi conţine cheile de lectură (o lectură deliberat „soap opera”, însă cu reflecţii finale notabile privind mecanismul scriiturii, teoria literaturii, condiţia scriiturii şi literatura evazionistă); roman autoscopic (personajul central, Constantin, mercenar român în solda cercurilor oculte, priveşte lumea nu atât prin luneta armei sale de eliminare a persoanelor non grata, cât prin prisma „lentilelor” şi focalizărilor proprii, retrospective); roman al confesiunilor paralele (aducerile-⁠aminte ale lui Constantin şi ineditul său album de fotografii mentale, confesiunile Cristinei prin intermediul jurnalului acesteia, intitulat Caietul Constantin sau prin email, faţă de acelaşi destinatar, confesiunile lui Carmen Mercedes Belano şi filmele sale despre emigranţi – devine celebră datorită unui film ce conţine povestea unui român exilat, confesiunea de tip interviu extins acordat de scriitorul Carlos Murillo Ponti ziaristului Sigrid Bernhard, confesiunile Ofeliei, iubita din copilărie a lui Constantin).

Fragmentul de debut, extrem de concentrat, este unul ce induce în eroare cu bună ştiinţă. Lectura superficială aduce la cunoştinţa cititorului neavizat, în ton cu adrenalina şi promisiunea conţinute în titlu, un personaj, pe nume Constantin, ce iese într-⁠o dimineaţă din locuinţa sa, indecis face câţiva paşi şi apoi se întoarce brusc acasă, unde rămâne până a doua zi. Am fi tentaţi, în spiritul romanelor poliţiste, să credem că ar fi vorba aici, fie de o introducere „în atmos­fera” (ce-⁠i drept, destul de banală şi de lipsită de miez narativ) scriiturii de tip Agatha Christie, fie de un mesaj codificat al unor profesionişti din sfera (para)militară sau al serviciilor secrete în misiune de filaj. Nimic mai fals însă, semnificaţia fragmentului introductiv (parte din romanul Fereastra cu maimuţe a lui Carlos Ponti – de unde prlunietistul-cop-8ezenţa consistentă a intertextualităţii) fiind dezvăluită de însuşi scriitorul român (prin intermediul alter ego-⁠ului său sud american, romancierul Carlos) la finele cărţii sale, unde acesta simte nevoia explicaţiilor, a „desecretizării” mesajului său: ieşirea matinală a personajului Constantin (ce se va răzgândi brusc şi se va întoarce în propria-⁠i locuinţă) este, în cheie simbolică, „refuzul zilei”, un soi de „renun­ţare la a-⁠şi mai petrece ziua în lume” (p.228), întreg pasajul fiind, în maniera mise en abymé-⁠ului, concentrator de sens şi de semnificaţie, al blazonului conţinut de orice text narativ în parte, o întreaga filosofie „despre dispariţia voluntară, despre recluziune” (p.229), ceea ce-⁠l face pe intervievatorul Bernhard să concentreze în reflecţiile sale jurnalistice esenţa întregului roman Lunetistul: „E o frază emblematică […] pentru o întreagă literatură, haideţi să-⁠i spunem a evazi­unii.” (p.229-⁠230)

Care sunt elementele care plasează romanul lui Mălaicu-⁠Hondrari în sfera romanului sud-⁠american, „adaptat” cerinţelor româneşti? Personajul central, Constantin, un fel de James Bond românesc sau un „desperado” redivivus (însă nu aşa cum ne-⁠am fi aşteptat, justiţiarul fără de prihană care distruge răul din rădăcină şi reinstaurează ordinea în detrimentul haosului, mânuind cu abilitate şi capa şi spada), eşuat în iubirea pentru Cristina, se înrolează în forţele speciale, după satisfacerea serviciului militar obligatoriu (scriitorul, într-⁠un fel de duplex, îşi plasează acţiunea în timpul şi după perioada ceauşistă), devenind, în scurt timp, mercenar; apoi este Cristina, nefericita femeie cu talent literar care, în urma unei alegeri greşite (îl părăseşte pe Constantin pentru Jim, un tip cu bani pe care-⁠l cunoaşte în România, dar pe care nu îl va iubi nicicând), cade în patima depresiei şi a alcoolului, singurul ei prieten rămânând propriu-⁠i jurnal, unde se confesează în scop terapeutic; Carlos, personaj misterios, scriitor de succes din Camarile pe care Constantin este angajat să-⁠l ucidă (condiţia ingrată a scriitorului în societăţile nedemocratice, de tip huntă militară), dar nu o va face (intervine aici mercenarul atipic, care, la Mălaicu-⁠Hondrari, este nostalgic, vulnerabil, sentimental, uman, în ciuda aparenţei de macho cu sânge rece), deoarece va afla că este protejatul Cristinei şi amant al acesteia; Carmen Mercedes, femme fatale, amanta lui Constantin, bănuită şi ea de spionaj industrial, care-⁠l urmează pe acesta în România natală (la Sângeorz Băi, locul de naştere a lui Hondrari), la moartea tatălui; Ricardo Valbuena Zigler (spion, devalizator al Loteriei Naţionale din Africa de Sud, aciuat pe plaiuri mioritice) şi acolitul său, Tom Neville, personaje fără scrupule care fac şi desfac iţele afacerilor oneroase şi ale relaţiilor dintre oameni. Atmosfera de suspans este întreţinută prin amânarea dezvăluirii identităţii personajelor, prin palmaresul de mercenar al lui Constantin, prezent pe toate meridianele globului în acţiunile sale exterminative, dar şi prin tumultul său afectiv, prin conţinutul confesiunilor personajelor, care, fără excepţie, sunt străine de fericire, schizoide, purtătoare de măşti, care mimează trăitul autentic, fiind, în ultimă instanţă, prizonierii propriilor slăbiciuni, ratări şi incapacităţi: „Tu ai ales să-⁠ţi perfecţionezi instinctele ucigaşe, pe când eu am rămas la cele autodistructive.” (p.31)

Cât despre autentic şi veritabil, mercenarul Constantin se situează undeva la mijlocul celor două, la răscrucea lor, nefiind pe de-⁠a-⁠ntregul, în stare pură, în niciuna dintre situaţii: pe de-⁠o parte e fractura de destin a personajului sub imperiul unei poveşti de dragoste cu final trist, de pe urma căreia acesta nu-⁠şi mai revine, se înăspreşte, îşi caută identitatea, personalitatea şi bărbăţia pierdute, pe de altă parte flash-⁠urile sale autoscopice în trecut sunt adevăratele „ţinte”, meseria de ucigaş cu simbrie fiind pusă în plan secund, un leitmotiv pentru a da sporul necesar de adrenalină romanului, de a „capcana” cititorul, roman din care lipsesc însă crimele, împuşcăturile, armele şi lunetele de mare precizie, singurele „cadavre” fiind trecutul, neîmplinirile, eşecurile şi frustrările personajelor (victime ale textului şi contextului) pe care încearcă să le atenueze sau compenseze prin apelul la amintiri (punct ochit, punct lovit): adolescenţa şi „Clubul Trimbulinzilor” (p.18) de factură stănesciană, peripeţiile celor şase membri şturlubatici în regimul comunist (anii ’80), refugiile acestora (în lectură, muzică, filme, iubire, prietenie), momentul Revoluţiei din decembrie 1989 (ce aduce un final de epocă, dar şi sfârşitul „vârstei inocenţei” personajelor adolescentine), impactul psihologic negativ al absenţei climatului familial sănătos pentru tinerii în formare (Constantin are un tată alcoolic, Cristina unul castrator), romantismul convieţuirii celor doi tineri actanţi principali într-⁠o garsonieră sărăcăcioasă, dar bogată sub aspect afectiv şi al poftei de viaţă etc, toate parte dintr-⁠o umanitate reziduală ce caracterizează personajele.
Peregrinările personajelor naratoare între „atunci” şi „acum”, desele schimbări de perspectivă şi de plan narativ, aspectul confesiv prin care se intră în intimitatea personajelor, dar şi care, paradoxal, le întreţine misterul, rămânând în permanenţă ceva nespus, „sub pecetea tainei”, întreţin ideea unei cărţi vii, antrenante, focalizată pe un story de bună calitate, cu intrigă şi răsturnări bruşte de situaţii.

Simbolic vorbind, din punct de vedere confesiv, fiecare personaj din roman este propriul său „lunetist”, atitudinea în faţa propriilor sale amintiri, focalizările diferite (apropierea vs.distanţarea – a se vedea Ocheanul întors al lui Radu Petrescu), tipul de „lentile” folosit în relaţia cu propriu-⁠i trecut recomandându-⁠l de la sine. În cazul lui Constantin, albumul său cu fotografii imaginare ce conţine doar scurte comentarii care fac sens doar pentru autorul lor care cunoaşte tâlcul imaginilor vii în memoria sa (ca mercenar, Constantin nu face imprudenţa de a-⁠şi face publică identitatea, nu lasă „urme”), este o altfel de „lentilă” prin care personajul, de astă dată în chip de spectator al propriei vieţi, se trece în revistă, se autoscrutează şi autoevaluează.

În ciuda titlului ce aduce a confruntări de guerillă, morala cărţii este una eminamente domestică: în absenţa iubirii, nimic nu se coagulează, nimic nu face sens.

Meritul lui Marin Mălaicu-⁠Hondrari este acela că, din punctul de vedere al confesiunilor din roman, acesta stăpâneşte în detaliu tehnica scriiturii „feminine”, respectiv „masculine”, diferenţele de ton şi de nuanţă fiind detectabile în felul în care scriitorul îşi „drege” vocile narative, în felul în care acesta se pune pe rând, fie în pielea Cristinei, Ofeliei sau a lui Carmen Mercedes, fie a lui Constantin („un om fără trecut, complet liber” – p.241), de unde şi diferenţele de stil, de discurs, de viziune romanescă. Confesiunile feminine sunt mai calde, poetice („Memoria e ca un copil râzgâiat […]”-⁠ p.67), devoalate, directe, uneori până la sinceritate nudă (a se vedea apetitul uriaş pentru sex şi pentru lectură, ambele creatoare de plăcere, ale Cristinei), yin, încărcate de sentimentalism, cu tente melodramatice, în vreme ce ale lui Constantin (autor al unei liste cu şapte reguli pentru a trăi o viaţă retrasă) sunt reţinute, reci, yang, mai puţin „baroce”, semn al unui om pentru care Iubirea adevărată şi neîmpărtăşită a însemnat glonţul fatal din ruleta rusească. Toate aceste aspecte confesive, tot atâtea dezvălu(r)iri, vulnerabilităţi consemnate fac din „Lunetistul, un roman lipsit de prudenţă.” (Marin Mălaicu-⁠Hondrari)

Trimiterile lui Hondrari la scriitori de primă mână (Marguerite Duras, I.A.Goncearov, Julio Cortázar, Joyce, Beckett, Oscar Wilde, Jules Renard, Jean-⁠Philippe Toussaint, Roberto Bolaňo, Enrique Vila-⁠Matas, Nicanor Parra, Juan Rulfo, Simon Leys), la muzică (The Legendary Pink Dots, Hotel Noir), la filme celebre (I’m Not There, în regia lui Todd Haynes sau Beyond the Clouds, de Michelangelo Antonioni) sporesc atractivitatea prezentului roman, ca de altfel şi finalul îmbibat de ficţionalitate al acestuia (visul lui Constantin cu „legiunea de tauri mecanici” – p.241). Hondrari îşi recunoaşte şi asumă lipsa de prudenţă (tradusă aici prin pericolul „pierderii” cititorului spre final de roman prin plonjarea scriitorului în aspectele „tehniciste” (gen intertextualitate), în dauna happy end-⁠ului aşteptat – binele învinge răul – sau al sfârşitului oarecum previzibil), prin confesiunea indirectă despre mecanismele scriiturii, pusă pe seama personajului său, scriitorul Carlos (a se vedea ideea sa inedită, în contra invocatului „deşert plin de literatură” –⁠ p.238, despre cum ar adăuga acesta un altfel de final la o carte deja publicată): „Când am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întâi m-⁠am gândit la orele de veghe încordată ale unui lunetist, dar apoi mi-⁠am dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu despre el în afara misiunii sau între două misiuni. Romanul a dobândit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale. El e un militar şi ucide militari, dar o crimă e o crimă şi crimă rămâne, numai că eu nu puteam să scriu despre aşa ceva, tot evitam, tot amânam, construcţia începea să se fisureze din simplul motiv că îl vedeam pe personaj incapabil de crimă şi mi-⁠am dat seama că tocmai asta era marea victorie, că, pe urma mea, cititorul va rămâne şi el cu impresia unui personaj neverosimil. Apoi mi-⁠am dat seama că personajul meu evita să fie sută la sută prezent, exista un văl fin, de fiecare dată, între el şi realitatea fictivă din jurul său şi mi-⁠a luat ceva timp până să înţeleg de ce”. (p.230-⁠231) .

■ Marin Mălaicu-⁠Hondrari, Lunetistul, Iaşi, Editura Polirom, 2013, 241p.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest