Contemporanul » Lecturi » Eveniment editorial: Lucian Blaga. Poemele luminii/ Les poèmes de la lumière în traducerea lui Jean Poncet

Eveniment editorial: Lucian Blaga. Poemele luminii/ Les poèmes de la lumière în traducerea lui Jean Poncet

Un prieten al culturii române

Era luna mai. Aşteptam să înflorească teii, care îşi întârziau splendorile. După un turneu de lecturi şi conferinţe publice, desfăşurate sub egida proiectului Româniaciteşte.ro în Sudul şi Nordul Ţării, ne aflam, iarăşi, la Alba Iulia, invitaţi şi de astă dată de Mioara Pop, directoarea Bibliotecii judeţene „Lucian Blaga”, Jean-Poncet-poet-traducatorla Salonul de Carte Alba Transilvana. Se însera deja şi împreună cu Cristina Smadea am ascultat un concert de muzică de cameră; interpret la vioara Stradivarius: inimitabilul Alexandru Tomescu. La ora 20.00 catedrala Greco-⁠catolică era arhiplină. Şi acum mă gândesc ce m-⁠aş fi făcut, dacă Cristinel n-⁠ar fi împărţit generoasa-⁠i pelerină cu mine…

La sfârşitul concertului, înfrigurată, la restaurantul hotelului, surpriză: în dreapta poetului Horia Bădescu îl revăd după un car de ani – să fie opt?, mai mult? – pe vechiul meu prieten, poetul şi traducătorul Jean Poncet. Ne-⁠am cunoscut la Balcic, la un festival internaţional organizat de APLER. L-⁠am regăsit pe Jean Poncet la fel de tânăr, la fel de… bărbos şi la fel de îndrăgostit de poezia lui Lucian Blaga. Răstimp de circa două decenii Jean Poncet a tradus integrala poetică Blaga. În sfârşit, a găsit un editor român, Vasile George Dâncu, o editură românească – Şcoala Ardeleană, una franceză – Editura Jacques André éditeur, Dorli Blaga şi Gabriel Liiceanu au cedat drepturile şi… Miracolul aşteptat de ani şi-⁠a desfăcut ampla-⁠i corolă în toată splendoarea! Cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba şi al Bibliotecii judeţene „Lucian Blaga”, al cărei suflet este Mioara Pop, a apărut o ediţie de lux, bilingvă – româno-⁠franceză – a Poemelor luminii, datorată, în primul rând, acestui mare prieten al culturii române: Jean Poncet, un admirabil poet, care şi-⁠a înzidit viaţa, energia şi harul în poezia autorului capodoperei Noapte la mare.

Una dintre surprizele acestui an. În timp ce ne plimbam prin centrul vechi al urbei Marii Uniri şi puneam ordine în satul nostru cosmic, satul nostru de litere, excedat, Jean tuna şi fulgera:
– Nu pricep, cum poate Editura Gallimard să nu publice integrala Blaga! Je n’arrive pas à comprendre… Poezia acestui poet face parte din patrimoniul european!

Jean gesticula; în obraji îi apăruseră roze de un roşu pronunţat… Felul lui de a tuna şi fulgera, straniu, mă încânta, mă amuza, mă emoţiona… Îl urmăream într-⁠o tăcere caldă, vie, complice… Prietenul meu se arăta stupefiat, ba chiar, din timp în timp, subtil revoltat în faţa obtuzităţii unor redactori, care în cazul în care şi-⁠ar pune mintea la contribuţie ar vinde cu succes şi cărţi de poezie… Şi tot aşa…

Îl urmăream ca pe un spectacol de zile mari, de care am mai avut parte – ce noroc! – pe platoul tibetan, pe urmă la Beijing, unde îl ascultam cu încântare pe poetul şi traducătorul Gao Xing vorbind într-⁠o română fără reproş despre poezia lui Nichita Stănescu, care este în opinia lui Gao, un uriaş, apoi, la Moscova, în timp ce îl urmăream pe Kiril Kovalgi, la Firenze, vorbind cu Maria Floare Pop şi Francesco Corsi, care după ce recita în gura mare din Dante, vorbea despre Nicolae Breban ca despre un Proust al României, la Paris, când peroram, între multe altele, despre Brâncuşi şi imaginea Annei Ahmatova şi a Marinei Ţvetaieva în Franţa şi în România, cu François Furet, precum şi în alte părţi ale lumii, unde am cunoscut chinezi, ruşi, italieni, francezi, precum şi personalităţi de alte naţionalităţi, fascinaţi de cultura română şi de vârfurile ei dăruite literaturii universale, vorbind, nu rareori, o română de auzeam cum înfloresc roze în urechi…

Plimbându-⁠ne prin Cetatea Marii Uniri, împreună cu Jean Poncet, Horia Bădescu şi Vasile George Dâncu, recitam în gura mare din Blaga şi Bacovia, în timp ce urmăream cum se înseninează acest poet de pe malul Senei, un creator de o fineţe şi inteligenţă rare, care n-⁠a fost descurajat de absenţa unui editor francez şi a… tradus îna­inte, lucrând la transpunerea operei unui mare poet român în limba lui Baudelaire, Rimbaud şi Proust. Acum visul de o viaţă al poetului Jean Poncet – de a-⁠l aduce pe Blaga, despre care scrie că este „cel mai mare poet român al secolului XX”, în spaţiul culturii franceze – începe să capete relief.

La întoarcerea în incinta unde s-⁠a desfăşurat Salonul de carte Alba Transilvana, i-⁠am propus ritos Mioarei Pop, în regim de urgenţă, să-⁠l înrămăm pe acest francez cu barbă grizonată, îndrăgostit de o viaţă de Blaga!
– Aura, nu va putea lucra, dacă îl înrămăm!, protesta, surâzând ca un înger pus pe viclenii, Mioara.
L-⁠am întrebat pe protagonistul nr. 1 al isprăvii de zile mari, cu acelaşi surâs, dacă ar avea vreo problemă în această ordine de idei.
– Nici pomeneală, replicase Jean, emoţionat ca un puşti, binedispunându-⁠i pe iubitorii acestui uriaş poet, care a lăsat moştenire culturii române – care este o cultură majoră – o operă de anvergură universală, construită pe schelele unui sistem poetic de sorginte neokantiană.

Aura Christi

Jean Poncet

În sfârșit, Blaga!

Acum o sută douăzeci de ani, la 9 mai 1895, se năştea Lucian Blaga. Poet, dramaturg, filosof. Poet îna­inte de toate, uneori chiar şi în cugetarea filosofică. Cel mai mare poet român al secolului XX. Şi totuşi, chiar dacă a trăit până în 1961, până la vârsta de 66 de ani, producţia sa poetică nu acoperă nici măcar un sfert de secol: din 1919, anul de apariţie a primei cărţi de poezie, Poemele luminii, până în 1943, când sunt publicate Nebănuitele trepte, cel de al şaptelea volum al său. La drept vorbind, el n-⁠a încetat să scrie după 1943, ci a încetat să mai fie publicat. Iar cărţile lui, interzise, au fost retrase din biblioteci. Bibliografia lui numără astăzi unsprezece volume de poezie, la care se adaugă o sută de poeme neclasate, nouă piese de teatru, tot atâtea opere filosofice, un roman, ca şi alte câteva scrieri şi traduceri. Dar reputaţia sa era deja bine stabilită înainte de a deveni un intelectual proscris, un scriitor transformat în bibliotecar însărcinat cu mutarea propriilor scrieri în infernul subsolurilor. A fost ales în Academia Română în 1937, la numai optsprezece ani de la publicarea primei sale cărţi. În 1956 a fost propus la Premiul Nobel pentru literatură. E adevărat, propunere deopotrivă politică şi literară, căci provenea esenţialmente de la intelectualii români din exil – printre care, probabil, Mircea Eliade. Urmare a presiunilor guvernului român, Lucian Blaga n-⁠a obţinut de altfel premiul, care a fost atribuit unui alt poet, spaniolul Juan Ramón Jiménez, exilat în Porto Rico după ce fugise de dictatura franchistă: în cazul laureaţilor Premiului Nobel, literatura face deseori casă bună – sau proastă – cu politica…

Aşadar, Lucian Blaga, cel mai mare poet român al veacului XX. Şi cine îl cunoaşte în Franţa? Aproape nimeni. Au existat câteva tentative de a deschide urechile şi sufletul publicului francofon pentru această poezie deopotrivă senzuală şi mistică. În cea mai mare parte a timpului, traducătorii români sunt cei care s-⁠au angajat la aceasta şi printre ei aş vrea să o salut în primul rând pe regretata Sanda Stolojan, autoarea frumoasei – însă modestă prin numărul poemelor ales – antologii Steaua cea mai tristă: patruzeci şi două de poeme publicate în colecţia Orfeu a editurii La Différence în 1992. Singura antologie apărută în Franţa la iniţiativa unui francez este – la naiba cu modestia – a mea, în 1996: şaptezeci şi cinci de poeme, precum şi un capitol al romanului Luntrea lui Caron, publicaJean-Poncet---Mioara-Pop---Horia-Badescu---Aura-Christite însă în revistă (SUD, nr. 115/116), în câteva sute de exemplare demult epuizate. De ce atunci atâta ignoranţă faţă de un scriitor major în ţara sa, dar şi eminent reprezentant al literaturii şi gândirii europene dintre cele două războaie mondiale? Să încercăm să schiţăm aici câteva răspunsuri la această enigmă niţel cam ruşinoasă.

Am spus că Lucian Blaga este în primul rând poet. Şi în mod sigur, poezia constituie forma cea mai elevată a scriiturii literare: toţi romancierii o practică, într-⁠un moment sau altul, în mai mare sau mai puţin mare secret, uneori cu bucurie, contemplând-⁠o totdeauna cu acea privire tandră cu care grădinarul îşi contemplă trandafirul preferat – Pierre-⁠Jean Remy, poligraful prolific, îmi spunea, acum câţiva ani, că cel mai mândru este de poezia sa! Totuşi, trebuie să fim de acord, cu tot regretul, că ea rămâne o formă literară marginală, atât pentru editori, cât şi pentru librari şi cititori. Nu că n-⁠ar exista editori curajoşi care să publice poeţii, ci fiindcă, în Franţa cel puţin, ei tind să fie din ce în ce mai mult editori specializaţi în poezie şi deci „mici” editori, mai puţin vizibili – şi autorii dimpreună cu ei – decât marile şi vechile case de editură. Nu că nu s-⁠ar găsi încă librari iubitori de poezie şi care să-⁠i consacre mai mult decât câţiva centimetri lineari de raft, ci fiindcă ei devin tot mai rari, dispariţia lor progresivă fiind din fericire (?) compensată de Internet, care permite accesul direct la catalogul micilor editori şi la vânzarea directă către cititor. Cât priveşte cititorii de poezie, ei sunt mai puţin numeroşi decât cei ai cărţilor „văzute la televizor”, dar ei există bine mersi şi vin la festivalurile, mici sau mari, care punctează anul literar, în căutarea ultimelor noutăţi ale planetei Poezie. În definitiv, în afară de natura sa proprie, ceea ce marginalizează poezia este transformarea în marfă a tuturor activităţilor omeneşti: poezia nu e o activitate economică rentabilă! Deci, nu e cazul să vorbim despre ea!

Poetul Blaga îşi agravează şi mai mult cazul fiind român. Căci cine în Franţa – şi aiurea? – se interesează de România? Nu prea multă lume. Ar trebui totuşi. Şi mai ales francezii. Fiindcă România ne iubeşte, fiindcă noi ştim că ea ne iubeşte – acesta e aproape singurul lucru pe care-⁠l ştim despre ea… – şi n-⁠ar fi decât normal şi drept să ne interesăm de cel ce ne iubeşte. Poate că ar trebui să scriu: „România ne-⁠a iubit”, fiindcă, forţată să se fixeze asupra unui obiect care o ignoră, iubirea se stinge… Da, dacă nu-⁠i putem întoarce iubirea, am fi foarte inspiraţi să ne interesăm de România. Căci cultura ei, la răscrucea civilizaţiilor latină, slavă, germanică, maghiară şi otomană, este pasionantă. Pentru că face parte din cultura europeană, fie ea mittel-⁠europeană. Şi fiindcă nu-⁠ţi poţi spune european ignorându-⁠l pe oricare dintre membrii Uniunii.

Exagerez. Francezii nu ignoră deloc România şi scriitorii români. Îl cunosc pe Ionesco, devenit francez într-⁠atât încât a intrat în Academie. Iar cei mai acasă în literatură îi cunosc, de asemenea, cel puţin după nume, pe Panait Istrati, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, ba chiar şi pe Ilarie Voronca. Numai că aceştia erau români care scriau în franceză. Lucian Blaga n-⁠a scris decât în româneşte. Deliberat; voi reveni mai încolo asupra acestui lucru. Ar fi putut să-⁠şi redacteze opera în germană. Într-⁠adevăr, atras foarte devreme către filosofie, adolescentul Blaga îi citeşte în germană pe Schopenhauer, Kant, Spinoza şi chiar pe Bergson, pe care-⁠l descoperă prin intermediul lui Zeit und Freiheit, traducerea în germană a lucrării acestuia Essai sur les données immédiates de la conscience, şi căruia îi consacră un text în 1914: Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson. Începând din 1916 e student la Viena, capitala Imperiului Austro-⁠Ungar, din care a făcut parte până în 1918 Transilvania natală; aici îşi susţine, în 1920, teza Kultur und Erkenntnis (Civilizaţie şi cunoaştere) şi obţine titlul de doctor în filosofie. Vom nota, în treacăt, că perioada studiilor de filosofie este aceea în care Blaga scrie şi publică Poemele luminii, preludiu la ceea ce va fi constanta vieţii sale: întrepătrunderea celor două activităţi, filosofică şi literară, ca două feţe ale aceleiaşi medalii. Mai târziu, atunci când autorităţile comuniste îi vor interzice cărţile, el va obţine totuşi traducerea Faust-⁠ului lui Goethe, traducere care va fi publicată în 1955. Da, asemenea românilor menţionaţi mai sus care scriau în franceză, Lucian Blaga ar fi putut să fie predecesorul românilor germanofoni Paul Celan sau Herta Müller. Numai că el a ales să-⁠şi scrie opera în româneşte, fără să-⁠i pese de faptul că asta va îngreuna şi mai mult o largă difuzare internaţională.

Dacă putem regreta obstacolul pe care îl constituie folosirea limbii române pentru pătrunderea directă în câmpul literaturii mondiale, trebuie să-⁠i deplângem totuşi această alegere? Evident nu, în cazul lui Blaga. Căci limba română e parte a gândirii şi operei sale, mai ales a operei poetice. Imposibil pentru Blaga să scrie un poem într-⁠o altă limbă decât limba maternă, fiindcă aceasta corespunde cel mai bine limbii inimii sale. Adevăr pe care-⁠l va rezuma în Stihuitorul, poem postum datat 1959: „Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac decât să tălmăcesc./ Aşa găsesc că e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/ să se-⁠mplinească şi să fie floare./ Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-⁠l spune îngânat suav, în limba ei”. Pe de altă parte, toată opera lui Blaga, poetică ori filosofică, îşi află rădăcinile şi este ancorată în realitatea românească, în cultura ei, în miturile şi valorile ei. Realitate rurală, aşa cum o prezintă el în 1937 în discursul de recepţie la Academia Română, Elogiul satului românesc. Satul românesc descinzând aici din geografia fizică: Transilvania natală în care a vieţuit mereu Blaga – cu excepţia celor treisprezece ani, din 1926 până în 1939, în care a ocupat diferite posturi diplomatice, la Varşovia, Praga, Berna, Viena şi Lisabona. Dar satul românesc e mai ales proiecţia unei geografii interioare, alcătuită din amintiri şi mituri străvechi, din practici agrare ancestrale şi din cântece populare. E o matrice de valori şi de stil. E românitatea poporului, din care artistul are datoria de a-⁠şi extrage materialul, substanţa inspiratoare, pe care alchimia artei o transformă în operă universală. Căci chiar dacă româna nu e o limbă de circulaţie internaţională, opera lui Lucian Blaga e în mod sigur universală. Deloc universalitate fadă, redusă la cel mai de jos denominator al literaturii mondiale, ci universalitate cu atât mai puternică cu cât ea se fondează pe specificul românesc născut din seva pământului.

* * *

Iată, au trecut douăzeci de ani – de pe când pregăteam pentru revista SUD traducerea mea Lucian Blaga sau Cântecul ţărânii şi stelelor – de când aştept să văd publicată în franceză opera completă a lui Blaga. O operă a cărei importanţă, cred că am subliniat suficient acest lucru, depăşeşte mult cadrul României, ba chiar al Europei. UNESCO nu s-⁠a înşelat când a primit-⁠o în colecţia de opere reprezentative ale literaturii mondiale: paradoxal, fiind vorba de o limbă latină precum româna, integrala poemelor lui Blaga în limba engleză este cea care a beneficiat de sigla UNESCO. După câte ştiu, e vorba de singura traducere a operei sale poetice complete. Nu ştiu ce ilustrează cel mai bine această situaţie, vitalitatea lumii anglo-⁠saxone sau slăbiciunea sistemului editorial francez. Mă bucur însă de naşterea prezentei cărţi şi sper acum ca, după publicarea Poemelor luminii, să urmeze şi celelalte volume de poezie ale lui Lucian Blaga şi ca publicul francez să descopere acest autor, deopotrivă liric şi metafizic, atât de original, de profund şi de reprezentativ pentru spiritul românesc. Răsplătiţi fie pentru aceasta valoroşii ei editori.

Lucian Blaga
Poemele Luminii

EU NU STRIVESC
COROLA DE MINUNI A LUMII

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină —
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i nenţeles
se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari
sub ochii mei —
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

LUMINA

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,
când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci — cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd — minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

VREAU SĂ JOC!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă — încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine —
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
„Sunt rob în temniţă!”

PĂMÂNTUL

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea — îndoielnic şi supus —
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

GORUNUL

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? — Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet —
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Lucian Blaga
LES POÈMES DE LA LUMIÈRE

JE NE PIÉTINE PAS
LA COROLLE DE MERVEILLES DU MONDE

Je ne piétine pas la corolle de merveilles du monde
et je n’assassine point
de mes raisonnements les mystères que je croise
sur ma route,
dans les fleurs, dans les yeux, sur les lèvres ou sur les tombes.
La lumière des autres
étouffe le charme impénétrable qui se cache
au profond des ténèbres,
mais moi,
moi avec ma lumière j’amplifie le mystère du monde —
comme les rayons blancs de la lune
n’éteignent point mais au contraire
avivent l’obscur frémissement de la nuit,
de même j’enrichis moi aussi l’horizon ténébreux
des vastes frissons du saint mystère
et tout l’incompris
devient incompréhension plus grande encore
sous mes yeux —
car j’aime
les fleurs, les yeux, les lèvres et les tombes.

LA LUMIÈRE

La lumière que je sens
envahir mon cœur en te voyant,
ne serait-elle point une goutte de cette lumière
qui fut créée au jour premier,
de cette lumière tant et tant assoiffée de vie ?

Le néant gisait à l’agonie
lorsque, solitaire flottant par les ténèbres, l’Insondable
fit un signe :
« Que la lumière soit ! »

Et un océan
une folle tempête de lumière
dans l’instant fut :
il faisait soif de péchés, de désirs, d’élans, de passions,
soif de monde et de soleil.

Mais où donc s’est perdue l’aveuglante
lumière d’alors — qui le sait ?

La lumière que je sens envahir
mon cœur en te voyant — ô ma merveille,
est peut-être l’ultime goutte
de cette lumière qui fut créée au jour premier.

JE VEUX DANSER !

Ô, je veux danser comme jamais n’ai dansé !
Que Dieu ne soit point
en moi
comme esclave en prison — enchaîné.
Terre, donne-moi des ailes
et je serai flèche fendant
l’infini,
autour de moi ne verrai plus que le ciel,
ciel au-dessus,
et au-dessous ciel —
et flambant dans des flots de lumière
je danserai
traversé d’élans fulgurants
afin que Dieu respire en moi librement
et que cesse sa plainte :
« Je suis un esclave en prison ! »

LA TERRE

Nous nous sommes couchés sur l’herbe : toi et moi.
L’air fondait comme cire au feu du soleil
et roulait son flot tel un fleuve à travers la campagne.
Un silence pesant s’était emparé de la terre.
Une question m’est tombée alors au tréfonds de l’âme.

La terre n’avait-elle donc rien
à me dire ? Cette terre
impitoyable d’horizon sans fin, assassine de mutisme,
rien ?

Afin de mieux l’entendre j’ai collé
mon oreille à la surface du pré — incertain et soumis —
et sous le pré j’ai entendu
les battements tumultueux de ton cœur.

La terre répondait.

LE CHÊNE

Dans la lumière du lointain j’entends battre
tel un cœur la cloche d’une église
et c’est comme si
ce tintement si doux
faisait couler en mes veines gouttes de silence au lieu de sang.

Ô chêne à l’orée de la sylve,
pourquoi suis-je accablé
par cette paix aux ailes molles
lorsque je repose sous ton ombrage
dans la caresse de tes feuilles folâtres ?

Qui sait ? — Il se pourrait bien
que ton tronc eût à fournir
avant longtemps le bois de mon cercueil,
et le silence
que je goûterai entre ses planches,
je le sens déjà,
je sens tes feuilles me le verser goutte à goutte dans le cœur —
et muet
j’entends croître en ton corps le cercueil,
mon cercueil,
à chaque instant qui s’écoule,
ô chêne à l’orée de la sylve.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest