Contemporanul » Lecturi » Estetica furiei

Estetica furiei

Miza artistică este mare, rescrierea mitului lui Don Juan cu o femeie în rolul seducătorului. Dar autoarea nu se limitează la această răsturnare, oricum spectaculoasă, ci traduce totul în limbajul moral al epocii lipsite de glorie pe care o trăim.

Lorena Lupu (n. 1978) este integral şi necontenit artistă, trăind intens şi trepidant, regândind ideile care i se propun, respingând prejudecăţile cu un fel de repulsie, aşa cum îşi scutură cineva un păianjen de pe umăr. Are o sensibilitate ieşită din comun, aproape maladivă, aude ca pe un zgomot asurzitor până şi strivirea sub pantof a unei frunze uscate.

Furia faţă de tot ceea ce falsifică gândirea se întoarce uneori împotriva ei înseşi, orbind-⁠o şi determinând-⁠o să creadă fie şi într-⁠o fantasmagorie, numai ca să nu preia ceea ce alţii repetă mecanic. În general, însă, Lorena Lupu are dreptate, o dreptate dramatică şi sfidătoare.

Am stat de vorbă cu ea, faţă în faţă, la o masă pe care se aflau cafea şi apă minerală, timp de câteva ore. Îmbrăcată într-⁠o rochie vaporoasă, de „pânză topită”, iradia feminitate discret şi periculos, aşa cum emite uraniul radiaţii. Cu o voce Alex-Lorena-Lupugravă, senzual-⁠masculină, care o făcea în mod surprinzător şi mai femeie (amintindu-⁠mi de Simone Signoret), îmi dădea replici scurte şi paradoxale la tot ce spuneam. Obişnuită să dueleze simultan cu mai mulţi adversari, era o joacă pentru ea să-⁠mi desfiinţeze sau să-⁠mi corecteze prompt doar mie orice opinie. Şi rămânea oarecum dezarmată când eram de acord cu ea. Treptat, am ajuns la o comunicare calmă şi firească (mi-⁠am spus atunci în sinea mea, cu emfază: „gata, am îmblânzit scorpia”, ca în piesa lui Shakespeare, dar m-⁠am speriat că îmi aude gândurile şi am renunţat la ideea asta riscantă).

Adevărul este că nu mi-⁠ar displăcea să mă lovească furioasă cu biciul ei de cuvinte. L-⁠am invidiat pe un adversar al ei pe care l-⁠a pedepsit în public, afirmând că „ar trebui bătut cu o pulă de negru peste ochi”. Nu că mi-⁠aş dori, Doamne fereşte!, să fiu tratat astfel, dar aş fi flatat să inspir asemenea fraze, de o expresivitate violentă. Lorena Lupu are, ca şi Cristian Tudor Popescu, un fel de electricitate în scris, care nu luminează, ci curentează.

Ea este nu numai o publicistă faimoasă pe facebook, ci şi o actriţă stranie şi febrilă, cu gura arsă de ardoarea a ceea ce rosteşte (aşa cum era pe vremuri Valeria Seciu), o poetă rebelă şi o romancieră care face strip-⁠tease într-⁠un mod radical (un fel de jupuire la scenă deschisă).

Am în faţă două cărţi pe care le consideră ale ei (pe altele le repudiază): volumul de versuri Hyde Park (cu fotografii de Dinu Lazăr şi o prefaţă de Sebastian Corn), Satu Mare, Millenium Press, 2009 şi romanul Dona Juana, fals tratat de mitologie contemporană, prefaţă de Cristian Mungiu, postfaţă de Dan-⁠Silviu Boerescu, Bucureşti, Ed. Herg Benet, 2012.
Am citit întâi versurile ca să înţeleg mai bine romanul. În viziunea poetei, lumea este un Hyde Park, în care fiecare om îşi spune discursul fără să se facă auzit, dar contribuind la crearea unui vacarm. Lorena Lupu scrie poezie cu un fel de deznădejde. Eminescu se întreba „oare glorie să fie a vorbi într-⁠un pustiu?”, dar întrebarea se poate reformula, în concordanţă cu situaţia de azi: „oare glorie să fie a vorbi într-⁠o mulţime de vorbitori?”.

Registrul liric al poetei este foarte întins, de la patetism la sarcasm, de la parodierea batjocoritoare la tonul rechizitorial, dar predominantă pare a fi furia. Noi n-⁠am avut o mişcare a „tinerilor furioşi”, ca englezii, la mijlocul secolului douăzeci, dar iată că avem una acum, reprezentată în mod curios de o mică armată de femei, insubordonate tradiţiei, revendicative, de o impudoare ostentativă şi pasionate de folosirea în public a cuvintelor licenţioase. Primele nume care îmi vin în minte sunt Claudia Golea, Cristina Nemerovschi, Alina Nedelea, Ana Barton, Petronela Rotar şi, cu mai multă nebunie artistică decât toate, Lorena Lupu.

Poemele din carte alternează cu fotografii ale autoarei făcute de admirabilul artist fotograf Dinu Lazăr. Aceste fotografii merită privite cu atenţie. În primul rând pentru că pun în valoare arta de a poza a Lorenei Lupu, care este actriţă nu numai când se mişcă pe scenă, ci şi când stă (pe o stradă pavată cu piatră cubică, pe pragul unei case sau rezemată de un zid mâzgălit cu grafitti). Şi, în al doilea rând (Dinu Lazăr este bărbat şi a trebuit să dăm întâietate femeii!), pentru că sunt creaţii artistice ele înseşi, demne să figureze într-⁠o expoziţie. Văzută de Dinu Lazăr, Lorena Lupu apare ca o fiinţă de fum negru, misterios-⁠infernală, îndepărtată de noi, uneori exuberantă, alteori visătoare, alteori blazată.

Versurile nu mi le pot imagina decât rostite pe o scenă, sub fasciculele de lumină încrucişate a două reflectoare. Sunt discursive, narative, enumerative, repetitive, cuprind toate elementele necesare unui recital actoricesc. Acest mod de a scrie, care nu numai că evită retorica, dar o cultivă, are tradiţie în poezia noastră modernă şi postmodernă, fiind reprezentat de toţi maeştrii lucidităţii, de la Geo Dumitrescu la Mircea Cărtărescu. Lorena Lupu li se asociază firesc, având curajul nu numai de a se individualiza energic, ci şi de a intra cu dezinvoltură în compania unor scriitori importanţi. La strălucitorul bal al literaturii ea nu este nici fata care aduce tava cu pahare, nici prinţesa întâmpinată cu reverenţe; este actriţa, neintimidată de nimic, capabilă să fie şi fata cu tava, şi prinţesa şi oricine altcineva.
Ea poate, dacă vrea, să se facă iubită:

„În jurul fetei-⁠pisică se adunase o haită de câini.// La început câte unul./ Un lătrat întâmplător.// Poate puţin mai agresiv decât ar fi trebuit,/ Dar în ziua de azi lumea e atât de nervoasă…/ Nu i s-⁠a părut nimic neobişnuit.// Abia când lătrăturile s-⁠au transformat într-⁠un cor/ Şi nu vedea decât ochi înfometaţi fixaţi asupra ei/ Din toate tufişurile,/ Şi-⁠a dat seama că e prinsă la mijloc./ Că nu are unde fugi./ Că orice gest pripit poate fi fatal./ Că nu poate decât să simuleze indiferenţa./ Ştia că indiferenţa ei e fascinantă, statuară./ Pentru un timp.// Desigur, unii câini erau imuni la fascinaţie./ Mârâiau,/ Îşi arătau colţii./ Pe aceştia încercă să îi păcălească privindu-⁠i amical./ Dar nu ai cum să fii amical şi statuar în acelaşi timp,/ Oricât ai încerca.” (A treia rătăcire).

Şi tot ea poate să se facă detestată (bineînţeles, deghizată în bărbat! s-⁠ar putea scrie un studiu despre soarta bieţilor bărbaţi din poezia şi proza Lorenei Lupu…):

„Nu vă uitaţi la mine că am treizeci şi cinci de ani/ Şi o sută de kilograme,/ Dintre care cincizeci sunt numai muşchi şi zgârciuri.//Eu de fapt sunt un bebeluş./ Un puiuţ mic şi nevinovat.// Nu mă pricep la nimic/ Şi nici nu vreau să mă pricep.// Vreau doar să fiu răsfăţat./ Vreau să fiu hrănit, spălat,/ Întreţinut.// Pentru că eu sunt un bebeluş./…/ Da, un bebeluş de treizeci şi cinci de ani şi o sută de kilograme./ Cine mă ia acasă?”

Este greu şi uşor în acelaşi timp să citeşti romanul Dona Juana. Greu pentru că trebuie să depăşeşti o anumită inerţie a gustului ca să nu tresari când întâlneşti cuvinte interzise minorilor (şi criticilor literari minori). Şi uşor, pentru că romanul este captivant. Autoarea este cea care conduce dansul cu cititorul, astfel încât, pe parcursul lecturii, simţi voluptatea (feminină!) a supunerii în faţa unei voinţe mai puternice decât a ta.

Miza artistică este mare, rescrierea mitului lui Don Juan cu o femeie în rolul seducătorului. Dar autoarea nu se limitează la această răsturnare, oricum spectaculoasă, ci traduce totul în limbajul moral al epocii lipsite de glorie pe care o trăim.
Lorena Lupu face cunoscut, încă din primul paragraf, tonul întregii istorisiri şi stabileşte implicit un regim de lectură,
„Sunt femeia tuturor bărbaţilor şi bărbatul tuturor femeilor. Aţi auzit asta şi de la Iulius Cezar, dar el a murit de mult; eu sunt încă în viaţă.”

Este, deci, un roman scris la persoana I, cu aplomb, de cineva care practică o sinceritate sfidătoare (şi nu una înduioşătoare) adresându-⁠se direct contemporanilor săi (şi nu unei posterităţi nebuloase). Cititorul n-⁠are niciun drept (decât acela de a abandona cartea). El trebuie să suporte stoic biciuirea cu adevăruri în general trecute sub tăcere şi să accepte fără proteste (dacă este bărbat) emanciparea agresivă a femeii. Pe parcurs, mai trebuie să se obişnuiască şi cu un limbaj licenţios, de o violenţă (dar şi de un umor) fără termen de comparaţie.

Personajul-⁠narator face de la început mărturisiri complete, cu satisfacţia secretă, dar descifrabilă, de a contraria:
„Vânez plăcerea pe toate căile posibile. Uneori o pândesc îndelung, de prin tufişuri, până când îmi devine accesibilă. Alteori sar pe neaşteptate asupra ei şi o înghit pe nemestecate, ca un şarpe boa. Alteori simulez lipsa totală de interes, încercând să determin prada să se ofere singură pe tavă − şi, spre surprinderea mea, este una dintre cele mai eficiente modalităţi de vânătoare. Mai sunt şi momente în care o consum civilizat, cu tacâmuri şi şerveţele, ca la un restaurant de cinci stele. Şi uneori o cumpăr la colţ, ca pe un ştrudel.”

Apoi Dona Juana se lansează în relatarea faptelor vieţii ei de fiecare zi – o viaţă libertină şi aventuroasă. Bărbaţii cu care se culcă sunt portretizaţi expeditiv, de obicei sarcastic. Personajul-⁠narator nu ascunde nimic, dar nici nu exhibă. Multe dintre relatări sunt şocante şi memorabile:
„− De ce nu mi-⁠au dat voie ăştia de la pază să vin până la tine?

Cea mai penibilă întrebare pe care ţi-⁠o poate pune cineva în faza aceea a unui futai în care ai nevoie doar de penetrare rapidă şi apăsată pentru a ajunge la orgasm.
− Eşti aici, corect? mormăi eu, încercând să mă cramponez de situaţie.
− Eu aş fi vrut să fiu atunci! bombăne pulifriciul acneic.

Chiar aşa, e acneic. Data trecută, când îi făgăduisem tot ce voise să audă, obişnuită cu convenţia promisiunilor care îi ajută şi pe pudibonzi să treacă mai uşor peste ideea de aventură de o noapte, unul dintre lucrurile care mă atrăseseră fusese pielea lui perfectă, măslinie. Acum îi remarc un coş în colţul gurii, imens, alb, cu tente verzui. Simt că vaginul mi se usucă şi mi se contractă. Mă ridic în picioare.
− Ce faci?
− Mi-⁠a trecut cheful de sex.”

Nu este vorba, după cum se vede, de o proslăvire stereotipă a acuplării, ci, mai curând, de o comedie a vieţii sexuale.
„Dona Juana” (să-⁠i spunem astfel) cântă şi dansează într-⁠un club de noapte − Club Bizzare – travestită în bărbat. În timp ce îşi prezintă numărul, este secondată de un grup de dansatoare (de fapt, bărbaţi travestiţi în femei). Aceste schimbări de identitate accentuează impresia de carnaval pe care o dă romanul (un titlu posibil al lui ar fi fost D’ale carnavalului). În plus, ele generează un comic exploziv. Iat-⁠o pe cântăreaţa de la Club Bizzare în timp ce se pregăteşte pentru spectacol, deghizându-⁠se în bărbat ajutată de femeia de serviciu, Deea:
„Doamna Deea, nu mi-⁠aţi văzut pula pe undeva/
− Iar ţi-⁠ai pierdut pula? izbucneşte Syssy [una dintre „dansatoare”] în râs.
− Ia stai, tresare doamna Deea şi iese în fugă pe hol.

Probabil că în această clipă Van Gogh, bichonul Mirei [PR-⁠ul clubului], se joacă de zor cu ea. Poate a şi ros-⁠o, a spart-⁠o şi trebuie să îmi confecţionez rapid alta.”

Deşi trăieşte la întâmplare, sarcastic-⁠epicureic, Dona Juana duce de fapt, cu o consecvenţă de strateg, o luptă istovitoare împotriva iminentei desfiinţări a clubului din cauza meschinăriei proprietarului lui, Alfonsinho. Ea nu este o uşuratică, este un caracter, contradicţie de mare efect în plan literar. Îi reprezintă în egală măsură pe don Juan şi pe don Quijote.

Ar fi multe de spus despre alte personaje, de exemplu despre cele pe care le iubeşte Dona Juana, talentatul dansator Anton, marginalizat pentru că e ţigan, şi taciturnul, dar tandrul taximetrist Virgil. Despre unele episoade antologice, pline de umor, cum ar fi epopeea eroi-⁠comică a completării unui cv. Despre cântecele la modă în discoteci, de care e plin romanul (îţi vine să baţi tactul din picior citindu-⁠l). Despre folosirea cu mare vervă a expresiilor americăneşti, într-⁠un insolit amestec cu argoul românesc de azi.

Dar mai important poate decât orice ar fi să evidenţiem autoritatea stilistică prin care se remarcă prozatoarea, folosind limba română precis şi elegant. Cu o graţie şi o eficienţă de toreador niciodată ezitant, Lorena Lupu mânuieşte capa cuvintelor pentru a atrage şi păcăli publicul cum vrea ea. Este un joc periculos. Urmărind-⁠o simţi admiraţie, dar şi o strângere de inimă la gândul că ar putea greşi fie şi o singură dată.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest