Contemporanul » Lecturi » Daniel Drăgan sau simfonia vieţii

Daniel Drăgan sau simfonia vieţii

Aidoma lui Matei, privind-⁠o pe Laura, Daniel Drăgan, ademenit, el însuşi, de umbra viselor, descoperă farmecul contemplaţiei, desluşind, în cărţile sale, dincolo de coaja anecdotică, o noimă şi un mesaj.

Chiar dacă se voia, în juneţe, scenarist şi regizor, literatura l-⁠a confiscat, mărturisea Daniel Drăgan, „cu o patimă captivantă”; din apele ei n-⁠a mai dorit să iasă, vădind o admirabilă disponibilitate (romancier, poet, dramaturg, ziarist) Daniel_Dragan-fotoşi acoperind un larg evantai tematic. De peste şase decenii scrie şi îşi urmează, în pofida potrivniciilor, calea; bun gospodar, în mare formă, a refuzat, cândva, „colivia de aur” a Capitalei şi a pus umărul, sub patronaj astrist, la renaşterea culturală a Braşovului. A mers, purtând „amintiri proletare”, spre „vremurile noi” cu inima deschisă şi s-⁠a desprins, greoi, din „mâlul unei Istorii otrăvite”. A trecut prin Şcoala de literatură şi a crescut într-⁠un context sufocant, în „borhotul literar” al anilor ’50. Poate că Subreta, un proiectat roman autobiografic, va aduce la lumină (alte) informaţii preţioase din epocă. A părăsit un rai „neştiut” (la Glodeni) şi a construit un alt eden, regăsit, la Bogata, ctitorind şi Fundaţia Culturală Arania. A fost, la cârma Astrei, gazdă bună pentru un migrator cenaclu transilvănean (Saeculum) şi a iniţiat campanii de ecou (demetropolizarea culturii, concursul de receptare a poeziei, de pildă), atrăgând colaboratori de primă mână. În fine, dincolo de „crustă”, descoperim un ins cald, vibratil şi vulnerabil, afişând o boierie deloc lenoasă, câtă vreme, mereu în priză, dovedeşte că e, cu adevărat, scriitor profesionist. Livrează, cu o ritmicitate de invidiat, noi titluri, are plăcerea povestitului şi lucrează pe mari cicluri romaneşti, îndemnat de voluptatea / ştiinţa construcţiei. Târgoviştean fiind, i s-⁠au căutat (şi nu s-⁠au găsit) afinităţi cu faimoasa şcoală.

Categoric, Daniel Drăgan cultivă o altă formulă estetică. Revenit la realitate, fără teze şi şabloane (observa Marian Popa, încă în 1980), s-⁠a apropiat de problemele epocii, „aproape fără urme de patos reportericesc” (cf. L. Ulici). E interesat de pictura socială, iubeşte concizia, are un stil telegrafic, fără excese metaforice şi a creat, pe fundalul debordanţei narative, personaje memorabile, de-⁠ar fi să o invocăm doar pe Maria Suru. Simte, asemenea altui erou, Simion Petrineac, „chemarea tainei” şi înţelege visul ca formă de existenţă. Or, în vis, toate se amestecă. Încât, reţeta sa, „productivă”, asta face, aflând în Arania nu doar un inspirat toponim fantezist, ci un ţinut magic, în care timpul are altă valoare. Prozatorul, oricum, ne avertizase: „scriu după cum îmi dictează firea”. Iar firea îl poartă în ţinuturile visului, alternând registrele, cu popasuri onirice şi incizii tăios-⁠realiste.

Bineînţeles, în varii împrejurări, somat de contextul socio-⁠politic, scriitorul român a fost obligat să folosească esopismul, „reţeta bizantinizării”, să cultive regimul echivocului, păcălind cenzura şi îngropând, în cutele textului ori în subsolul cărţilor, sensurile ascunse; astfel, dublul său, cititorul, trebuia (după spusele lui Ştefan Bănulescu) să caute „oul de sub cuvânt”. Un exemplu ar fi şi romanul lui Daniel Drăgan (Presimţirile, Ed. Cartea Românească, 1989), apărut, totuşi, şi grabnic retras de pe piaţă, relansat şi cumpărat (dispărut), roman în care – sub un titlu fericit găsit – prozatorul braşovean anunţa parcă uimitorul decembrie ’89.

Puţini îşi mai amintesc că Daniel Drăgan debuta cu versuri (în 1954, în Gazeta literară); trimiterea e importantă nu doar pentru reconstituirea exactă a unui traseu / destin creator, cât, mai cu seamă, pentru descifrarea unui complex profil scriitoricesc, vădind o irepresibilă „sete poetică”. Această infuzie de lirism nu minează, însă, proza robustului autor al Ursei mari; ea deschide, negreşit, o viziune poematică, dar nu înseamnă – ca în atâtea alte cazuri – o risipă de metafore şi o înămolire în „vorbirea înmiresmată”. Daniel Drăgan este, indiscutabil, un prozator puternic iar chemarea poetică, rezistentă în timp, exprimă o formulă temperamentală.

Să reamintim că primele romane ale lui Daniel Drăgan creşteau dintr-⁠un elan sociografic. Prozatorul propunea cărţi despre „dinamica socială”, vroia – cum spune un protagonist – „să înţeleagă bine realitatea”; privea, deci, cu ochi de sociolog viaţa uzinală, examina setea de putere, fanatismul politic, reuşea prin Maria Suru – un personaj exponenţial, de cop-umbra-marelui-protector--daniel-dragano inflexibilitate monstruoasă, un brav soldat al Revoluţiei, făcând din ură combustibilul ei – să dea seama despre „un fenomen special”, privind lumea „prin vizorul unui suflet ars”, investigând o perioadă confuză. Primul său ciclu romanesc (Tare ca piatra recapitulând, în 1986, obsesiile acestui univers) îmbrăţişa o formulă aparte; cronologia era sfidată, schimbarea accentelor (luminând alte nuanţe) se însoţea cu alternarea registrelor; mimând supuşenia auctorială, liricul, intarsia livrescă coexistau cu grotescul şi ceremonialul parodic. Radiografia socială se învecina cu epicul suculent, fixând în pagină ticuri verbale şi comportamentale, mânuind cu bune rezultate „oralitatea”. Seria romanescă lua, aşadar, probe din actualitatea imediată, o făcea recognoscibilă, explorând bogăţia ei tematică şi problematica. Dar scrisul lui Daniel Drăgan ambiţiona altceva. Prozatorul urma să demonstreze că, lângă largile panouri sociale (manevrând o „ficţiune realistă”), era apt de înnoire, îmbogăţindu-⁠şi „realismul economic”, ridicând la putere detaliul. Am semnalat, altădată, că Drum spre Arania (1983), povestire culeasă în Mărgele roşii (1984), anunţa virajul. Voluntară, inflexibilă, demonică, golită de afecţiune, ştiuta Maria Suru înţelegea viaţa ca un „mecanism perfect proiectat”; era un personaj rectiliniu. Or, absorbţia realului favorizează decantarea adevărului; tranzităm de la realitatea faptului brut la adevărul lui meandric, descifrând sensul parabolic ascuns în cutele textului, străbătând „înţelesurile concentrice”. Dincolo de farmecul stilistic, noul (pe atunci) Daniel Drăgan atrăgea atenţia asupra subteranelor prozei, interesat de lumea lăuntrică.

Scris, părelnic, în prelungirea anterioarelor romane, Tare ca piatra inventaria, de fapt, obsesiile acestei lumi romaneşti, reintroducând în scenă personaje cunoscute. Ne reîntâlnim cu „fantoma” Mariei Suru în acei primi ani ai Revoluţiei, urmărindu-⁠i „mărirea şi decăderea”. Copil de pripas în casa Caliopilor, „Miţa cea proastă” devine un brav soldat al Revoluţiei; se desprinde de albul fetid al descompunerii, înstăpânit acolo, pentru a se angaja cu entuziasm în furtuna fierbinte, fascinată de începutul Lumii. Se desparte de lumea hidoasă a bâlciului de la Leordeni (cum o va sancţiona ulterior) pentru a se angaja, cu fanatism politic, pe altarul cauzei. Ambiţia de reuşită o mână fără istov. Sabia judecăţii cade fără şovăire. De o corectitudine dezarmantă, găsind că elasticitatea unui revoluţionar îi probează inconsecvenţa, cu sete de putere şi influenţă, cu zel înnăscut, Maria Suru îşi dăruieşte revoluţiei anii cei mai buni. Fiinţă bănuitoare, îmbrăcând cămaşa revoluţiei, ea devine – ca şefă de cabinet a directorului general Vasile Bică – o forţă; vor urma picaje, va reurca pe culmi, se va stinge neaşteptat, fără a se dezice, însă, de crezul ei sfânt, sigilând o generaţie de sacrificiu: revoluţia e patos.

Daniel Drăgan rescrie, cu indiscutabil har, acea perioadă incandescentă. Scriitorul a aflat în Maria Suru personajul exponenţial: o femeie care a călărit pe creasta valului sacrificându-⁠şi sentimentele personale, o verigă în lanţ, o rotiţă a angrenajului, traversând toate încercările cu voluptatea identificării. Maria Suru s-⁠a aliniat rândurilor indivizibile, n-⁠a simţit ispita, n-⁠avea timp să se privească în oglindă, convinsă fiind de originea vinovată a plăcerilor. Pentru eroina lui Daniel Drăgan, închisă între zidurile principiilor, departe de freamătul vieţii, amorul era o realitate (ceva natural, „aşa ca piatra”), dar nu o necesitate. Maria Suru crede în „mecanismul perfect proiectat”, precizia îi defineşte drumul vieţii, nici o dezordine nu are cum pătrunde în acest scenariu impecabil programat.

Roman al unei epoci, cartea lui Daniel Drăgan îşi prelungeşte raza investigaţiei în contemporaneitate. Scriitorul pare degajat, e departe de crisparea redactării, are un ton bonom, dă pagini colorate, suculente, atent fiind la limbajul străzii (vezi internarea lui Lică Gurici la Spitalul uzinal, aventura Norei la Ghilodeni ş.a.); sau îşi probează disponibilitatea în irizările fabulosului (a se vedea prezenţa medicinistului Augustus Marchidan în jungla de apă şi stuf a Deltei, întâlnirea cu tătarca etc.). Confirmându-⁠i ascensiunea, romanele evidenţiau – la modul spectaculos – traiectoria unui scriitor, decantând, iniţial, faptul brut cu ochiul multifaţetat al reporterului şi developându-⁠şi virtuţile în spaţiul fantasticului.
Seria sa romanescă (întreruptă, în 1984, cu Mărgele roşii, un volum adunând proze scurte) lua probe din imediata noastră apropiere. Iată, Doi ori doi (1978) se vroia o carte despre „dinamica socială”. Prozatorul explora secvenţial viaţa uzinală, sonda mediile de impact (expuse hibridării culturale), investiga „uzina-⁠caracatiţă”. În prelungirea acestor preocupări, în Oceanul (1980), Daniel Drăgan afirma net: „uzina e un ocean”. Aceeaşi Miţa, cu destinul ei „ricoşat”, căprăreşte, acelaşi director Bică, cu vocaţia deciziei (apărând necesitatea), foloseşte „cricul minciunii”; lângă ei, foiala personajelor pitoreşti (Radu Nicolae – Kent, Ghiţă – Contra, Rilă, Sîc ş.a.), într-⁠un caleidoscop care promitea romanul-⁠sinteză, absorbind – pe liniile de forţă anunţate – acest copleşitor material epic.

Ursa Mică (1985) încercuia, printr-⁠o lungă rememorare, viaţa constructorilor nomazi. Daniel Drăgan pune sub lupă seismele sufleteşti, timpul critic al „ciocnirii” lumilor, întreprinde excavaţii de epocă, descrie marile eşecuri. Viaţa ca angrenaj perfect (aşa cum o concepea, am văzut, Maria Suru, cea fără „o lacrimă de umor”) ascunde, de fapt, fisuri, crize de încredere, cheamă capitalul secret de sentimente. Constructorii barajului, cotropiţi de patima meseriei, retrăiesc anii cei tineri şi fierbinţi; o parte din ei rămâne, definitiv, acolo, în pieptul barajului. Miniromanul lui Daniel Drăgan reface abisul unei vârste, plonjează în spaţiul memoriei, amestecă invazia amintirilor în plasma fierbinte a imaginaţiei. Ziaristul Sorin Petreanu, cu fibră de visător, revede locurile, trăind în aşteptarea lui Vintilă: „te-⁠am creat – se mărturiseşte el – pentru că aveam nevoie de tine”. Apelul memoriei, retrăind vârsta unei copilării alungate, aducând în scenă chipul învăţătorului Nanu Pandele, ne aruncă într-⁠un hăţiş epic. Dar poveştile sunt legate; nici o poveste – ne asigură Daniel Drăgan – nu vine singură. Sorin Petreanu se prezintă la această bancă a timpului, vrea ca adevărul să nu moară. Supus cândva unor demascări (înscenări), va refuza toboganul mincinos, neacceptând să devină „sicriul adevărurilor pe care le-⁠a adunat”.

Dacă Tare ca piatra era o carte recapitulativă, mixând teme reluate, luminate din alte unghiuri, veritabilele obsesii ale lui Daniel Drăgan ţâşnesc în Ursa Mare (1988), o carte a întrebărilor tulburătoare. O carte obsesivă, o evocare recunoscută ca atare, populată de stafiile memoriei, purtând spre noi ecouri livreşti. Prozatorul adună în chenarul unei epoci o puzderie de întâmplări, montura în context vădind o permanentă alternanţă a planurilor, interes pentru „mica istorie” şi, în egală măsură, pentru „cazierul” epocii. Se confirmă apetenţa pentru fantastic, pătrundem în latura mitico-⁠magică a imaginarului, dincolo de „învelişul comun al lucrurilor”, pipăind căile cunoaşterii. Arania este un loc magic, o „gură de rai flămândă”. Ciudata Ursa Mare cultivă ambiguizarea, suspendă cronologia, aboleşte distanţele, abureşte ecranul narativ; vorbeşte despre o vreme „tulburătoare şi eroică”, chemând la rampă un eu scindat.

Prozatorul nu râvneşte cronologia, ci înţelesul, „mărturisirea înţelesurilor”. Saltul peste timp, teroarea amintirilor, vibraţia afectului, supremaţia visului etc., amestecă acest polen epic într-⁠o existenţă divizată, „zărită cu gândul”, în care întâmplările trec din una în alta. Fiindcă fantoma Mariei Suru – celebra eroină traversând epica lui Daniel Drăgan – bântuie şi aici, aflându-⁠şi replica masculină: Radu Nicanor, „asul”, un profesionist al puterii, purtându-⁠şi nimbul eroic, excesul său de zel alungând „întrebările sterile”. Iar dacă cei poposiţi în Arania (cercetătorii veniţi să dezlege cazul Sim) cer „mai puţină poezie”, romanul însuşi caută „măsura basmului”. Sim vrea să-⁠şi citească sufletul, multe pagini cresc la graniţa literaturii S.F. Culege faptele, preţuieşte gravitatea lor reală, dar e atras de ecoul lor, de acel rest care supravieţuieşte. Pierim cu tot ce suntem? Ce este mai important pentru om? Câţi oameni locuiesc într-⁠unul? Iată întrebări tulburătoare, injectate la temelia romanului Ursa Mare prin „recursul la mitologie” (cf. Gheorghe Glodeanu).

Arania ar trebui „să piară”. Rigoarea şi pragmatismul nu înfrâng, însă, fascinaţia, misterul; epicul e scăldat într-⁠o baie de lumină, cheamă în ajutor „măsura basmului”, scotocind în alveola timpului nepieritor. „Cobai de-⁠o săptămână”, Sim coboară pe „partea eternă a fiinţei”. Totul a fost vis, conchide. Chinuit de adevăr, el descoperă „sălbăticia eretică”, „pădurea surdă”, e pătruns, cu o neputinţă uimită, de secretele cosmice. Romanul se deschide erosofiei; preocupările ciudate ale Mariei nu înseamnă doar bazaconiile unei fantezii somnambuleşti, după cum aiurerile unui flăcău bezmetic forează stratul arhaic, „ordinea veche”, cu puterile ei tainice, depunerile livreşti. Rătăcirile lui Petrineac au miez filosofic. Creşte aici un poem naturist, desluşind o tensiune erotică contaminând mediul. Provocările Erosului au blândeţe sadoveniană, o „prospeţime primitivă”, fără a biciui simţurile. „Natura se pricepe”, sună unul dintre avertismentele Vesalomului. Energia sufletului află căi tainice de comunicare, fulgerele mentale brăzdează cerul acestei tăceri uitate, vorbind despre neştiutul purtat în noi. Suntem, prin astfel de pagini, într-⁠un univers sadovenizat, stăpânit de pacea ecologică. Cunoaşterea, zice Sim, ar fi „rodul care atestă iubirea”; ecoul rămâne donator de sens şi detonator al epicului, încercuind „raiul neştiinţei”. Ursa Mare este (şi) un roman al iniţierii, Sim, cutreierat de arşiţele tinereţii, aflând „rostul cel nou”. El urcă (coborând) treptele înţelegerii cu un „patos înfricoşat”. Rivalitatea cu Radu (focalizând energiile spre ţel, iubind meticuloasa rigoare) înseamnă, de fapt, „chemarea tainei”, biruinţa fiorului enigmatic. Daniel Drăgan desfăşoară cu abilitate o reţea epică, plantând noduri (depozite de înţelepciune), aflând peste tot însemnele morale. El participă, astfel, la ctitorirea adevărului, luminându-⁠i faţetele. Instalat în ficţiune, navetează dezinvolt, cu o exersată ştiinţă a construcţiei, între prezentul acaparant şi trecutul apăsător, pierdut şi trudnic recucerit.

Afirmam, cu un alt prilej, că scrisul său propunea convergenţa lumilor. Frisonat de realitate, iubind descripţia reportericească, Daniel Drăgan s-⁠a implicat pasional în literatură, trecând, dezinvolt şi definitiv, în spaţiul ficţional. Trăitul, autenticul (covârşitoare altădată) fac loc rememorării; vocaţia dialogului (scurt, repezit, mereu sub „presiunea timpului”) se estompează, cedând spaţiul epic monologului. Această „nouă formulă” (cum o numea cineva) consfinţea instalarea lui Daniel Drăgan „în literatură”; era o victorie certă. Scrisul său concentrat, urmărind, prin „transferul” realităţii, tema destinului (A. I. Brumaru), câştiga prin sugestie simbolică şi puternica încărcătură de lirism şi fantezie.

Navetând între lumi paralele, Daniel Drăgan a trecut de la evocare la implicare, oferind un nou centru de greutate epicii sale. Aşadar, prozatorul anunţa instalarea într-⁠un nou cod; o nouă orientare, cum nota Laurenţiu Ulici, tulburând epicul (scenariul „realist” era concurat), mutându-⁠l la marginea fantasticului, ştergând graniţele, developând meandrele imaginarului. Ursa Mare, interferând romanul realist cu cel alegoric, vădind o îngrijită „atenţie estetică”, transforma – potrivit aceluiaşi critic – tot ce scrisese Daniel Drăgan înainte în „simple exerciţii epice”. Afirmaţia, la o ochire retrospectivă, ni se pare, însă, excesivă. Semne erau, patosul reportericesc se convertise în literaritate, sprijinindu-⁠se în perspectiva poetică şi saturaţie metaforică (controlată). Investigând realul caleidoscopic, Presimţirile utilizează aceeaşi reţetă. Fragmentele pe care prozatorul le publicase prin reviste (când manuscrisul era botezat Viaţa e totul; apoi, Efracţii) ne-⁠au îngăduit, atunci, câteva constatări: ele se confirmă la o lectură a întregului şi rezistă. Asistăm, aşadar, la un balans epic, slujind ambiguizării, convergenţei „lumilor”. Pe suport monografic (e vorba de mina din Baia de intalnire-cu-daniel-draganJos) prozatorul adună destine în conflict, propunând un erou puternic, plin de neastâmpăr – Vică Dodolocea, „ursul blond”. Şi, alături de el, Darina – o femeie cu farmec robust, de fibră sadoveniană şi filosofie stenică, respectând „voia atotştiutoare a naturii”, luptându-⁠se pentru „răscumpărarea” bărbatului (adică a lui Vică), scormonind „adevărul de dedesupt”. Sau o căutătoare de iluzii, o fantasmă în continuă remodelare, un „suflet candriu”, oferindu-⁠şi colocvii de taină: Silvia Branişte, nepoata învăţătorului Branişte Salvatorul, o fiinţă prismatică, doritoare a se afla pe sine. Un roman puternic, aşadar, care se vrea o jubilaţie a vieţii; „viaţa e totul!” vor spune protagoniştii cărţii, căutând „bucăţele de adevăr”, încercând „să rupă visul”, reinventând toate gesturile lumii. Cartea pledează (patetic şi tensional) pentru valoarea unică a existenţei. A trăi este o bucurie sau o datorie? – iată întrebarea care revine obsesiv, sigilând o carte a destinelor risipitoare, vorbind despre poză, impertinenţă, candoare, tandreţe, iubire. O simfonie a vieţii, Daniel Drăgan chemând în sprijin realul caleidoscopic şi breşele fantasticului, poemul naturist şi radiografia socială. În acest ghem epic, el desfăşoară numeroase fire: planează umbra lui Branişte, cel dăruit obştei (casa Branişte devenind simbolul demnităţii pe Valea Adîncatei), oferind „substanţa vitală” unui mit local; o existenţă centrată deci, o lume redescoperită prin strădaniile elevului Dodolocea, preluând ştafeta şi scufundându-⁠se în universul „caietelor gri”. În replică, vom găsi personaje mânate de un romantism vicios şi dezordine existenţială: cazul Eleonorei Savopol, gratuitatea fiind transferată fiicei, irepresibila Silvia. Jocurile ei (în care visurile năvălesc „ca o apă mare”) punctează decăderea: pofta inventivă află în comprehensivul doctor Bazil Ştefănoiu un duhovnic, „un cinic timid”. Frumoasă, nebună, unică, ea fuge de „frigul singurătăţii”, caută fără a şti ce, pendulează între conştiinţa trufaşă a frumuseţii şi erupţiile disperării.

Rezonantă pentru Toma Stoleru (D’Amore), pictor cu reputaţie de profesionist în oraşul N., propunând o „încredere nouă în artă” (ins sortit pierzaniei, oferindu-⁠i o „vacanţă castă”), Silvia concentrează enigma feminităţii. Vrea să afle ce e cu sine şi recâştigă încrederea în binele neperisabil; risipitoare, „presimte” că iubirea e totul, cuminţindu-⁠se. Ar fi interesant de urmărit „duelul” celor două ipostaze ale feminităţii; hamletizările muiereşti, fără „ţel adecvat” ale capricioasei Silvia, pe de o parte, şi – în replică – siguranţa rece a Darinei, luptându-⁠se exemplar pentru binele şi adevărul vieţii, înţelegând că „este moral tot ce este natural”, pe de altă parte, polarizând naraţiunea; adică întâmplarea şi tradiţia. Răutăţile revărsate asupra pensionarului Vică (suspectând, de fapt, hărnicia acestuia, „belşugul muncit”) măresc grijile şi neliniştile Darinei. Descinderea lui Gogoaşă-⁠Bogozan la stână, pentru verificări, percheziţiile abuzive, poverile casei n-⁠o clatină, totuşi. Darina caută cumpărători, se bate – cu o siguranţă rece – pentru revenirea lui Vică „în Ithaca”, pentru a-⁠şi continua „damblaua” cu gângăniile. Ea este o „intelectuală arhaică” (zice detronatul Bogozan), lăsându-⁠se în voia naturii. În replică, Silvia se conduce după capriciosul bun plac. Ea se apără,   dezvăluindu-⁠se.

Descurcăreaţă, „pulverizată”, speriată de singurătate, cu instincte treze, Silvia cea plină de neastâmpăr renaşte, pritocindu-⁠şi sufletul; află puterea de a renunţa, descoperă, dincolo de coaja frivolităţii, sâmburele grav. Părea un „astru mort”, căutând fără a găsi, manevrând „ficţiuni selecţionate”. În cele din urmă, ieşind din convalescenţă (îngrijită fiind de Darina), fiica speologului înlătură „pânza de spaimă”; se regenerează, cutreierată de întrebări despre dragoste şi adevăr, îşi ascultă freamătul fiinţei. Presimţirile ar fi şi un tulburător roman de dragoste, descifrând „jubilaţia vieţii”. Întâlnirea cu Vică marchează tocmai schimbarea. Iar însemnările fostului pictor Toma Stoleru, lungile epistole către Bazileus (animat de filantropie sentimentală), învăluite, pasager, de „lumina speranţei”, vorbesc despre „miracolul expansiunii” şi salvarea omului. Fermecător stilistic, mascându-⁠şi miezul problematic, alternând regimul realist cu „adevărurile” onirice, romanul Presimţirile confirma saltul valoric al unui prozator robust, tenace. Şi care, în anii postdecembrişti, şi-⁠a îmbogăţit, impresionant, în avalanşă prozastică, palmaresul.

Un avertisment jucăuş, deschizând tripticul romanesc dedicat vrednicilor logofani de pe Valea Cohalmului şi, desigur, ispitei satanice, cu mulţimea „minunilor necurate”, atrage atenţia asupra potenţialităţilor textului (labirintic, neapărat), descifrând, sub glazură ludică, un „caleidoscop de adevăruri” (ar fi zis U. Eco). Îndreptăţit, Daniel Drăgan refuză ideea că ar fi pus, „sub lupă”, problema specificului românesc şi încă la dimensiunile unui respectabil şi scorţos „tratat” de etnopatologie, cum s-⁠a insinuat. Scris după cele trei romane aşezate sub cupola Logofani-⁠lor, Biedermeier (2011) ne asigura că există, pentru fiecare, o făgăduinţă; dar şi câte un „îngeraş viclean”, aducând, cu o diabolică satisfacţie, ispita. Nici suferinţa, nici fericirea nu sunt în stare pură. Lumea e un târg, „jurubiţa” de bunătate sau de lumină se împleteşte cu abjecţia, încât Puşa / Vladia (nume de scenă), fire romantică şi impetuoasă, simte nevoia spovedaniei. Deapănă, cu o bucurie liniştită, o poveste tulbure, tocmai pentru a se regăsi; se încredinţează lui Arvi, ca „teren neaflat”, falsificat, despovărându-⁠se, într-⁠un salvator „catharsis al fiinţei”, îmbogăţindu-⁠se prin dragoste, ieşind din solitudine şi disperare. Confesiunea o purifică, suportând, astfel, pustietatea din jur.

În fond, toate cărţile lui Daniel Drăgan pun, din unghiuri mereu schimbătoare, astfel de teme, de explozivă încărcătură dramatică. Fie că discută despre exodul saşilor, într-⁠un timp istoric „otrăvit” (cf. Ion Itu), convocând o arhitectură narativă de un simbolism fastuos (precum în Părintele Thom), fie că cercetează dramele transilvănenilor, căutându-⁠şi „sinele mai larg”, cum observase Adrian Lesenciuc (vezi poemul epic Exodul, în 22 de cânturi), fie că îşi dezvăluie, mereu disponibil, înnoitor, o altă faţă scriitoricească, aducându-⁠l, de pildă, în  prim-⁠plan, pe intolerantul Mehmed, într-⁠o seducătoare „poveste orientală”, Daniel Drăgan iubeşte metamorfoza, căutând, neobosit, caleidoscopia vieţii, oferta bogată a realului, pentru a-⁠i descifra, cu iscusinţă, „tâlcurile”. Ivită dintr-⁠un roman „cu cheie”, prezentând un cuplu diabolic (directorul unei mari uzine, respectiv şefa de cabinet), umbra Mariei Suru, o femeie cazonă, de un dogmatism intratabil, casant, întruchipând, zicea Petru Poantă, feminismul maladiv, se întinde tiranic peste acest univers epic; este, negreşit un personaj antologic, reverberând şi în absenţă. Parcă ar fi moartă, constată cei care o vor conduce pe ultimul drum.

Sub aparenţe jucăuşe, în trilogia închinată „logofanilor”, Daniel Drăgan discută despre pericolul logofanismului (regenerabil). Cele trei romane, „vegheate”, editorialistic, de neobosita Mona Mamulea, trase, în ediţii revăzute, la Bibliotheca târgovişteană, vorbesc, de fapt, despre o afacere drăcească. În Ciuma boilor (2005), o primejdie „fără chip” în povestirile celor bătrâni, devine, brusc, un pericol real, creând panică în micuţul ţinut al Logofaniei. Se revarsă, sub un pretext ritualic (cămaşa ciumei), „fluvii de vorbe”; mărunţeii trăncănici se risipesc în logoree şi invidie, răutate şi duşmănie, acuzând sminteala. Apar fapte „dincolo de fire”: carantina, groaza, avalanşa proceselor, fuga tinerilor etc., culminând cu mistuirea Arhivelor. Adică suspendarea Memoriei, o chircire mimetică, un destin umilitor, sigilând un teritoriu strict localizat, greu încercat, în extensie. Din acelaşi filon creşte şi Diavolul, aproapele nostru (2006).

Descălecat în ţinutul logofanilor, incoruptibilul profesor de fizică Damian Adamescu vrea să „cureţe” Logofania. Aici va fi vorba de sminteala câştigurilor. Odată cu limuzina câştigată de Mitu Roth, vin pe bandă „pomeni otrăvite”, iscând – în viziunea ufologului local Sava Alexe – hipnoza colectivă a îmbogăţirii. Dezlănţuite, forţele răului stârnesc îngrijorare: la cârciuma lui Werestoy, sătenii, puşi pe harţă, se încaieră, Emanuella vrea iubiri best (bestiale) şi viol cu fiori, Axente invocă teorii manipulatorii, liceencele creează, într-⁠o şcoală lăsată de izbelişte, o Ligă Contra Gogoşeriei, într-⁠un carusel – abil regizat – al întâmplărilor. Micile istorii derivate, aparent haotice, se leagă la final. Desprins din vis, profesorul, „scăpat” de „privirea vulturiană” a lui Miron Duţu, se leapădă şi de micuţa femeie din coasta lui, „ezoterica entitate” sălăşluind în însăşi fiinţa lui, ca siameză (femeia-⁠anexă). Dar concluzia e falsă: seducţia pactului faustic, în plin turboconsumerism, în această frenetică goană achizitivă nu ne scuteşte de nota de plată. Iar „ciudata creatură” feminină, ştiutoare şi ispititoare, întreţine un freamăt dulce, provocând o melodie fierbinte. Încât romanul poate fi citit şi ca un imn erotic, Femeia adunând, ne previne prozatorul, „întreaga frumuseţe a lumii”.

Şi în Umbra Marelui Protector (2008) se furişează diavolul, întruchipat de agentul Marcel, de la o ciudată Societate de asigurări. Matei vede în Marcel un complotist cinic, „unealta obscură” a Marelui Protector (cu a sa strategie protectivă) şi refuză categoric a-⁠i fi client; bănuieşte că, dedesupt, se ascunde „o drăcovenie”. Refuzul lui Matei Filipescu de a semna „asigurarea absolută” ne invită, transparentizant, să examinăm societatea de azi, răvăşită de necrofagie culturală (cf. Virgil Nemoianu), o lume de(căzută), în care păcatul este posibil şi Răul, pus în cârca Diavolului, e peste tot. Fără a cheltui erudiţie teologică (demonologică), autorul, într-⁠o incursiune sprinţară, vervoasă, atenţionează asupra travestiurilor umane. Fiindcă Dumnezeu rabdă răul în lume, dar „îndrăcirea” (maleficitate, abjecţie) e a noastră, a celor vanitoşi, ademeniţi de ispita satanicului, acceptând „năclăiala fără orizont”. Printre „braşoavele” lui Jojo şi alte fugace întâmplări, îşi taie vad ipoteza transferului demonic. Teoria „deficitului de densitate” ne face să cochetăm, bănuielnic, cu ideea că răutatea s-⁠ar aciua în sferele înalte, „de la Belzebut mai sus”, diluând propria noastră responsabilitate. Or, peste tot, descoperim „o noimă şi un mesaj”. Şi, desigur, propria vină, fără a obstrucţiona frumuseţea lumii. Aidoma lui Matei, privind-⁠o pe Laura, Daniel Drăgan, ademenit, el însuşi, de umbra viselor, descoperă farmecul contemplaţiei, desluşind, în cărţile sale, dincolo de coaja anecdotică, o noimă şi un mesaj. Pe care urmează a le descoperi, la rându-⁠le, cititorii de azi şi de mâine. Evident, cum ştie prea bine prozatorul (şi o spune apăsat), „cântarul e-⁠n mâna posterităţii”…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest