Contemporanul » Lecturi » D.R. Popescu şi „vânătoarea de vrăjitoare”

D.R. Popescu şi „vânătoarea de vrăjitoare”

Campania aceasta a est-⁠eticilor a culminat cu o vânătoare de vrăjitoare, stil anii ’50, prin instituţia CNSAS, căreia îi vor cădea victime Nicolae Breban, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru, Ioan Es. Pop, Mihai Botez, Adrian Marino, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Iorgulescu, Petru Romoşan, Ioan Groşan, Lucian Vasiliu ş.a., alături de „odioşii protocronişti” Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Ion Gheorghe, Mihai Ungheanu ş.a., alături de „apoliticii” apărători ai esteticului: Eugen Simion, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Valeriu Cristea ş.a. Fenomenul va fi devoalat de cărţile Nicoletei Sălcudeanu şi Gabriel Andreescu.

Între toate romanele, „rezistă în parte ciclul” F, primul din cele şase mai realizat, rezumând pe celelalte: „S-⁠a observat şi că, temporal, acţiunea din cele şase romane este cuprinsă între episodul secund din F, intitulat Boul şi vaca, şi episodul final, Cele şapte ferestre ale labirintului, din acelaşi roman.” „În Vânătoarea regală sunt episoade complet rupte de context.” Şi încă: „Lumea lui D.R. Popescu este incertă, lipsită de lege internă, pradă anomiei (observaţia aparţine Mioarei Apolzan, în Casa fiinţei), şi denotă o tot mai pronunţată incapacitate a scriitorului de a-⁠şi organiza ficţiunea.”

Romanele din celălalt ciclu? „Viaţa şi opera lui Tiron B. este un roman de necitit, prolix, confuz, dezlânat, ca şi aproape toate cele care i-⁠au urmat, împănate cu paranteze inutile, de comentarii din care nu lipseşte parada de informaţie (episodul intitulat Frumoasele broaşte ţestoase din Vânătoarea regală e aproape în întregime un eseu despre cucerirea vestului american), de anecdote, de bancuri triviale, niciunul nu mai prezintă vreun interes literar, nici măcar stilistic. Decisivă în complicarea până la absurd a romanelor a fost influenţa lui Faulkner.”

După această masacrare „estetică” a operei, urmează, inevitabil, şi una est-⁠etică. Desigur, problema moralei şi a justiţiei, despre care s-⁠a discutat atât de mult relativ la opera lui D.R. Popescu: „O problemă este dacă se poate vorbi de moralism la un autor la care există atâtea crime şi atâtea anchete (dar, curios, nicio judecată).” Şi mai departe: „Crimă fără pedeapsă: acesta e universul din F şi celelalte. Căutarea vinovaţilor seamănă cu o descindere în infern, nu cu o justiţie.” Aici, nici măcar nu poate fi vorba de mimetism dostoievskian ca în raportarea la Faulkner: „Ce «moralism» este acesta? Nu e nicio urmă de dostoievskianism în F, dacă îl exceptăm pe Nicolae, singurul personaj ce poate fi gândit cavanatoarea-regala-d-r-popescudescinzând, până la un punct, din Karamazovi sau din Mîşkin. Amoralitatea seamănă în romanele ciclului F cu un spectacol, cu o «sărbătoare» infernală, într-⁠o lume care are ea însăşi toate datele unui uriaş bâlci.” Urmează comparaţia cu George Bălăiţă (Lumea în două zile), „la care burlescul e însă mai puternic marcat decât grotescul.”

Am spus-⁠o şi în aceste pagini şi o repet: contestatarii au acest dar excepţional de a surprinde adevăruri esenţiale despre autorul detestat. O face cu asupra de măsură şi Nicolae Manolescu în ultimele texte citate: într-⁠adevăr, e ceva cu mult mai grav în universul artistic al lui D.R. Popescu, altceva decât la Dostoievski, fără, desigur, a decide vreo superioritate faţă de inegalabilul romancier rus. Nici vorbă să ne ciocnim de „moralism” în romanele din ciclul F, cum, de altfel, nu există aşa ceva nici la Dostoievski, chiar în Crimă şi pedeapsă. Cu atât mai mult la D.R. Popescu, unde crimele, fără şir, care pot îngrozi pe „corecţii politic” postmoderni, nu sunt şi nici nu pot fi urmate de finalizare a justiţiei. E aici un merit singular al lui D.R. Popescu şi nu putem decât a-⁠i mulţumi criticului pentru exemplara lui pătrundere impresionistă.

Ceea ce-⁠i mai reproşează Nicolae Manolescu lui D.R. Popescu este gratuitatea, cotată cândva ca merit al artei: „pierderea treptată a mizei, transformarea romanului în expresia unui simplu joc aberant şi gratuit. Ultimele romane din ciclul F suferă de stereotipia situaţiilor şi personajelor, căzând fie într-⁠o pură atrocitate, nu numai fără substrat etic, dar şi fără substrat estetic, fie într-⁠o curată sofistică a căutării adevărului, în delirul interpretativ abstract şi relativist, fără vreun contact cu viaţa.” Nedreptatea descrierii fiind prea izbitoare, brusc, criticul emite o judecată care contrazice întreaga alură pamfletară: „Acolo unde acest lucru nu se întâmplă (în Vânătoarea regală şi în Cei doi din dreptul Ţebei), D.R. Popescu este creatorul uneia din cele mai stranii şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură. Până la urmă romanele dau senzaţia de spectacol burlesc, de grand guignol. Această latură n-⁠a fost îndeajuns exploatată de critică.” Aşa este. Dar numai cu câteva paragrafe mai înainte contesta forţa burlescului. De aici, probabil, şi constanta reticenţă a prozatorului faţă de critică, atinsă fie de boala estetismului, fie de cea a est-⁠eticismului. În momentul când Nicolae Manolescu se fereşte de cele două ispite, el redevine criticul strălucit al impresionis­mului care l-⁠a consacrat. Consideră şi aici că, totuşi, D.R. Popescu se ridică la condiţia unui mare scriitor, în pofida faptului că textul dedicat în Istorie este cvasiintegral demolator. Desprinde, cu penseta, textul cel mai performant: „Boul şi vaca, din partea mediană din F, cel mai bun roman al lui D.R. Popescu, este un nesfârşit priveghi, început înainte de moartea mătuşii Maria şi sfârşit cu înmormântarea ei. Asistă aproape tot satul. Oamenii stau în drum, în poartă, în bătătură, în camera unde bătrâna ţărancă îşi dă sufletul. Motivul e de tragedie ţărănească, la fel cu moartea lui Ilie Moromete, dar tonul e mai curând de farsă. Cu Maria piere un simbol al satului tradiţional. Femeia aceasta e un soi de animal mitic al satului (un personaj o numeşte, fără ironie, Marea vacă), îndurând toate umilinţele unei istorii necruţătoare şi ieşind moralmente triumfătoare din ele.” Comparaţia cu Ilie Moromete e în favoarea lui D.R. Popescu: „Viziunea lui D.R. Popescu e mai crudă decât a lui Marin Preda, şi în orice caz mai puţin nostalgică.”

Criticul remarcă, apoi, particularitatea viziunii, comparativ cu a lui Marin Preda: deriziunea: „La D.R. Popescu deriziunea e totală. Oamenii vin la priveghiul sfintei ţărănci ca la teatru. Unii se urcă pe scăunele ca să vadă mai bine, alţii se cocoaţă pe gard şi pe canaturile ferestrelor. Lume ca la «panaramă», cum ar fi spus personajul caragialian.” Şi: „Nimic sfânt nu scapă nebatjocorit. Lumea din F n-⁠are acces la nobleţea suferinţei şi a morţii, ci numai la caricatura lor. Nu există nici călăi nici martiri: doar bufoni.” Admirabil este surprins personajul Moise în economia ciclului romansec: „Personajul cel mai uimitor şi actorul cel mai desăvârşit al marelui circ este Moise. Îl întâlnim în aproape toate romanele ciclului F. E un fel de geniu malefic al locului, cum era Cămui în nuvela Ploaia albă, autor de farse sinistre şi vinovat moral sau fizic de dispariţia ori moartea câtorva oameni din sat. Nu poate fi niciodată prins. Nicio dovadă nu-⁠l arată pe el. E un manipulator de conştiinţe, în stare să convingă pe oricine de orice. Rareori un duh al răului s-⁠a întrupat într-⁠un actor atât de insesizabil ca Moise, măscărici şi raisonneur, comediant şi tragedian, ucigaş şi anchetator. Cum toate drumurile romanelor se intersectează în Moise (şi în Tică, dar acesta n-⁠are nici pe de parte consistenţa literară a celuilalt), a-⁠l descrie pe Moise e totuna cu a descrie romanele.”

Ostil hermeneuticii, Nicolae Manolescu practică doar o critică impresionistă descriptivă, cum rezultă şi din ultima remarcă. O face, desigur, foarte bine. Dar problema e de a pătrunde dincolo de suprafaţa descripţiei şi, din păcate, criticul nu se întreabă de ce D.R. Popescu a creat un asemenea univers. Sesizează, totuşi, convertirea comicului în tragic, cu o vagă trimitere la „filosofia istoriei” împărtăşită de Moise, din care citează, în final: „Istoria , simplu ca bună ziua, e un joc, un tangou, sau un vals, o direcţie a paşilor, un ritm – care poate fi unul sau altul. Stăteam pe podiumul ţiganilor, cum ne porecleam noi singuri, în glumă, şi toată lumea dansa […] Şi am început să le ucid picioarele dansatorilor, să le cânt tangouri interminabile, legate, unele de altele, până le sleiam puterea pulpelor. Până le tremurau genunchii. Ei cădeau pe scaune sleiţi de plăcerea că dansaseră, şi habar n-⁠aveau că erau victima bătăii mele de joc.” Filosofia cinică a lui Moise însă ne trimite la imaginea lumii ca teatru a lui Eminescu, la acel regizor necunoscut care manevrează păpuşile de pe scena lumii. Observaţia ar fi trebuit să-⁠i dea de gândit lui Nicolae Manolescu şi-⁠n ce priveşte teatrul lui D.R. Popescu, pe care el i-⁠l neagă, fără drept de replică. Dar de ce a ales o asemenea cale autorul ciclului F, într-⁠un context istoric comunist, Nicolae Manolescu a evitat să se întrebe (nu numai el) şi, în consecinţă, opera lui D.R. Popescu a rămas o enigmă de dezlegat, peste laudele sau criticile aduse artei sale. Or, şansa acestei decriptări, imposibilă în anii „epocii de aur”, a fost blocată, incredibil, tocmai de către cei care ar fi trebuit s-⁠o facă, eliberaţi de cenzură, după 1989. Şi asta s-⁠a petrecut prin trădarea lovinescianismului sub eticheta „anticomunistă” a est-⁠eticii. Şi unul dintre cei mai intransigenţi inchizitori ai noii ideologii, în ce-⁠l priveşte pe D.R. Popescu, s-⁠a dovedit a fi un eminent critic, Gheorghe Grigurcu.

Ca scriitor şi critic literar, Grigurcu a trecut prin aceleaşi tare istorice, concepând, în tinereţe, texte poetice proletcultiste, omagii aduse invadatorilor răsăriteni care ne-⁠au pricopsit cu „Eliberarea”, pentru ca să redescopere esteticul odată cu ceilalţi. Într-⁠un interviu acordat lui Flori Bălănescu (postat pe internet vineri, 4 mai 2012), dar prilejuit de împlinirea a 75 de ani, el se autodefinea ca un estet. Într-⁠adevăr, Gheorghe Grigurcu a practicat şi o critică estetă, de unde, probabil, vocaţia lui de remarcabil comentator de poezie. Şi totuşi, brusc, cuminţenia sa de estet, după 1989, a fost părăsită, mai exact spus – dedublată în numele unei atitudini justiţiare de factură est-⁠etică „anticomunistă”, pe care nimeni nu i-⁠ar fi bănuit-⁠o în anii „epocii de aur”, când nu a dat semne de „disidenţă” la vedere. În această postură de nou avatar al său îl atacă pe D.R. Popescu într-⁠un pamflet din România literară, în anul 2000, intenţionalitatea fiind definitivarea spulberării unei legende. Criticul se arată indignat că, la căderea lui Ceauşescu, nu s-⁠a retras să-⁠şi ispăşească, în tăcere, marea culpă, ca Titus Popovici, şi nici nu şi-⁠a făcut „autocritica” precum Petru Dumitriu (oare aşa cum cerea cândva Partidul?), „ci printr-⁠o încrâncenată, ursuză, veninoasă, frecvent trivială, după cum vom vedea, solidarizare cu trecutul în cauză, asociată cu un refuz total al prezentului”, ar fi continuat să se posteze de partea răului, a comunismului.

Ciudată concluzie, fiindcă partea cea mai întinsă a operei lui D.R. Popescu este o strivitoare poveste a năruirii lumilor organice prin turbarea provocată de comunism, tema centrală a Vânătorii regale, dar nu numai. A fost modul său artistic de a realiza o formidabilă reacţie la provocarea invaziei bolşevice, pusă în ecuaţie, cum am arătat, la începutul acestor însemnări, de către Mircea Eliade, în conferinţa din 1953. Dar nu e de mirare că un veritabil gânditor anticomunist, la modul ontologic, ca Mircea Eliade, va fi el însuşi supus unui tratament similar, acuzat că nu şi-⁠a făcut mea culpa pentru filosofia sa de viaţă din tinereţe. Şi asta au făcut-⁠o comilitonii est-⁠etici ai lui Gheorghe Grigurcu, pretinşi „anticomunişti”, descinşi din stirpea fostului kominternism, declaraţi acum de „dreapta” sau, cum i-⁠a numit Paul Goma, pe urmele lui Şerban Cristovici, „disidenţi autocronici”. Opera de „purificare morală” a acestor militanţi, bolnavi de autocronism, deţinători ai puterii politice şi culturale de după 1989, se vede cu ochiul liber, în starea actuală a României, cu peste trei milioane de români mutaţi „în altă ţară”, vorba lui Octavian Goga, cu munţii defrişaţi de podoaba lor naturală, cu bogăţiile subsolului făcute dar austriecilor şi altora, descrierea putând fi continuată pe zeci de pagini. Nu pun la îndoială nici o clipă buna credinţă a lui Gheorghe Grigurcu, numai că ţinta vinovăţiilor nu se află în grădina Vânătorii regale, ci altunde. Inocenţa în această materie de parşivenie istorică nu-⁠l scuză nici măcar pe Gheorghe Grigurcu.

Dar să urmăm cursul sudalmelor: D.R. Popescu n-⁠a fost altceva decât de un „nomenclaturism” „sadea, pe care acest satrap literar” l-⁠ar fi ilustrat „cu o slugărnicie pe măsură”: „Departe de a-⁠şi pune, măcar de ochii lumii, cenuşă-⁠n cap, aşa cum a făcut-⁠o Petru Dumitriu, fostul nostru preşedinte persistă în mentalitatea sa (apropiat, nu numai onomastic, de un Dumitru Popescu-⁠Dumnezeu), împroşcând cu ură tot ceea ce a încercat a fi, în ultimii ani, înnoire purificatoare.”1 Criticul e oripilat să vadă că D.R. Popescu s-⁠a exprimat public, vizând „eticismul moraliştilor de ambe sexe”, „mania idealismului de dreapta (dreptaci)”, disidenţa „de salon” cu „aplauze pentru nulificienţa lor” sau: „O stare paranoică, un fel de inocenţă paranoică le şopteşte tuturor acestor cavaleri roşii şi albi că ei sunt destinaţi să făurească o nouă istorie, întru folosul şi îndestularea poporului.” Chiar din acest pasaj se arată că D.R. Popescu nu pactizează nicicum cu trecutul, punând în aceeaşi oală pe roşii şi albi. Îi identifică, mai degrabă, cu „filosofia istoriei” semnalată de Nicolae Manolescu la cinicul regizor de dans Moise. De altfel, nuanţa e sesizată şi de Gheorghe Grigurcu. Se întreabă, în consecinţă, în numele cui are cutezanţă a vorbi D.R. Popescu? I-⁠ar lipsi curajul să se mai exprime de pe versantul vechii ideologii „pe care a slujit-⁠o cu o râvnă funestă şi care i-⁠a asigurat un postament, inclusiv literar (linguşirea e contagioasă) superior, uneori cu mult peste meritele sale literare reale”. De aceea, n-⁠ar avea dreptul să invoce argumentul valorii, „comparându-⁠se cu mari creatori şi cu mari opere, deci uzurpând în continuare.” Scriitorul ar suferi de „grandoarea persecuţiei, după cum era înainte ameţit de grandoarea funcţiilor nomenclaturiste” (fapt contrazis de Marian Popa!), îndrăznind să invoce nume ca Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi… Eminescu. Numai că D.R. Popescu nu i-⁠a invocat pe aceştia pentru a se aşeza la înălţimea lor, ci pentru a constata că est-⁠eticii autocronici atacă deopotrivă şi aceste valori, pornind de la aceeaşi nefastă ideologie a „corectitudinii politice”. Mai mult de atât, campania aceasta a est-⁠eticilor a culminat cu o vânătoare de vrăjitoare, stil anii ’50, prin instituţia CNSAS, căreia îi vor cădea victime Nicolae Breban, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru, Ioan Es. Pop, Mihai Botez, Adrian Marino, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Iorgulescu, Petru Romoşan, Ioan Groşan, Lucian Vasiliu ş.a., alături de „odioşii protocronişti” Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Ion Gheorghe, Mihai Ungheanu ş.a., alături de „apoliticii” apărători ai esteticului: Eugen Simion, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Valeriu Cristea ş.a. Fenomenul va fi devoalat de cărţile Nicoletei Sălcudeanu şi Gabriel Andreescu.

■ fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest