Contemporanul » Lecturi » Cristian Fulaş: Fâşii de ruşine

Cristian Fulaş: Fâşii de ruşine

Maşina zvâcneşte în viteza a doua, virăm brusc şi urcăm o pantă de vreo 30 de grade. În faţa noastră se deschide o poiana verde străjuită de un grup de cabane. Rămân fără replică. „Micul hotel” e format de fapt din 6 cabane aşezate pe un platou sub deal. O clădire mare cu două etaje şi vreo 5 cabane mai mici p-18-Semnal-editorialaşezate în jurul poienii. Între ele, o remiză şi locuri de parcare. De maşină se apropie 3 câini mari, doi Saint-⁠Bernard şi un Caucazian; cu toţii latră bucuroşi şi fac tumbe, curtea e un circ. Nea Lică vorbeşte cu ei, coboară şi se joacă fericit cu copilaşii, cum îi numeşte. Îmi spune să cobor liniştit, nu sunt periculoşi. Câinii vin la mine, mă miros circumspect, apoi decid cu toţii că sunt de-⁠al casei şi devenim brusc prieteni.

Altfel spus, sar grămadă şi pe mine de parcă m-⁠ar şti de o viaţă.

Din cabana de la intrarea în complex îşi face apariţia un tip scund, pletos şi bine legat.
– Şeeeeriiiii, ţipă el de răsună toată valea. Ai veniiit acaaasă, brotheeereeee…
Se îndreaptă spre maşină, câinii aleargă fericiţi prin toată curtea. Se strâng în braţe, par foarte fericiţi să se revadă.
– El e Adam. Administratorul locului şi mâna mea dreaptă. A fost elevul meu, acum suntem colegi. Să vă împrieteniţi.

Adam mă salută bucuros de parcă ne-⁠am şti de o viaţă. Are deschiderea pe care mai târziu o voi remarca la toţi oamenii muntelui. Duce o viaţă simplă, e un om fericit şi totul în jurul lui se pliază pe acest model. Rămân cu el, îmi arată locurile şi, fireşte, îmi propune să mă urc cu el pe piatră. Îi spun că mă tem, râde şi îmi spune că nimeni nu a căzut vreodată de pe munte când el era acolo. Mă invită la o cafea, mi-⁠o prezintă pe soţia lui şi pe fetiţa lor de câteva luni pe care au ales să o crească pe munte, în natură.

Mă conduce în cabana mare.
– Asta am făcut-⁠o eu, în ultimii ani. Am muncit aici pentru cinci vieţi. Sunt mulţumit, am făcut lucru bun.
Pereţii din hol şi din sala de restaurant sunt înţesaţi cu antichităţi, trofee de vânătoare, echipament de ski şi alpinism, tot felul de lucruri care – luate separat – ar crea o harababură, dar care aici par să fie cu toatele la locul lor. Ni se alătură şi nea Lică. Se opreşte în faţa unui ciocan fixat în perete:
– Vezi, pioletul ăsta rupt era să mă omoare. Eram în Austria, s-⁠a rupt în stâncă şi am căzut 30 de metri în gol. Mare noroc am avut în ziua aia, mare… Schiurile astea sunt din lemn. Aşa se făceau înainte. Le am de când eram copil. Trofeul ăsta de urs e al meu. Am şi un mistreţ la etaj. Te vei obişnui cu toate şi vei vedea că vor începe să-⁠ţi placă.

Nea Lică îmi spune să îmi aleg orice cameră, hotelul nu are clienţi şi noi doi vom fi singurii locatari în weekend. E frumos, camera are vedere la munte şi o privelişte incredibilă. Mobila e nouă, aflu că e făcută de Adam din trunchiuri de brad de pe munte.

Se retrag amândoi, rămân cu o cafea pe banca din faţa hotelului. Câinii se aşază cu toţii în jurul meu, Bertha e cea mai afectuoasă şi ţine neapărat să stea cu capul pe piciorul meu. Ceilalţi doi, băieţii, au aerul că mă păzesc şi iau feţe marţiale chiar şi când stau lungiţi la soare.

Îmi place aici. E linişte, pârâul şuşoteşte încet şi abia dacă se aud câteva păsări izolate. Se lasă înserarea şi piatra capătă o nuanţă roz. În mine creşte o linişte nefirească.

Îmi aduc laptopul din cameră, parcă totuşi aş putea face ceva cu timpul meu. Deschid fişierul şi încep să scriu ca şi cum niciodată nu aş fi luat pauză:

(Despre triunghi)

Şi închidere. Desigur, Creştinismul propune Triunghiul acela ca deschidere şi nu avem nimic împotriva lor, doar că se pare că nu ne putem înţelege. Dar noi vorbim aici despre triunghi, închidere şi Persecuţie. Care persecuţie? Păi, lucrurile stau în felul următor: tu eşti dependent de o femeie şi faci orice pentru a o avea în continuare (sper că ai remarcat că femeia aceea, femeia ta, este o femeie pe care deja o ai). Apoi ea devine persecutor, în sensul că îţi spune că dorinţa asta continuă de a o avea e o dependenţă rea – întreabă-⁠te cum e cu dependenţa bună. În viaţa ta este o altă femeie, care te sprijină în dependenţă. Ţi s-⁠ar părea natural ca acea femeie să devină următoarea femeie, doar că aici se petrece un lucru ciudat. În timp tu devii persecutorul, femeia care te sprijină iese din ecuaţie sau devine dependentă, iar femeia pe care o iubeşti dependent devine persoana persecutată.

La asta se gândea Locatarul Şase, atunci când Şeful Unu îi povestea mecanismul pe care el îl numea Triunghiul dependenţei:

Gândiţi-⁠vă la un joc de rol, pe care noi îl facem din când în când pentru a arăta ce se întâmplă cu persoana dependentă. Să punem un scaun în mijlocul încăperii, pentru care vom avea nevoie de un voluntar. Ok, treci dumneata. Ia loc. Mai avem nevoie de un voluntar. Bun… acum, te voi ruga să te balansezi cu scaunul, în timp ce dumneata vei redresa scaunul ori de câte ori acesta pare a nu mai reveni la echilibru. (după vreo două minute) Acum te voi ruga să nu mai sprijini scaunul.

Un roman despre dependenţa care generează singurătate sau, mai degrabă,  despre singurătatea care conduce la dependenţă. Iar protagonistul său are toate datele esenţiale ale ,,străinului”, ale unei fiinţe absurde  în sensul camusian al termenului, ce descoperă divorţul dintre lipsa de noimă a lucrurilor şi nevoia noastră de noimă,  e necomunicativă, înstrăinată şi resimte cu acuitate că (aşa cum spunea un alt gânditor existenţialist) infernul sunt ceilalţi. Pornind de aici, Cristian Fulaş construieşte un roman ambiţios, alternând diverse registre stilistice, îmbinând ingenios naraţiunea cu meta-⁠naraţiunea dar, mai ales, depănând o povestire fluentă, condusă de la început  la sfârşit cu o o siguranţă aproape înspăimântătoare. Efectul de autenticitate este copleşitor. (Octavian Soviany)

Un hohot de râsete inundă încăperea când Locatarul Treisprezece căzu în mijlocul încăperii. Se ridică cu o faţă distorsionată:

De ce pizda mă-⁠tii nu ai ţinut de scaun, bă? Vrei interval? Cere-⁠l şi ţi-⁠l dau şi am rezolvat problema…
Eu nu cred că asta e rezolvarea, spunea în timpul ăsta Şeful, vorbim despre faptul că această balansare are exact trăsăturile instalării dependenţei. Vă rog să vă calmaţi, îmi cer scuze eu pentru incident, să ne continuăm şedinţa.
*
Din Camera 4 se auzea, venind dinspre afară, un fel de fâşâit care nu putea fi nici localizat şi nici măcar integrat într-⁠o percepţie a amintirilor.

Ieşii cu gândul că cine ştie, poate e zgomotul de fundal de la televizor. Până în Club, trei-⁠patru paşi. Televizorul, oprit. Doamne ajută, am înnebunit. Şi totuşi. Dau să mă duc la baie, deschid uşa şi rămân înţepenit. O mare baltă era podeaua băii şi un mare nor era aerul de acolo. În numele cui vrea să ne asculte, Locatarul spăla câinele cu duşul. Capul câinelui ieşit din spumă era, era un cap de câine cu aură. Viziunea încă îmi mai stăruie pe retină şi în ziua de azi, la mult timp după ce acestea s-⁠au întâmplat. Capul auriu al câinelui, deci aurind auriu, cu aură aurea această imagine.
Bă, să moară peştii tăi, ce faci aici?
Am luat-⁠o s-⁠o spăl, mă, că era murdară şi puţea.
Aha…

Astfel se poate termina un somn bun de după-masă, dacă nu ai de lucru şi te duci la baie.

Recitesc. Sună absurd, exact cum mi-⁠ar plăcea să scriu un roman. Un melanj nefiresc format din discurs ironic pretenţios, teorii ciudate şi limbaj golănesc. În umbra acestor rânduri revine întrebarea despre titlu, poate cea mai grea întrebare când e vorba despre un roman. Dar voi vedea eu.
Între timp s-⁠a lăsat seara, nea Lică iese din cameră şi brusc apare şi Adam, care a fost la cules de ciuperci între timp.

Ne mutăm lângă cabana lui Adam, se aprinde un foc şi pregătim o cină boierească. Grătar, ciulama cu ciuperci, mămăligă, mujdei de usturoi, vin fiert pentru Adam şi soţie, ceai şi suc pentru „pacienţi” – cum ne numim zâmbind. Noaptea e răcoroasă, liniştea din jur e parcă din altă lume. Doar Bârsa se aude în fundal, în rest niciun sunet. Băieţii povestesc vrute şi nevrute, mai mult despre munţi şi diverse nume de vârfuri care îmi sunt cu totul necunoscute. Îmi spun că au fost amândoi în Himalaya, au trăit aventura vieţii lor acolo.

Ascult, îmi place să stau şi să îi ascult. Nu prea am nimic de spus în conversaţie, dar e bine şi aşa. Prin minte îmi fug momentele petrecute cu gaşca, la grătar, e imposibil să nu mă gândesc la asta. Îmi e dor de lumea mea, aş vrea ca toată povestea asta să nu fie decât o întrerupere şi faptul că ştiu că e imposibil să mă întorc acolo mă face să mor puţin. Cred că nimeni nu ar vrea să trăiască în afara propriei vieţi, oricât de urâtă ar fi ea. Nimeni nu ar vrea să schimbe într-⁠o zi sau într-⁠o perioadă scurtă de timp tot ceea ce îl defineşte. Am un sentiment bizar de gol în suflet, ceva nu e aşa cum ar trebui să fie. De fapt, nimic nu e aşa cum ar trebui să fie. Dar dacă am luat o decizie trebuie să încerc, măcar temporar, să mă ţin de ea.

Oricât mi-⁠ar fi de greu.

Ne retragem în camere. Deschid geamul, de afară nu se aude decât pârâul. Îmi e uşor teamă, e nefiresc să fie aşa de linişte în jur. Deschid o carte, citesc şi fumez până târziu în noapte.

Dimineaţa mă trezesc cu cafeaua făcută, nea Lică e la fel de matinal ca mine. Stăm înconjuraţi de câini pe banca din faţa cabanei, povestim şi pentru moment uităm că în lumea asta există miile de necazuri care ne-⁠au dus acolo unde suntem pacienţi pentru moment. Îmi spune că i-⁠ar plăcea mult să vin şi să stau acolo o vreme, chiar s-⁠a gândit şi ar avea nevoie de două-⁠trei statui prin curte. Pot veni când vreau. Vine el şi mă ia dacă nu plecăm în aceeaşi zi.

Pe la ora nouă apare şi Adam, duce în mâini o cană uriaşă cu ceai şi trăncăne continuu despre o excursie pe munte. Nu se poate să îl refuzăm, zice el, până şi piatra se supără dacă facem asta. Îmi studiază gânditor adidaşii, apoi aleargă la el acasă şi vine cu o pereche de bocanci mai potriviţi pentru ce are el în cap. Devine clar că nu îl putem refuza şi ne pregătim deci de plimbare. Nea Lică se schimbă şi el, e pregătit oricând pentru aşa ceva.

Pe când la Vinea „romanul secolului” – ne întreba ieri cineva din public. Ei bine, iată, la Vinea, romanul secolului. Fâşii de ruşine este o carte excepţională. Este o revelaţie pentru mine, un om care trăieşte în literatură şi care, de altfel, nu prea azvârle cu vorbe de laudă în pereţi. Ca atmosferă, volumul mi-⁠a amintit de lecturi esenţiale din, iată, un nume mare al prozei româneşti, Mateiu Caragiale, cu ai săi „Crai de Curtea Veche” şi, mai cu seamă, de Max Blecher, cu ale sale zguduitoare pagini din „Inimi cicatrizate”. Cristian Fulaş, cu acest debut surpriză în roman, este deja un nume de admirat şi de respectat între prozatorii români în vogă de azi. (Nicolae Ţone)

Pornim spre munte înconjuraţi de câini. În ciuda tuturor ameninţărilor lui Adam, nu au putut fi lăsaţi la cabană. Sunt aşezaţi în dispozitiv în jurul nostru: Bertha merge în faţă, la vreo 50 de metri. Nero, caucazianul, e lipit de Adam şi stă cu urechile ciulite continuu. Barry, uriaşul Saint-⁠Bernard, merge la vreo 50 de metri în spatele nostru şi pare să studieze drumul cu mare atenţie. Urcăm pe drumul forestier cam un kilometru, până la bariera rezervaţiei naturale. De acolo luăm pieptiş o cărare pietruită care urmează cursul râului, cărare destul de abruptă pentru mine. Băieţii mustăcesc şi din când în când propun o pauză, dar îmi dau seama că fac asta doar pentru mine. Ei sunt oameni de munte, ar fi nefiresc să obosească la plimbare. La un moment dat facem stânga pe o potecă de vânătoare. Adam îmi povesteşte că e un traseu doar pentru ei, turiştii nu se încumetă pe acolo. Trecem pe lângă un refugiu de vânătoare, apoi intrăm într-⁠o pădure deasă de brad. E ciudat, nu aş fi zis că piatra e aşa de departe de cabană. De pe bancă părea atât de aproape încât aveam senzaţia că nu sunt mai mult de câteva sute de metri până acolo. Dar mergem de două ore şi nici măcar nu am ajuns la baza ei. Brusc pădurea se deschide şi văd în faţa noastră un fel de canion micuţ străjuit de o cărare ce pare extrem de periculoasă. Deci pentru asta erau bocancii, îmi zic. Adam scoate o coardă de alpinism şi, fără comentarii, mi-⁠o leagă în jurul mijlocului. Îmi spune că e mai sigur aşa. Spun în glumă că mi-⁠a pus zgardă, dar zâmbetul e străin. Urcăm pe lângă micul canion vreo jumătate de oră, cărarea devine din ce în ce mai abruptă şi mai periculoasă. Coarda de alpinism nu mă ţine la propriu legat dar avea dreptate, mă simt mai sigur cu ea. În capătul canionului e un izvor, luăm o pauză şi bem apă. În faţa noastră se deschide un grohotiş la capătul căruia, în sfârşit, se vede Piatra. E uluitor de abruptă, îmi e frică până şi să mă uit spre ea.

– Voi vreţi să mă urcaţi pe mine pe chestia aia? îi întreb.
– Da. Chiar acolo sus, vezi, între alea două vârfuri. Apoi coborâm pe alt drum.
– Îmi e al dracu de frică.
– Nu te teme, cu noi nu cade nimeni de pe munte.

Îi privesc zâmbind dar nu e zâmbetul meu, sunt sigur de asta. Urcăm pe grohotiş, Adam merge înainte şi nea Lică închide şirul. Câinii au plecat înapoi la cabană. Ei ştiu bine ce au de făcut, spre deosebire de mine. Regret că nu am plecat cu ei, sunt convins că ştiu drumul până acasă.

La capătul grohotişului luăm pauză. Nea Lică îmi spune că mergem la refugiul Crăiţa, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume – am să văd. A fost construit de un alpinist, acum vreo 50 de ani. Acesta se retrăsese cu soţia în munţi, fusese alegerea lor să trăiască izolaţi de lume. Într-⁠o zi, în timpul unei ascensiuni exact pe drumul pe care urcăm şi noi, soţia lui a căzut şi a murit. El a înebunit de durere. În timp a urcat singur materiale şi a construit refugiul Crăiţa, sus în munte, pentru oamenii care au nevoie să se adăpostească de vremea rea.

Începem ascensiunea. De această dată Adam îmi verifică legătura, trage de ea şi îmi dă câteva sfaturi pentru urcuş. Spune să nu fac mişcări bruşte şi să încerc să nu mă sperii de golul alpin de sub mine, nu e nicio diferenţă între o cădere de 5 metri şi una de 100 de metri. Îmi explică să îmi folosesc mâinile acolo unde simt că nu pot merge în picioare şi mă asigură că nu voi cădea, mă ţin ei dacă se întâmplă ceva. Privesc în ochii lor şi nu ştiu dacă trebuie sau nu să am încredere, nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Nea Lică are o privire calmă şi blândă, ca de obicei; îmi dau seama că ei, de fapt, ştiu foarte bine ce fac acolo pe munte. Adam porneşte primul, e uluitor de agil şi mişcările lui par pliate pe fiecare denivelare a terenului. Poteca e abruptă, urc vitejeşte şi încerc pe cât posibil să folosesc exact mişcările pe care le face şi el. În spatele nostru nea Lică urcă decis, fiecare mişcare a lui pare atât de naturală încât nici nu îmi dau seama dacă face efort sau nu. La un moment dat traversăm o bucată de potecă suspendată peste golul de sub noi. Ascult sfaturile lui nea Lică, brusc a apărut lângă mine, şi parcurg natural cei cincisprezece metri de potecă îngustă. Nu e aşa de greu, deci. Începe să îmi placă şi ştiu că trăiesc un moment unic, mă îndrept spre locuri în care doar câţiva oameni au fost şi am cele mai bune călăuze cu putinţă.

Dragă Cristian, ţi-⁠am citit cartea şi după primele 40 de pagini am fost cuprins de un sentiment de angoasă profundă. Mi s-⁠a făcut foarte rău şi mă simţeam ca după un leşin din care ieşisem cu remuşcări şi conştiinţa făcută ferfeniţă. Să nu mă înţelegi greşit, cartea este impecabil scrisă, alertă, vie, radiografiază verosimil şi expresiv partea întunecată a boemei bucureştene, sondează cu fineţe şi autenticitate psihicul alcoolicului, cu toată confuzia, demenţa şi violenţa sa construind o atmosferă densă şi apăsătoare din care dispare orice lumină lăsând loc disperării şi neputinţei. Poate tocmai aici este impasul, am intrat nepregătit în lectura acestei cărţi traumatice, jurnal fictiv al dezintegrării, am început naiv, la nivelul 0, acela al lecturii de identificare şi, deşi nu am experimentat niciodată pe viu la intensitatea aceasta experienţele narate, acestea mi s-⁠au transmis direct în subconştient transformându-⁠mă într-⁠o legumă neputincioasă şi obscenă în slăbiciunile ei. Am urmărit până la final destinul personajului tău în încercarea, mereu ratată, de echilibrare, cu toate renunţările, sevrajele, halucinaţiile, delirurile şi recidivele sale. M-⁠a copleşit şi la final am rămas cu acelaşi gust amar în gură, cu acelaşi tremur, cu aceeaşi dezorientare şi senzaţie de gol în creier, piept şi stomac. Poate acestea sunt cele mai limpezi indicii că avem în faţă o carte bună, una care te somează la auto-⁠sondare şi te răscoleşte până în straturile cele mai sumbre ale subconştientului. (Cosmin Perţa)

Încă o ascensiune scurtă şi suntem la refugiu, o construcţie simplă din lemn şi carton gudronat ascunsă sub o stâncă. Înăuntru, două priciuri din lemn şi câteva pături vechi. Dar îmi închipui că lucrurile astea îţi pot salva viaţa şi am tot respectul pentru omul care a construit locul. În faţa mea priveliştea e uluitoare. Adam îmi explică geografia locului. La dreapta se vede Masivul Bucegi. În faţă, Codlea şi depresiunea din care începe Pasajul Rucăr-⁠Bran. În stânga Făgăraşul. E incredibil, de la înălţimea asta munţii se văd aproape ca din avion. Mâncăm slănină, brânză, ceapă şi pâine. Totul e primitiv, totul e aşa cum probabil era şi acum câteva sute de ani. Civilizaţia nu a ajuns aici şi probabil nu va ajunge niciodată; simbolismul locului e teribil, încep să cred că nu e o întâmplare că am ajuns aici. Mă întorc, nea Lică priveşte munţii cu acea privire cu care îndrăgostitul îşi strânge în braţe iubita fără să o atingă. Are ochii umezi, pare să retrăiască ceva frumos.
– De ce m-⁠ai adus aici? îl întreb. Ai avut un scop, aşa-⁠i?
– Ai dreptate, îmi răspunde liniştit. Voiam să îţi arăt că există o soluţie pentru orice problemă şi am vrut să vii aici, în locul ăsta care a fost construit în ciuda morţii. Ştii, pentru noi locul ăsta înseamnă mult. Eu şi Adam am pierdut mulţi colegi pe munte, în timp. E chiar o vorbă care circulă între noi, oamenii muntelui. Alpinistul bun e cel care se întoarce viu acasă. Mă vei crede vreun lup moralist poate, dar am vrut să vezi şi tu că, în ciuda greutăţilor, lucrurile se pot face. Omul ăla şi-⁠a pierdut nevasta, a înnebunit, dar a ales să urce de sute de ori pe drumul ăsta şi să construiască ceva, ceva ce stă aici şi îi apără pe alţii de munte. Muntele e un loc periculos. Nu ai loc să greşeşti de multe ori, imediat te amendează. Aşa e şi cu viaţa, zic eu, totul se plăteşte la un moment dat. Da, totul se plăteşte şi trebuie să fii mereu atent pe unde mergi.

Tace apoi. Adam nu zice nimic. Probabil a auzit aceste cuvinte la prima lui urcare pe munte. Apoi se întoarce spre mine, zâmbind cu toată fiinţa lui:
– Aşa-⁠i că e frumoasă Crăiţa, brothere?

Ne continuăm drumul. Mergem pe sub creastă cam o jumătate de oră, apoi ajungem la o stâncă ce se ridică semeţ direct spre ceruri. I se spune Turnul, Obiectul, Santinela, Dege-
tul lui Anghelide, Falusul lui Anghelide. Priveliştea e minunată şi de aici începem coborârea, lucru mult mai greu decât ascensiunea. Dar colegii mei mă învaţă ce trebuie să fac şi în 30 de minute suntem înapoi la grohotiş. Străbatem pădurea, sunt crunt de obosit dar nu îmi pare rău că am urcat.

La cabană, câinii fac circul şi tumbele obişnuite. Mâncăm şi ne pregătim de plecare – „permisia” noastră s-⁠a încheiat, zice nea Lică. Înainte de a pleca mă duce în atelierul de lângă hotel.
– Uite, aici are Adam atelierul de scule, dar ai putea să sculptezi. Ce zici?
– Aş putea… răspund în doi peri.
Din spate, desculţ, apare Adam. Ţine în mână bocancii cu care am fost pe munte şi pe care i-⁠i înapoiasem la întoarcere. Îi aşează lângă prag, în stânga.
– Uite, îi lăsăm aici până te întorci. Mi-⁠a zis Şeri că vii să stai cu noi o vreme. Te aşteptăm.
Ne urcăm în maşină printre câini. Bertha e în mod special scandalizată şi vrea să urce în maşină, Adam e nevoit să o tragă cu forţa spre cabana lui.

■ Fragment din romanul cu acelaşi titlu,
apărut la Editura Vinea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest