Contemporanul » Lecturi » Constantina Raveca Buleu: Paolo Mantegazza – schiţă de portret

Constantina Raveca Buleu: Paolo Mantegazza – schiţă de portret

Consecinţa este că fiecare eseu echivalează cu un exerciţiu spectacular gratifiant, în care altitudinea subiectului se expandează graţie capacităţii hermeneutice, freneziei relaţionare şi plăcerii jocului care domină scriitura autorului. Histrionismul structural al Simetriilor depăşeşte sfera implicită a discursului eseistic şi se converteşte în miza explicită a unor secvenţe autoreferenţiale

„Era întotdeauna un bărbat frumos, şi o ştia; era faimos, şi o ştia; era puternic, şi o ştia; era libidinos, şi se vedea.” Succesiunea vitriolantă din fraza precedentă face parte dintr-⁠un portret ironic puţin măgulitor, caligrafiat de către Giovanni Papini în Il senatore erotico (Senatorul erotic), pamflet al cărui subiect este politicianul, antropologul, scriitorul şi profesorul italian Paolo Mantegazza (1831 – 1910). Autorul Omului sfârşit nu se opreşte însă aici, apreciind că imaginea n-⁠ar fi desăvârşită fără suma titulaturilor reale şi fantasmatice care au acompaniat evoluţia academică şi politică a lui Mantegazza, începând cu onorabila poziţie a profesorului care a impus învăţarea antropologiei în universităţile italiene şi continuând cu o serie de denominaţii ce sfârşeşte în absurd: omul celebru, poligraful popular, preşedintele, şeful, suveranul, tiranul, eternul Tată al Întregului.

Execuţia sarcastică nu putea viza decât o personalitate controversată, prodigioasă şi complexă, atribute pe care Paolo Mantegazza le verifică din plin. Născut în 1831, el este fiul lui Giovan Battista Mantegazza şi al Laurei Solera, una dintre cele mai active figuri feminine de pe scena unificării şi reformei civile italiene, cu notabile inţiative în educarea femeilor şi în protejarea copiilor abandonaţi. De altfel, adolescentul Paolo participă, alături de mama sa, la insurecţia din martie 1848 din Milano (Le cinque giornate, 18-⁠22 martie), care duce la eliberarea oraşului de sub stăpânirea austriacă. Insurecţia marchează începutul eroic al unei vieţi aventuroase, a cărei secvenţă secundă se consumă în America de Sud, unde Mantegazza pleacă la doar douăzeci şi trei de ani, înarmat cu o diplomă în medicină. America de Sud nu-⁠i aduce bogăţia sperată, dar îi furnizează o soţie, Jacobita Tejeda de Montemayor, răpită din pampasul Argentinei cu binecuvântarea prealabilă a tatălui ei, Saturnino Tejeda, guvernator al Buenos Aires-⁠ului.

Expediţiile din Argentina, Paraguay şi Bolivia, soldate cu studii de etnologie şi antropologie, îi trezesc lui Paolo Mantegazza interesul ştiinţific pentru efectele benefice ale frunzelor de coca. Rezultatul îl reprezintă o serie de experimente (inclusiv personale) consacrate acestor efecte şi importarea în Europa a „magicei plante a incaşilor” – după cum o descrie Mantegazza – care, la un an după întoarcerea sa în Italia, în 1859, publică studiul Despre virtuţile igienice şi medicinale ale frunzelor de coca şi despre alimentele nervoase în general (Sulle virtú igieniche e medicinali della coca e sugli alimenti nervosi in generale). Sintagma „alimente nervoase” sugerează interesul savantului italian pentru toate drogurile (preocuparea nu e deloc singulară în epocă, lucru dovedit şi de corespondenţa lui Mantegazza cu mulţi cercetători şi intelectuali europeni), sintetizat în tratatul din 1871, Tablouri ale naturii umane. Sărbători şi beţii (Quadri della natura umana. Feste ed ebbrezze), ce adună cunoştiinţele epocii despre substanţele psihoactive.

Însă, Mantegazza se dovedeşte a fi mai mult decât un simplu promotor al „alimentelor nervoase”. El este, de pildă, fondatorul primului Muzeu de Antropologie şi Etnologie din Italia, precum şi al Societăţii Italiene de Antropologie. Antropolog şi explorator, călătoreşte în India şi Laponia, fiecare experienţă fiind atent consemnată în volumele consecutive, Studii despre etnologia Indiei (Studi sulla etnologia dell’India), respectiv O călătorie în Laponia (Un viaggio in Lapponia).

Pe această dimensiune a personalităţii lui Mantegazza se grefează interesul său pentru darwinism, promovat într-⁠o epocă în care presiunea creaţionistă a Bisericii Catolice e foarte activă. Corespondenţa lui Mantegazza cu Charles Darwin şi campania dusă de el pentru asumarea academică a evoluţionismului îşi găsesc ecoul în discursul ţinut de savantul italian la comemorarea lui Charles Darwin din 1882, în care se susţine faptul că „teoria evoluţiei este, înainte de toate, utilitară, iar darwinismul este atât de impregnat în toţi porii, în toate fibrele utilităţii lucrurilor, încât devine aproape singura formă transformatoare a naturii.”

Darwinismul permează şi tratatele de educaţie sexuală scrise de Mantegazza, adică Fiziologia plăcerii (Fisiologia del piacere), Fiziologia iubirii (Fisiologia dell’amore), Iubirile oamenilor (Gli amori degli uomini), unde miza o reprezintă ameliorarea calitativă a speciei umane. Aceste lucrări explică progresul civilizaţiei umane ca pe un spor de cunoaştere, ceea ce face din educaţie pivotul esenţial al perfecţionării umane, al creării omului nou, eliberat de servituţile sociale şi de prejudecăţi. Reflexe pedagogice ale căutării obsesive a fericirii umane şi manifeste ale multor bătălii acerbe duse de către autor pentru asistenţa medicală a populaţiei şi pentru educaţie, aceste tratate demonstrează că, înaintea lui Freud, Mantegaza a avut intuiţia rolului fundamental al sexualităţii în viaţa umană. De altfel, Freud îl aminteşte pe savantul italian atunci când vorbeşte despre cazul Dorei, pacienta care a recunoscut că a avut parte de fantezii sexuale după citirea lucrării lui Mantegazza, Fiziologia iubirii.

Să nu uităm, aşadar, opiniile neconvenţionale ale lui Mantegazza despre căsătorie. În aceeaşi Fiziologie a iubirii, el scrie: „Astăzi, căsătoria este una dintre cele mai prolifice surse de nefericire; ea este o otravă lentă, care ucide fericirea domestică, moralitatea naţiunii, dezvoltarea economică a forţelor unei ţări; căsătoria este adeseori un model care conferă iresponsabilitate gratuită femeii şi o poligamie facilă şi nepedepsită bărbatului; ea este o mască de virtute calpă, cu care se acoperă viciul societăţii moderne. […] „Căsătoria în societatea modernă reprezintă cea mai crudă, cea mai inumană parodie a credinţei, a jurământului, a eternităţii”. Soluţia, întrevăzută de către sexologul italian, sună astfel: „Căsătoria ar trebui să se constituie într-⁠o alegere liberă, foarte liberă, atât pentru femeie, cât şi pentru bărbat; ea ar tebui să fie alegerea alegerilor, alegerea paradigmatică. […] Conştiinţa comună a două creaturi care se aleg liber una pe cealaltă şi hotărârea lor de a se iubi fără legături marcate de interes, fără presiuni ale autorităţii şi fără prejudecăţi sau ambiţii, reprezintă piatra sfântă de temelie pe care este ridicat cel mai splendid templu al fericirii conjugale.”

Nu numai Darwin marchează proiectul lui Mantegazza de a făuri o societate mai fericită şi mai sănătoasă, ci şi Thomas Robert Malthus, angoasa malthusiană profilându-⁠se în multe dintre textele sale. Ea se converteşte în miza romanului din 1868, O zi la Madeira (Un giorno a Madera), în care Mantegazza se simte obligat să atragă atenţia asupra potenţialelor catastrofe genetice declanşate de căsătoria unor persoane bolnave.

Aceeaşi motivaţie generează şi practicile eugenice descrise într-⁠un alt text ficţional, Anul 3000 – Un vis (L’anno 3000 – Sogno). În această utopie din 1897, Mantegazza imaginează o comunitate coordonată de către un Senat biologic, care conferă dreptul de a procrea unor cupluri care solicită această favoare abia după o perioadă îndelungată de acomodare şi după o evaluare drastică şi ştiinţifică, deoarece numai ştiinţa poate autoriza reproducerea în condiţiile absenţei oricărui risc genetic. Altfel spus, în noua ordine socială, dreptul de a procrea nu mai este acordat tuturor, ci numai elementelor sănătoase şi valide.

Ca o măsură de prevedere, în cazul în care Senatul biologic dă greş, Mantegazza propune şi o altă instanţă de bioputere cu atribuţi malthusiene, un Comitet de evaluare de tip spartan, care selectează copiii pentru noua ordine, reţinându-⁠i doar pe cei apţi, fizic şi mental, să supravieţuiască neasistat şi eliminându-⁠i pe cei care nu posedă asemenea aptitudini. Pentru a închide cercul, dacă angoasa parazitismului social este de esenţă malthusiană, modelul succesului utopic rămâne darwinist la Mantegazza, societatea globală fericită a Anului 3000 apărând ca rezultatul unei acţiuni de reproducere a selecţiei naturale, deoarece – ni se spune –, în acest fel „aristocraţia naturii a fost copiată de către oameni”.

Romanul Anul 3000 beneficiază masiv de preocupările antropologice ale unui autor convins de faptul că numai cercetarea antropologică poate asigura construcţia unei societăţi alternative, utopice. În corpul textual al utopiei, propovăduitorul încrederii în virtuţile antropologiei este călătorul Paolo Fortunati, în numele căruia descoperim reflexul deloc escamotat al lui Paolo Mantegazza însuşi. Omonimia funcţionează şi la segmentul feminin al perechii din Anul 3000, Maria fiind atât prenumele personajului din text, cât şi al celei de-⁠a doua soţii a lui Mantegazza, contesa Maria Fantoni, căreia, de altfel, îi este dedicată cartea.

Narcisismul se prelungeşte într-⁠o dispensă literară transparentă, Paolo cel ficţional citind, în voiajul său iniţiatic, în care este însoţit de Maria, o carte apărută cu zece secole mai devreme, scrisă de către un medic, al cărei titlu este… Anul 3000! Însă, din toată această etalare narcisiacă nu lipsesc anumite concesii. Astfel, chiar dacă Anul 3000 reprezintă cartea preferată a lui Paolo ficţionalul, Paolo cel real îşi pune personajul să declare că nu această scriere l-⁠a motivat să înveţe o limbă moartă precum italiana (în utopie, toată lumea vorbeşte limba cosmică…), ci valoarea scrierilor lui Dante şi Carlo Porta. Ei nu sunt, însă, singurii scriitori încorporaţi în utopie, lor alăturându-⁠li-⁠se Ettore Regalia, Edmondo De Amicis şi Gabriele D’Annunzio, evident mai puţin iubit de către Mantegazza, dacă luăm în considerare o apreciere precum aceasta: „dacă ar fi trăit în alte timpuri, el ar fi putut şi ar fi ştiut să fie unul dintre cei mai mari maeştri ai artei. În schimb, nu a devenit decât un mare neurastenic al literaturii italiene”.

Datorată fie condiţionării materne, fie propriei sale fervori patriotic-⁠reformiste, cariera politică fulminantă a lui Paolo Mantegazza atrage, probabil, cele mai multe ironii, discursul deja citat al lui Papini fiind o mostră în acest sens. Dincolo de succesul sau insuccesul acestei cariere, ea se înscrie într-⁠un proiect intelectual axat metodologic pe un eclectism funciar, relaţionat cu varietatea năucitoare a preocupărilor pe care le-⁠a avut Mantegazza. De aici rezultă şi amestecul de elemente ştiinţifice şi estetice care-⁠i caracterizează discursul şi care-⁠l determină pe Benedetto Croce să-⁠l indexeze în categoria pseudo-⁠oamenilor de ştiinţă, a savanţilor-⁠literaţi („scienziati-letterati”), care abuzează de ştiinţă pentru satisfacerea unor curiozităţi neştiinţifice. În cazul lui Mantegazza, asta implică inclusiv disponibilitatea de a se pronunţa despre chestiuni legate de sexualitate simultan ca un preot al voluptăţii şi ca un moderator ştiinţific aparent detaşat, atitudinea schizoidă fiind o constantă a comportamentului său, în care educatorul sau promotorul valorilor raţionalităţii şi ale moderaţiei apare mereu dublat de hedonist şi anti-⁠conformist, în discursul cărora limbajul dorinţei combină virtutea şi perfecţiunea fiinţei umane în aşa fel, încât la mijloc să se afle plăcerea.

În termenii lui Mantegazza această propensiune intelectuală plurală ţine de natura sa intelectuală intrinsecă, el descriindu-⁠se, în Biblia Speranţei (La Bibbia della Speranza), drept un „poligam cu multe iubiri intelectuale”. Dacă amprenta erotică a autoportretului nu e suficient de pregnantă aici, o alternativă de-⁠a sa ni-⁠l prezintă pe Mantegazza ca pe un „mare amator de multiple ştiinţe, din care aş fi vrut să fac un harem cu multe iubiri”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest