Contemporanul » Lecturi » Constantina Raveca Buleu: Jocul ca rafinament intelectual

Constantina Raveca Buleu: Jocul ca rafinament intelectual

Tonalitatea parabolică se menţine şi în Don Quijote, frescele şi labirintul, tripartită incursiune (formulă recurentă în volum) în „povestea omului ce nu-⁠⁠şi găseşte locul, fiindcă mult prea rar scapă de sine”

… „nici măcar în basme nu poţi citi totul, iată încă un trist adevăr” – constată melancolic Mariana Neţ într-⁠⁠o paranteză inserată în primul eseu al noului ei volum Capricii pe teme de basm, apărut în 2016 la Editura Eikon din Cluj-⁠⁠Napoca, în paginile căruia autoarea demonstrează că, în pofida temerii dintotdeauna a intelectualului de a se închide în „turnul de fildeş”, poţi citi erudit şi decomplexat doar în realitatea bibliotecii, interogând universul cultural şi dimensiunile existenţei într-⁠⁠o manieră subtilă şi surprinzătoare. Rezultatul se converteşte într-⁠⁠o serie de exerciţii speculative elevate, în care supleţea şi ineditul conexiunilor pe care le stabileşte autoarea generează un discurs dinamic şi cuceritor.

În procesul acestuia, chiar şi lucrurile ştiute de către toţi se dezvoltă în concatenări hermeneutice rafinate şi în nuanţate aserţiuni cu încărcătură filosofică, etică, estetică sau existenţială, impecabil ilustrate în Timpul basmelor culte. „Nimic nu se petrece numai în prezent – scrie Mariana Neţ, configurând premisele incursiunii sale în logica temporală a virtualităţilor ficţionale din ciclul Harry Potter sau din autohtona Poveste a lui Harap Alb –. Viaţa, poate, e un vis, dar şi filosofia e un basm câteodată. Umberto Eco ne reamintea, într-⁠⁠un articol publicat în 1988, că intrăm în viaţă când jocurile sunt deja făcute şi o părăsim fără a şti cum vor sfârşi ceilalţi”. Investigând cât de perisabile sunt lucrurile în perimetrul basmelor culte, autoarea operează cu un instrumentar livresc subtil, în care nume canonice stau alături de autori relegaţi, în general raftului secund al bibliotecii, sau îşi transformă analiza într-⁠⁠o profundă reflecţie asupra condiţiei temporalităţii în general: „Oprirea timpului – fie şi într-⁠⁠o clipă fericită, care vrem ca veşnic să dureze – înseamnă moartea. Cei ce îşi doresc ca astfel să încremenească vremea, prin acea secundă fericită intră în Paradis – chiar dilatarea în eternitate a clipei. A acelei clipe fericite, căreia îi vor explora, în veşnicie, faţetele, latenţele. Şi îi vor actualiza virtualităţile.”

Discursul consacrat temporalităţii basmului intră într-⁠⁠o fază accentuat-⁠⁠ludică în Capricii pe o temă de basm, unde jocul cu posibilele interpretări ale somnului Frumoasei din pădurea adormită se transformă într-⁠⁠un cuceritor exerciţiu ficţional alternativ. Exploatând apoi posibilele laterale ale basmului, el sfârşeşte într-⁠⁠o explorare parabolică a riscurilor nerăbdării.

Sub semnul unei observaţii cu valoare de leitmotiv – „Literatura e plină de ceasuri” –, fascinaţia Marianei Neţ faţă de timp încorporează creaţii aflate pe rafturi ceva mai îndepărtate de cititorii de astăzi – fireşti însă, dacă echivalăm lupta autoarei cu timpul ca durată cu propensiunea de a citi cât mai mult cu putinţă, precum volumele ciclului dedicat de Dumas lui Joseph Balsamo, „cea mai «subversivă» din câte cunosc dintre sintezele între timp, cărţi şi utopii”. Sinteza e din nou demonstrată în Ceasul, cărţile şi utopia, printr-⁠⁠o uluitoare atenţie la detaliu, prin asocieri, speculaţii şi retrospecţii personalizate, dublate de un palier aforistic nuanţat, tipic, de altfel, întregului volum.

Evocând, de pildă, un episod din Samuraii Juliei Kristeva, în care teza liniştitoare (acceptabilă în anii ’60) este terenul consensual în cultură, extrapolare a împărtăşirii aceloraşi cărţi, Mariana Neţ constată cu o ironie amară că, „între timp, noi am descoperit diversitatea şi, sub umbrela ei, nu mai citim aceleaşi cărţi. Sau chiar nu mai citim deloc, pentru că nu vrem să fim anacronici. În viitor, liantul va fi în cu totul altă parte.”

Exersată ficţional în unele eseuri şi organică la nivelul întregului discurs al autoarei, propensiunea ludică înregistrează dimensiuni teoretice în Jocul cu realitatea, unde miza ţine de raportul dintre istorie/real şi ficţiune, iar constatarea finală este aceea că jocul complex dintre cele două este „joc pur”, exponenţial şi echivalabil atât cu literatura, cât şi cu presa. Tabloul fragmentar al acesteia din urmă, reflectat în romanul lui Jeffrey Archer, A patra putere, este configurat cu o acuitate tangentă la un cinism rafinat, exersat de un intelectual conştient de simbioza dintre relativitatea şi infinitul realităţii. Li se adaugă reducerea realităţii la ficţiune, explicită în textul consecutiv, Şi eu vorbesc de Clinton şi de Pavarotti, deconstrucţie sistematică a definirii literaturii ca „felie de viaţă”, catalogată drept mit într-⁠⁠o primă instanţă, dar acceptată apoi sub imperativul ficţionalităţii.

Viziunea borgesiană asupra vieţii, cu un dublet impecabil în tehnica discursivă a Marianei Neţ, generează deseori perspective care actualizează subtil filonul moralist al autoarei. Astfel, dezbaterea opţiunilor multiple ale vieţii – în contextul în care „viaţa este o grădină a potecilor care încontinuu se bifurcă” –, filtrată printr-⁠⁠un univers plastic şi literar de largă respiraţie, se cristalizează în declaraţia din Faust, cavalerul şi struţocămila: „Nu trebuie să merităm numai Golgota, ci şi drumul spre Damasc.” Implicaţiile opţiunii bune în viaţă se ramifică în multe dintre paginile volumului, vizând eticul şi creaţia, sau dezvoltându-⁠⁠se înspre parabolă, prin intermediul unor exerciţii comparatiste inedite, precum cea din Despre hybris, aur şi legende, unde Midas şi omul cu creier de aur al lui Daudet se confruntă cu lecţia protagonistului lui Mark Twain din Bancnota de un milion de lire.

Tonalitatea parabolică se menţine şi în Don Quijote, frescele şi labirintul, tripartită incursiune (formulă recurentă în volum) în „povestea omului ce nu-⁠⁠şi găseşte locul, fiindcă mult prea rar scapă de sine”, cu note amplitudinale în apologia lipsei de compromis din conduita cruciatului, în supremaţia catedralei gotice asupra labirintului şi în autoipostazierea medievală: „La Assisi – mărturiseşte eseista –, în catedrala cea cu trei etaje a Sfântului Francisc, mi-⁠⁠am dorit cândva, demult, să mă fac frescă. Să rămân – sau să fi fost – etern acolo (e acelasi lucru) pe un perete de Ev Mediu, aparent lipsit de perspectivă, care, pentru mine, nu avea două dimensiuni, ci patru. […] Frescele erau, mai sunt, un simulacru – şi o urmă – de eternitate.” Replica la această fantezie rememorată vine dinspre reflecţiile asupra vieţii fotografiilor, preambul la o suită de sublimări literare ale portretului, operate în compania lui Hugo, Sheridan sau J.K. Rowling: „Portretele trăiesc. Şi mor. Se ofilesc, se pierd sau sunt distruse. Ne privesc. Uneori, chiar ne judecă, ne sfătuiesc. Câteodată le privim – privindu-⁠⁠ne şi noi. Şi încercând să ne cunoaştem. Portretele sunt o altă dimensiune einsteiniană a lumii noastre”.

Portretele furnizate de literatură alimentează orizontul speculativ al identităţii, temă diseminată în fiecare eseu al Capriciilor Marianei Neţ. Ancorată în literatura trubadurilor sau în cea scrisă de Dumas, Jeffrey Archer, I.L. Caragiale, Ted Allbeury, O’Neill, Tracy Chevalier, Claude Carrière sau Pirandello, în contemplarea tablourilor semnate de Dürer, Cranach der Ältere şi Rafael sau în sculptura lui Cellini, în exerciţiul admirativ al spectacolelor regizate de Ciulei, în rememorarea experienţelor culturale personale, în aprofundarea ludică, teoretică şi ficţională a universului culturii, identitatea se configurează dinamic, încorporând fiinţa şi opera deopotrivă, deoarece până şi „opera e totdeauna altceva decât a vrut-⁠⁠o autorul ei”. Acest altceva este continuu provocat de întrebările extra-⁠⁠canonice ale eseistei, generatoare de interpretări proaspete, de „ireverenţe” pozitive şi fertile, precum cele din eseul dedicat lui Dumas şi Muşchetarilor săi, cele din Inorogul şi licorna sau Menestrelul, cruciatul şi femeia, rafinată redimensionare a condiţiei femeii în Evul Mediu, sau cele din eseurile consacrate valenţelor oglindirii şi ale narcisismului.

Survolând mutaţiile suferite de codul onoarei de la Ahile încoace, Mariana Neţ optează discret pentru idealitatea celui medieval, cea livrescă, fireşte, relevant fiind în opinia ei „exclusiv faptul că, timp de mai multe secole, oamenii au crezut că este – sau a fost – aşa înscris în toate codurile onoarei. Unii încă o mai credem. Suntem, e adevărat, tot mai puţini şi mai ridicoli, însă asta dovedeşte numai că o paradigmă s-⁠⁠a schimbat cu totul, nu şi că cea care a precedat-⁠⁠o n-⁠⁠ar fi existat”. Extrapolând sentinţa, întregul volum reprezintă o mărturie a apartenenţei autoarei la minoritatea „ridicolă” a celor care cred că actul de cultură conferă demnitate. Ideea le poate părea revolută unora, însă cartea e un manifest moral, identitar, şi asta nu numai graţie opţiunilor sale axiologice, cât şi celor culturale, canonice şi necanonice deopotrivă, etalate cu dezinvoltură, curaj, aptetenţă ludică, imaginaţie şi, mai ales, cu erudiţie.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest