Contemporanul » Lecturi » Constantina Raveca Buleu: Iubire, penitenţă, dar şi detaşare critică

Constantina Raveca Buleu: Iubire, penitenţă, dar şi detaşare critică

Pedagogia libertăţii şi moştenirea sapienţială nu reprezintă singurul palier la care reverenţa eseistului faţă de subiectul reconstituit beneficiază de curajul unor aprecieri străine de inhibiţii şi relativizări prudente

Dincolo de vivacitatea cuceritoare şi de năucitorul joc al registrelor discursive, spectacolele textuale ale lui Dan C. Mihăilescu se construiesc în jurul unor obsesii intelectuale şi existenţiale extrem de serioase, etalându-⁠şi profunzimea spirituală în straturile unei impecabile arte hermeneutice. Armonia contrapunctică dintre suprafeţele ludice, fermecătoare, deloc gratuite, şi acuitatea instinctului academic Ce-⁠mi-puteti-face-daca-va-iubesc-Eseu-confesiv-despre-Ioan-Alexandru-Dan-C-Mihailescutranspare şi din confesiunile adunate în volumul din 2013, Cartea ca destin, exerciţiu introspectiv în care întâlnirea cu universul spiritual al lui Ioan Alexandru este investită cu o funcţie catalitică, sub semnul său configurându-⁠se atât iubirea pentru Tania, „supremul noroc” al vieţii, cât şi versurile de pe vremea când „se vroia poet”. Acestui „frate cu atribute paterne”, Dan C. Mihăilescu îi consacră în 2015 o carte apărută la Editura Humanitas – Ce-⁠mi puteţi face, dacă vă iubesc!? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru.

„Îi datoram aproape dureros această carte. I-⁠o datorez de mult, nu doar dinspre începutul anilor ’90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora […] – şi când puteam, în sfârşit, spune totul –, ci tocmai dinspre finele anilor ’70 ai veacului trecut. Atunci când încercam – timid, speriat, înverşunat, liricoid & patetic – să-⁠l recenzez cât de cât cumsecade în Luceafărul… ”– mărturiseşte autorul în prima secvenţă a volumului, în care intensitatea gestului expiator se manifestă prin pomelnicul spiritual al creaţiei lui Ioan Alexandru, prin lista de referinţe culturale şi teologice tabuizate înainte de 1989, ca şi prin bogăţia estetică ce generează altitudinea etică a lecţiei despre care vorbeşte titlul – De la el am învăţat libertatea, trăirea pe verticală.

Pedagogia libertăţii şi moştenirea sapienţială nu reprezintă singurul palier la care reverenţa eseistului faţă de subiectul reconstituit beneficiază de curajul unor aprecieri străine de inhibiţii şi relativizări prudente, capitolul secund („Fă-⁠mă, Doamne, copita unui cal”) deschizân­du-⁠se şi el cu o aserţiune apologetică, demonstrată rafinat de anamneza hagiografică şi hermeneutica subtilă a întregului volum: „În lumea filologică, Ioan Alexandru a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica pentru filosofie […] a permeabilizat irepresibil întru religiozitate o generaţie altminteri livrată fatalmente eşecului profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării. A fost o punte regală între lirismul adolescentin şi filosofia poetică, între vitalismul egofil, retorica dumnezeirii şi lumea ortodoxiei”.

Eludând unidimensionalitatea veneraţiei, precum şi obtuzitatea execraţiei, Dan C. Mihăilescu disecă obiectiv contextul ideologic în care lirica şi învăţătura lui Ioan Alexandru au fost cu putinţă şi subliniază „norocul uriaş” al unei generaţii care debutează după „micul dezgheţ al epocii Dej” şi beneficiază de oportunităţile primei faze a naţionalismului ceauşist. Dan C. Mihăilescu relaţionează „patosul exploziv” din volumul de debut al lui Ioan Alexandru – Cum să vă spun –, apărut în 1964 şi prefaţat de Mihai Beniuc (care, fireşte, nu scapă lucidităţii ironice a eseistului) şi reafirmarea autenticităţii în creaţia generaţiei ’60 cu Declaraţia din aprilie şi cu decretul de amnistiere a deţinuţilor politici, descriind în tonalităţi ucronice întregul fenomen: „Cum ar fi spus un marxist cinic şi hâtru, gen Paul Georgescu: «se dăduse drumul noului trăirism»”. În inventarul câştigurilor culturale ale epocii, înşirate deliberat aleatoriu, tocmai pentru a sugera frenezia şi speranţele de atunci, memoria autorului izolează savuros reperele unui spor de libertate, hilar poate, din perspectiva „junimii troţkist-⁠anarhizante de azi”, dar memorabil şi vital pentru generaţia sa: „pentru cei din generaţia mea – notează Dan C. Mihăilescu –, apariţia brobonatelor sticle de Coca-⁠Cola de 2 lei, a ţigărilor Lucky Strike cu 8 lei pachetul la «Katanga» şi deschiderea cenaclului Luceafărul dinspre finele anilor ’60, odată cu accesul liber la Culturalul american pentru Zabriskie Point şi primul Festival al Clubului A au constituit o extraordinar de benefică (şi inextricabilă) textură de libertate”.

Însă, observă criticul, chiar şi în acest climat, umbrele ideologice haşurează impulsul liric, ceea ce face ca „enormităţile strigătoare la cer” din poezia lui Ioan Alexandru să ehivaleze „cu o rupere de catapeteasmă”. În discursul efervescent al lui Dan C. Mihăilescu, diferenţa este accentuată conceptual şi colorată demonstrativ cu versuri din ambele versante. Astfel, ni se oferă atât „subiectivitatea exacerbată”, „energetismul panteic” şi „postularea zeiască de sine” din lirica lui Ioan Alexandru, cât şi mostre din „autobiografiile” eroice semnate de Nicolae Tăutu sau Mihai Beniuc. În perimetrul aceluiaşi discurs, forţa sintetic-relaţională a criticului extinde tabloul liric al generaţiei înspre poeţi precum Cezar Ivănescu sau Mircea Dinescu, în vreme ce acuitatea istoricul literar reface livresc magia performanţelor poetice ale lui Ioan Alexandru şi punctează dominantele fiecărui volum, ilustrate generos cu versuri, rezultatul fiind o ireproşabilă lecţie de hermeneutică, neconcesivă faţă de criticii canonici.

O asemenea atitudine exigentă guvernează demonstraţia din capitolul consecutiv, Vama Vămilor pustiei. Luând drept referinţă sancţionabilă perspectiva reductivă a lui Nicolae Manolescu asupra Vămilor pustiei, Dan C. Mihăilescu desfăşoară o complexă campanie de reconsiderare a volumului din 1969 al lui Ioan Alexandru, în care vede un act „tulburător de singular în biografia poetică a literaturii române”, o „răscruce estetică, spirituală şi existenţială”. Iar pentru a dovedi acest lucru, criticul orchestrează un discurs în care argumentele livreşti, furnizate de „recile” articole de dicţionar, fuzionează cu extensive arheologii simbolice şi sensibile infuzii autobiografice, precum amintirea fervorii cu care a copiat de mână întregul volum, dorind să-⁠i facă o surpriză Taniei.

Impactul biografiei asupra receptării este dublat în secţiunile următoare ale cărţii de o încrucişată analiză a biografiei şi creaţiei lui Ioan Alexandru, fluid convertită într-⁠o investigaţie marcată subtil de convingerea cioraniană că „adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa”, explicită în cartea lui Dan C. Mihăilescu din 2012, I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori. În cazul eseului consacrat lui Ioan Alexandru, mutaţia spirituală revelată epistolar se rafinează într-⁠un program spiritual concentrat oximoronic în sintagma „austeritate fierbinte”, ilustrativă pentru ceea ce criticul numeşte „deceniul desăvârşirii [sale] poetice”, adică anii ’70 – ’80, perioadă în care partenerul epistolar predilect al poetului devine fratele Iustinian Chira, iar criticii sunt decisiv declasaţi în favoarea ascetului şi a „oamenilor rari şi liturgici care trăiesc în iubire mai mult decât în comentariu”.

Deşi se menţine în perimetrul iubirii chiar şi atunci când se lansează în comentarii subtile, Dan C. Mihăilescu nu alunecă pe panta unui discurs idolatru, ci păstrează echilibrul critic, ce-⁠i permite, de pildă, să observe că, după Imnele bucuriei, volum apărut în 1973, poezia lui Ioan Alexandru „cedează în faţa doctrinei”, poetul livrându-⁠se „definitiv vocaţiei misionare, activismului biblic, rostului de factor coagulant al energiilor ortodoxe”. Este o cedare care se conjugă cu raţiunea supravieţuirii şi a dreptăţii în regimul comunist, clinic şi relativ îngăduitor analizată de Dan C. Mihăilescu într-⁠un capitol oximoronic în care Ioan Alexandru împarte scena cu personaje precum generalul Iulian Vlad şi cu spirite precum Noica. Mai mult decât atât, este o cedare ce afectează  reflectarea creaţiei lui Ioan Alexandru în volumele de critică de după 2000, minuţios inventariate şi cumpănite de autor în penultima secvenţă a volumului.

La un nivel personal, aceeaşi cedare bântuie în fundalul distanţării eseistului de poet şi justifică peste timp penitenţa mărturisită a celui dintâi, o penitenţă „tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră şi încercănată sufleteşte”. Rezultatul ei este o radiografie intricată a evoluţiei creatoare şi spirituale a unui poet şi, până la un punct, a unui maestru, elaborată la conjuncţia dintre erudiţie, spirit critic şi iubire, ultima imprimând discursului o dimensiune vie, mai puţin ludică, străină de severitatea rece a dicţionarelor, dar compatibilă cu spiritul generos al acelui Dan C. Mihăilescu, care ar putea să mărturisească, alături de Ioan Alexandru:  „Cred în ceea ce crede crinul,/ care are curajul să scânteieze în mijlocul nopţii/ fără să-⁠l vadă nimeni, niciodată.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest