Contemporanul » Lecturi » Constantina Raveca Buleu: Diavolul, Vechiul Testament (etc.) şi gândirea necanonică

Constantina Raveca Buleu: Diavolul, Vechiul Testament (etc.) şi gândirea necanonică

Demonstraţiile conduse cu rigoare academică şi animate de un instinct ludic rafinat pot reprezenta adevărate lecţii de aprofundare decomplexată a uneia dintre cele mai canonice dimensiuni ale culturii spirituale umane

Numărul 10 din 2015 al revistei Contemporanul a venit la pachet cu o carte incitantă, Eseuri biblice, semnată de către Ştefan Borbély şi editată de EuroPress Group, în pagiStefan-Borbely-Eseuri-biblice-cop-1-sitenile căreia se regăsesc douăsprezece studii de istorie a religiilor şi mitologie comparată, ale căror subtilităţi hermeneutice şi perspective surprinzătoare nuanţează potenţial felul în care receptăm textul biblic şi abordăm fenomenul religios. Dincolo de valoarea ştiinţifică implicită a acestor studii (unele publicate anterior în volumele personale ale autorului şi în reviste), demonstraţiile conduse cu rigoare academică şi animate de un instinct ludic rafinat pot reprezenta adevărate lecţii de aprofundare decomplexată a uneia dintre cele mai canonice dimensiuni ale culturii spirituale umane. Altfel spus, fiecare studiu îşi provoacă cititorii să gândească out of the box, să privească religia ca pe o realitate culturală palimpsestică şi să-⁠şi interogheze preconcepţiile plecând întotdeauna de la suprafaţă, de la cuvânt.

Acest cuvânt este „nebunie” în Ce ştia Pavel – Timpul iubirii în creştinismul timpuriu, mai precis, recurenţele programatice ale nebuniei în textul paulinian şi sensul primar al acestui termen, asociat cu cel de „iubire” şi cu cel de „moarte”. Autorul remarcă: „Relaţia iubire – moarte – nebunie traversează întreaga gândire a lui Pavel, fiind extrapolată şi asupra ciclurilor culturale, unde creştinismul apare ca fiind o împlinire «nebună», prin reconversie, a culturii sapienţiale antice”. „Singura diferenţă – precizează Ştefan Borbély – este că «nebunia» nu este un dat, ci un stadiu care se cere a fi generat pe cale activă, dezarticularea lumii pe calea «nebuniei» fiind echivalentă destructurării creştinului pe calea morţii «iubitoare», care duce înspre Iisus”. Din acest punct, eseul dezvoltă background-⁠ul biografic şi filosofic paulinian şi îl oglindeşte în Epistolele către Corinteni, urmărind, cu ajutorul unei exegeze avizate şi al unui suplu exerciţiu speculativ, intricatul parcurs spiritual care a dus, în ultimă instanţă, la suprapunerea dintre iubire şi moarte din discursul apostolului.

Epistolele pauline şi orfismul intră şi în logica decriptării unui construct mitic foarte complex, căruia îi este consacrat studiul secund al volumului, Imaginea „culegătorului de lumini” în primele veacuri creştine. Rezultat al unei epoci în care creştinismul se află la începutul articulării sale doctrinare, morfologia „culegătorului de lumini” din Evanghelii aglutinează adaptativ o serie de alte paradigme cultural-⁠spirituale, precum gnoza, doctrina esenienilor de la Qumran, sincretismul greco-⁠roman sau platonismul. Acestora li se alătură implicaţiile percepţiei „corecte” a raportului dintre Vechiul şi Noul Testament, care „sugerează că drama lui Iisus reprezintă împlinirea eschatologică a unor revelaţii anterioare din Vechiul Testament, care ajung, în acest fel, la un final mesianic pe care Vechiul Testament îl avansează, dar nu îl materializează”. Explorarea acestor ramificaţii culturale într-⁠o analiză ce îmbină seriozitatea documentării cu voluptatea jocului relaţional stratificat este esenţială – consideră autorul – pentru configurarea creştinismului „ca realitate vie, tensionată, foarte umană, existenţială, aşa cum l-⁠au trăit primii săi adepţi în momentul în care ei au intrat în bazinul cultural mediteranean, pentru a se găsi confruntaţi cu o serie de puternice sisteme mitologice concurenţiale ”. Altfel spus, Ştefan Borbély încearcă să-⁠şi dezobişnuiască cititorul cu ideea potrivit căreia creştinismul a reprezentat un marş triumfal pe scena istorică a primelor veacuri de după Christos, sau că mesajul celor dintâi propovăduitori creştini a rămas imun la climatul intelectual şi/sau spiritual concurenţial, din proximitate.

Preludiu prim pentru un proiect editorial anunţat de către autor – o carte despre „calendarele mitologiei” –, studiul intitulat Calendarul asiro-⁠babilonian desfăşoară o sofisticată coregrafie intelectuală, în care studiile de referinţă invocate critic susţin năucitorul periplu prin fascinantul conglomerat mito-⁠astrologic asiro-⁠babilo­nian, cu extensive decantări ale influenţei sale asupra calendarului şi mitologiei iudaice. Inventarul transferului de imaginar mitic şi astrologic babilonian în cultura iudaică (explicabil în contextul exilului babilonian) începe prin a sublinia subiectele diferenţei necesare în textele identitare ale unui popor oprimat, cea mai importantă în acest sens fiind venerarea unei divinităţi aniconice într-⁠o mare de neamuri care-⁠şi reprezintă zeii, şi se dezvoltă într-⁠o corecţie metamorfotică a obiectelor aculturaţiei, cu ample excursuri în imaginarul veterotestamentar şi cu interesante decopertări ale substratului unor gesturi ritualice şi al unor imagini creştine. Exemplar este, de pildă, felul în care autorul analizează resemantizarea şarpelui în Geneză în raport cu funcţia lui în imaginea clasică a lui Inanna-Ishtar sau în reprezentările străvechi ale Epopeii lui Ghilgameş, atrăgând atenţia asupra unor sensuri obliterate ale izgonirii lui Adam şi a Evei din Grădina Edenului. Subtilitatea fluxului mitologic este dublată în acest eseu de o irepresibilă cedare a autorului în faţa tentaţiei numerologice, a speculaţiilor temporale orientate de calcule şi, mai ales, a încărcăturii simbolice a lui treisprezece, cu care întreţine, personal, un raport fast, detaliu dezvăluit într-⁠o carte anterioară.

Secvenţa secundă a acestui proiect se consumă, cu o admirabilă disciplină tehnică, în Calendarul ebraic, unde autorul face ordine în alambicata procedură de calcul a unui calendar intarsiat, în care matematica şi astrologia se armonizează cu tradiţia biblică a sărbătorilor liturgice, iar calendarul civil încorporează riturile străvechi. Centrată pe Sukkoth, schiţa concluzivă a studiului reliefează suprapunerile dintre ritualistica nomadă a evreilor pre-⁠davidieni şi cea citadinizată, politizată şi centralizată a reformei lui David şi deschide un orizont speculativ incitant, imposibil de demonstrat până la capăt, dar cu un potenţial hermeneutic seducător.

Confruntat cu imposibilitatea originării iepuraşului pascal şi a obiceiului de a picta ouă în creştinismul timpuriu sau în sărbătorile iudaice (inclusiv a sărbătorii Pessah), Ştefan Borbély face în Iepuraşul de Paşti – şi câteva consideraţii despre calendarul creştin o arheologie ce duce mai întâi la o lucrare din 725 (Historia ecclesiastica gentis Anglorum, elaborată de către Venerabilul Bede) în care se vorbeşte despre o zeiţă germanică a fertilităţii şi a soarelui-⁠răsare, Ostara, care guverna luna aprilie (Ostermonat – Eastern în engleză), când se organizau festivaluri „de celebrare a naturii renăscute, marcate, printre altele, şi de cutuma schimbului ritualic de ouă, ca simboluri germinative”, şi care zeiţa era acompaniată de un iepure, fiinţă chtoniană asociată cu fertilitatea. Contestabilă, asocierea Venerabilului Bede reclamă o amplă cercetare a posibilelor laterale simbolice, mitologice şi etimologice, finalizată într-⁠o suită de ipoteze care plasează aceste elemente la un palier magic străvechi, tipic pentru cultele de fertilitate, joncţiunea adaptativă cu creştinismul fiind relativ târzie. Iar într-⁠un eseu predominant speculativ, în care principiul asociativ face jocurile, extrapolarea ocurenţelor iepurelui înspre complexul cultural al tricksterului nu distruge coerenţa de fond, ci stabileşte o corespondenţă funcţională şi asigură un intermezzo succedat de un exhaustiv tablou al interferenţelor dintre calendarul creştin primitiv şi sărbătorile romane, mai ales cele ale religiilor de mistere. Interpretări absolut savuroase oferă, de exemplu, plasarea Crăciunului, mai ales pentru specialiştii atraşi de posibilele implicaţii ale faptului că 25 decembrie era şi data marii sărbători a lui Mithra.

Discutată în studiul despre calendarul asiro-⁠babilonian, Miercurea Cenuşii devine punctul de plecare pentru o elegantă incursiune în logica resurecţionară a cenuşii, unilateralizată de către creştinism, care favorizează doar accepţiunea ei funerară. Pentru a realiza această recuperare simbolică, Cenuşa. Eseu de mitopoetică apelează la Cenuşăreasa, poveste de esenţă gnostică, cu rădăcini în secolele II-⁠III e.n., subtilitatea demonstraţiei şi bagajul cultural angrenat modificând poate iremediabil modul în care receptăm un discurs rezervat copilăriei (sic!). Abordată ca „naraţiune de camuflaj” în Mitul gnostic (studiu amplu consacrat invariantelor narative ale cosmologiei gnostice), Cenuşăreasa furnizează, alături de alte poveşti şi de un impecabil aparat exegetic, elementele necesare configurării codului cultural extrovertit creat de gnostici.

Apetenţa autorului pentru episoade bizare, capabile să genereze un joc ipotetic susţinut exegetic transpare în Blestemul smochinului, în vreme ce instinctul pedagogic care-⁠l determină să circumscrie cultural şi antropologic „adevăruri dilematice” se manifestă în Decalogul. O notă distinctă aduce eseul ultim, Unicornul, în care diacronia imaginarului şi fascinaţia simbolismului luxuriant asociat figurii unicornului se subsumează unei hermeneutici sofisticate, cu decantări exigente şi reverenţe livreşti selective.

Parafrazând ludic titlul piesei lui Sartre (ceea ce înseamnă atât asumarea mesajului livresc sartrian, cât şi proclamarea orgolioasă a unei gândiri necanonice), Ştefan Borbély analizează în Diavolul şi Vechiul Testament episodul ispitirii în cele trei evanghelii sinoptice şi observă că atât „ispitirea lui Iisus, cât şi reacţiile sale se poartă în termenii Vechiului Testament, Iisus răspunzând de regulă cu «aşa este scris»”. Perspectiva devine logică dacă privim Noul Testament ca pe o împlinire eschatologică a premoniţiilor veterotestamentare (premisa majorităţii studiilor cuprinse în acest supliment), ceea ce rezolvă şi paradoxul ispitirii după consacrarea lui Iisus şi prin mijlocirea Duhului Sfânt, Diavolul scenei ţinând atitudinar de Vechiul Testament, în perimetrul căruia reprezintă o funcţie a răului aflată la dispoziţia lui Dumnezeu, la care El recurge pentru a semăna discordie şi a pune la încercare. Printre cei testaţi astfel se află Iov, secvenţă ce prezintă surprinzătoare similitudini cu scena ispitirii, demonstrând, in extremis, ambivalenţa epifaniei divine care uneşte binele şi răul, înainte ca diavolul să-⁠şi înceapă cariera malefică acreditată de creştinism.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest