Contemporanul » Lecturi » Constantin Stancu: O mie de cuvinte pentru cărătorul de bagaje

Constantin Stancu: O mie de cuvinte pentru cărătorul de bagaje

Autorul face efortul de a rămâne în limita acestor o mie de cuvinte pentru a putea acapara lumea spiritului, una stranie, reală şi dureroasă, cu fulgere de frumuseţe şi detaşare. Norma este autoimpusă pentru a crea presiunea frumuseţii într-⁠o lacrimă. Limitele forţează imaginaţia, trăirea, limbajul.

Ladislau Daradici realizează în cartea sa Călăuzitorul de suflete parabola sufletului în infinitatea a o mie de cuvinte, astfel cuvintele iau locul celor o mie de ani de pace. Autorul face efortul de a rămâne în limita acestor o mie de cuvinte pentru a putea acapara lumea spiritului, una stranie, reală şi dureroasă, cu fulgere de frumuseţe şi detaşare. Norma este autoimpusă pentru a crea presiunea frumuseţii într-⁠o lacrimă. Limitele forţează imaginaţia, trăirea, limbajul. Chiar limitat, limbajul este un instrument fericit pentru a modela partea spirituală a vieţii. Cartea a apărut la Bucureşti, la Editura Euro Press, în 2014, şi cuprinde mai multe scurte povestiri denumite parabole, poate ca un răspuns la cartea lui Andrei Pleşu apărută în anul 2012, numită Parabolele lui Iisus. Se pare că povestirea scurtă având ca sâmbure un mister, pendulând între religios şi moral, descriind o anumită tensiune a cunoaşterii şi a trăirii este o modalitate bună de a transmite mesaje despre eternitate, infinit, suflet, noţiuni cumva refuzate de modernitatea pătrunsă de schismele post­modernismului. În antichitate sau în evul mediu parabola a fost destul de actuală, oamenii fiind pasionaţi de partea spirituală universului. Materialismul actual obturează vederea părţii infinite a cosmosului modelat de idee, adică de cuvintele zise.

Cartea este structurată pe două orizonturi: parabole europene şi parabole transilvane. Geografia este una spirituală. Parabolele presupun o directoare, o curbă imaginară atrasă şi respinsă de un centru numit focar, de esenţa pură a calauzitorul-de-suflete-copexistenţei. Pentru Daradici viaţa se mişcă în raport cu un loc tainic, esenţial, care marchează mişcarea de la clipă la eternitate sub magnetismul pus acolo de Dumnezeu.

Acţiunea povestirilor se petrece undeva în Europa, autorul pleacă de la stările sale: iubirea, visarea, cartea, muzica, călătoria ca formă iniţiatică de evadare, povestea în poveste, personajele sunt diverse, au nume diferite, uneori stranii, autorul face şi el parte din naraţiune, simte durerea personajelor schiţate de el, se bucură cu ele. Parabolele se citesc cu interes, este un mesaj care ne priveşte, iubirea ne priveşte pe fiecare, la fel moartea. Transilvania este locul mirific pentru Daradici, aici se simte cumva acasă, povestirea este parte a vieţii trăite. Între acţiune şi vis există o directoare care le străbate, în modul acesta, cuvintele prind viaţă, dimensiunea este a experienţei absolute.

Temele parabolelor sunt la îndemâna fiecăruia, ne pasionează, ne atrag. Europa ne permite să ne ducem tezaurul personal oriunde, există un timp al baladei, personajele îşi trăiesc veşnicia, nemurirea se poate întâmpla instantaneu, există o dimineaţă frumoasă în parcurile din Europa, dragostea şi moartea modelează ziua, este loc pentru un nou început, lumea se mişcă sub magia unei nopţi de cleştar, viaţa este fragilă, o inimă de turturea pentru personajele naraţiunii, călugării poartă mereu o taină cu ei, una care le este cruce şi eliberare, un om se vrea arbore şi reuşeşte, iubirea îl transformă miraculos, există oraşe, poduri, porturi, parcuri, marea, localităţi mici unde se întâmplă mari evenimente, sufletul este rotund în peisajul istoriei, însoţitorul de suflete transformă particularul în universal, lumea are mai multe dimensiuni. Daradici ne convinge de un lucru simplu: fiecare persoană contează!

În Transilvania povestea şi visul au elipse care dinamizează viaţa, dragostea este simplă şi tutelară, muntele îşi etalează miracolele, o pădure marchează destinele, ceva leagă casa veşniciei de casa vieţii, o poveste cu lupi şi bătrâni în Apuseni, la Prislop sunt minuni, se poate muri din dragoste pentru alţii, sufletele se mişcă precum fluturii în locuri speciale, au existat uriaşi în Zarand, ori ceva a murit în aici, fără regrete, fără durere, istoria a topit destinele.

Scurtele povestiri încep prin a fi fantastice şi devin experienţiale.
Ce ne transmite Ladislau Daradici?

Cea mai mare povară a oamenilor suntem noi înşine (Cărându-⁠ţi bagajele prin oraşele Europei). Trezindu-⁠se într-⁠o dimineaţă, oamenii uitaseră cine erau ceilalţi (Baladă pentru Isobel Ayala). Un personaj din Toulouse trăieşte două destine într-⁠unul singur (Călăuzitorul de suflete). Omul afirmă: „Fiule, îi spuse odată bătrânul Diego, cunoaşterea este lumină. Doar păcătoşii şi ignoranţii se tem de adevăr… Însă vieţuim în beznă şi, cum lumea e condusă de ignoranţi şi păcătoşi, adevărul poate însemna la fel de bine şi pieire…” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum…).
De dragul unei femei, un bărbat este în stare de orice (De dragul Elsei Johanssen).
Moartea nu este niciodată aceeaşi (Despre nemurire şi nu numai…).
Oare cine a vrut ca noi, oamenii, să murim câte un pic cu fiecare moarte din jurul nostru? (Dragoste şi moarte la Praga).
Cum ai petrecut cea din urmă zi a vieţii tale? (În cea din urmă zi a vieţii tale…).
„Am decis să fac acest experiment aici, la Praga, conştient şi pe deplin responsabil pentru demersul meu, nu pentru a revendica şi obţine ceva, nu pentru faimă şi publicitate, ci pur şi simplu pentru a-⁠mi dovedi mie însumi că sunt capabil să fac asta…” (Olaf Christiansen, un artist al sorţii).

În dimensiunea parabolelor despre Transilvania, Ladislau Daradici mărturiseşte:
„De la o vreme, culcându-⁠mă târziu în noapte şi adormind, mă trezesc deseori în câte o poveste. Aş putea spune că mă culc în câte o poveste, în realitate dizolvându-⁠mă în ea, în substanţa-⁠i magică şi devenind încet-⁠încet câte puţin din moleculele ei; aş putea spune că eu însumi mă transform în acea poveste (Trezindu-⁠te, în vis, în câte o poveste…)”.

Proza aceasta fantastică începe cu un prolog în care autorul ne face unele precizări legate de modul în care s-⁠au închegat naraţiunile: povestirile au fost scrise în perioada 2010-⁠2014, unele au fost publicate în periodice, ele au avut un scop, autorul a intenţionat să le dea o finalitate spirituală, folosind cam o mie de cuvinte pentru a le fuidiza într-⁠o formă acceptabilă şi permisivă pentru cititor. Acţiunea, mai mult un motiv pentru a creiona poemele în proză, căci Daradici este aici o parte poet, o parte prozator, se petrece în locaţii diferite din Europa şi din Transilvania, bazându-⁠se pe universul special al artistului: spiritul în mişcare, în vibraţie, prin Templul pe care îl formează universul acesta posibil şi abordabil.

Daradici afirmă: „Prin istorie, tradiţii şi multiculturalitate, Transilvania este matricea devenirii mele, fiece parabolă din acest al doilea ciclu nefiind decât o încercare de imortalizare a unei stări sufleteşti generate de locuri, lucruri sau oameni; reinventând magicul acestui univers specific, dar prin excelenţă european, încerc să-⁠mi redefinesc, chiar cu întârziere, sinele; e ca o tentativă de autoizbăvire…”.

Cele o mie de cuvinte i-⁠au permis autorului să prindă sufletul ca existenţă de sine stătătoare, de origine divină, mişcându-⁠se pe un traseu având în centru, ca punct fix, pe Dumnezeu, făcându-⁠l să fie ceva distinct de orice din univers, o multitudine în Unul etern…

Daradici defineşte ceea ce înseamnă să fii scriitor, parabolele sale sunt despre cărţi şi scris, despre real şi ireal, despre acumulări şi libertate:
„Ca scriitor, trebuie să ai har… Şi ca să fii un scriitor care să conteze, trebuie să îndeplineşti două condiţii… Mai întâi trebuie să citeşti tot ceea ce s-⁠a scris până acum, imaginându-⁠ţi că tu ai scris totul şi că n-⁠ai putea scrie aceleaşi lucruri în acelaşi fel. Iar în al doilea rând, trebuie să ajungi să crezi că ceea ce vei scrie într-⁠o zi, într-⁠un anumit moment, chiar se va întâmpla în acel moment”. (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum…)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest