Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: Portrete cu şi fără ramă

Constantin Coroiu: Portrete cu şi fără ramă

După moartea lui Nichita Stănescu, Mazilescu n-⁠a mai trăit decât aproape un an, rămânând însă în acest răstimp fără obiectul răfuielii: „Nichita devenise o legendă. Ce sens mai avea să lupţi aici cu el? Virgil Mazilescu n-⁠a cedat, a mers până la capăt. A mutat lupta pe un alt tărâm, cel al umbrelor, devenit el însuşi o legendă după neaşteptatul sfârşit…”.

Pentru Nichita Danilov, viitorul este o mare problemă a celor ce ne vor urma şi, aşa-⁠zicând, vor vieţui în el, dar şi a celor de azi. El se întreabă: ce se va întâmpla cu literatura, cu limbile şi culturile naţionale şi, în legătură directă cu asemenea interogaţii, ce se va întâmpla cu sufletul omului ca urmare a globalizării uniformizante, alienante?! Ce va fi nu mai departe decât peste 50 sau o sută de ani?! Întrebare ce revine şi în volumul Portrete fără ramă (un titlu ce sugerează ima­ginea unei lumi în continuă mişcare), apărut la Editura Tracus Arte, care e într-⁠o deplină unitate de viziune, de stil, de spirit, de lirism şi reflexivitate, ca coroiu-copşi de obsesii, cu precedentele sale cărţi de eseuri, portrete şi pamflete literare: Urechea de cârpă (titlu inspirat parcă din universul macondian al lui Márquez) şi Capete de rând. Sunt tentat să-⁠i schiţez un profil în tuşe cât mai relevante, mai expresive lui Nichita Danilov, unul care să se ridice cât de cât la nivelul admirabilelor sale „portrete fără ramă”. Nu mă hazardez. Nu-⁠mi pot reprima totuşi o scurtă evocare. L-⁠am cunoscut pe Nichita, prenume norocos în literatura română, prin anii ’70 când lucram la Radio Iaşi ca redactor realizator de emisiuni literare. Nu mi-⁠a făcut o impresie deosebită nici ca om, nici ca poet, deşi părea să aibă ceva din personajele marilor scriitori ruşi, idolii mei, iar în fizionomie, în privire o fermitate şi o candoare ce m-⁠au dus cu gândul la Nicolae Labiş. Dacă memoria nu mă înşeală, l-⁠am programat totuşi atunci cu nişte versuri în lectură proprie. Prin modul de a se prezenta şi de a aborda interlocutorul, frust, abrupt, Nichita părea să te ţină mai mult la distanţă decât să te apropie, să te „câştige”. Timpul a trecut peste noi şi prin noi. Aş risca să alunec în patetism, dacă aş povesti cum au evoluat, de-⁠a lungul câtorva zeci de ani, sentimentele mele faţă de scriitorul şi omul Nichita Danilov. Voi mărturisi doar ceea ce simt după lectura „confesiunii autorului despre modul său de a fi, sau graniţa fluidă”, aşezată în chip de postfaţă a volumului Portrete fără ramă. Născut şi petrecându-⁠şi copilăria „parcă pe o altă planetă, desprinsă din Rubliov-⁠ul lui Tarkovski”, într-⁠un sat bucovinean de pe „fluida graniţă” de la Răsărit, aceasta, graniţa, i-⁠a marcat personalitatea şi destinul în mod fundamental: „Graniţa m-⁠a urmărit pretutindeni. A fost o prezenţă constantă în viaţa mea. M-⁠a urmărit şi în anii de şcoală, şi în perioada facultăţii, m-⁠a urmărit şi în viaţa literară şi în viaţa socială. Între mine şi ceilalţi s-⁠a aflat întotdeauna o fâşie arată peste care nu puteam trece”.

Abia acum îmi explic incapacitatea mea de a nu-⁠l fi înţeles pe Nichita Danilov încă de la acel îndepărtat început radiofonic. Se vede că nici eu nu puteam trece peste o fâşie, una pe cât de invizibilă, pe atât de nedreaptă…

Printre personajele, căci cei evocaţi în Portrete fără ramă se transformă sub condeiul lui Danilov în personaje de roman, se află şi un artist al imaginii: Mircea Struţeanu care, cu bătrânul aparat de fotografiat, rămas miraculos şi în această epocă a exploziei tehnologiei imaginii în mişcare, îşi propune şi reuşeşte să surprindă ceva din istoria „secretă a literaturii române”. Nu am avut ocazia să văd măcar o parte din fototeca, i-⁠aş zice de aur, a acestui practicant al „furtului de suflete”, cum însuşi se autodenunţă, dar confesiunile sale consemnate de Nichita Danilov, căruia îi acord tot creditul, mi se par revelatoare: „În drumul meu printre scriitori, am trecut dincolo de priviri şi de gesturi, am căutat punctul acela unic în care o expresie a feţei sau o poziţie a trupului dezvăluie literatura”. Printre cei fotografiaţi de Mircea Struţeanu, fiecare chip imortalizat însumând de fapt „o sumă de chipuri”, sunt scriitori binecunoscuţi ca Ana Blandiana, Claudiu Komartin, Nora Iuga, Norman Manea sau Nicolae Manolescu. Asupra acestuia din urmă Nichita Danilov zăboveşte câteva clipe mai mult pentru a ne transmite ceea ce-⁠aş numi un succint reportaj: „Criticul Nicolae Manolescu e surprins în biroul său prezidenţial, cu o mână sprijinită pe canapea şi o alta pe picior. Bustul personajului e uşor înclinat, iar privirea pare să caute un interlocutor nevăzut, aflat undeva dincolo de cadru. Criticul e sigur de ecoul pe care mesajul său îl va avea asupra interlocutorului şi, poate, chiar şi asupra lui însuşi, de aici şi detaşarea de care dă dovadă. Pare un om stăpân pe sentimentele sale şi chiar pe sentimentele celor incluşi în Istoria critică a literaturii române… «Acesta sunt eu, chiar dacă vă place sau nu!». Dincolo de detaşare, se simte însă şi o angoasă, pe care ne e greu s-⁠o decriptăm. Criticul nu pare să fie mulţumit cu totul de sine”. Dacă aici Nichita Danilov relatează ceea ce a înregistrat pe peliculă artistul fotograf Struţeanu, într-⁠o altă naraţiune ne „dezvăluie” un Manolescu văzut de el sur le vif, mişcându-⁠se cu graţie în peisajul stimulator parizian, îmbrăcat într-⁠un costum de primăvară şi făcând ca autorul Sufletelor la second-⁠hand să se trezească deodată „bântuit de tot felul de imagini din tablourile lui Mark Chagall (pictor pe care îl evocă şi în alte contexte – nota mea), în centrul cărora, în chip de logodnic, distinsul profesor, ba levitând cu un pendul sub braţ pe sub Turnul Eiffel, ba planând deasupra scenei cu o imensă carte îmbrăcată în scoarţe de argint, Istoria critică a literaturii în care consemna, din zbor, noi şi noi impresii”. Ciudat, asemenea viziuni chagalliene se derulau în timp ce criticul dejuna împreună cu câţiva confraţi scriitori, desantaţi în Oraşul Luminilor pentru a citi din operele lor. Acum, ei îl ascultau aproape cu religiozitate pe amfitrion povestind cu haz şi chiar cu talent actoricesc. Suntem, cum altfel?!, în plină literatură: „Ehei, ce talent, am murmurat în sinea mea. Apoi am completat: «Un adevărat critic, când scrie Istoria literaturii trebuie să intre în pielea autorilor ca un adevărat actor. Trebuie să le perceapă ticurile, gesturile, vocea, un anumit fel de-⁠a fi, tocmai ca să-⁠i poată portretiza cât mai veridic. Oare Călinescu nu făcea la fel?!». Şi gândind acestea, mi l-⁠am închipuit pe divinul critic interpretând ba rolul lui Eminescu, ba al lui Creangă sau Caragiale, pe care-⁠i imita, bazându-⁠se mai mult pe modul cum erau articulate frazele, decât pe intuiţie. Dar nici intuiţia nu-⁠l înşela. Trecând de proba clasicilor, criticul îşi imita contemporanii, dând în faţa colii de hârtie un adevărat spectacol. E posibil ca şi Manolescu să fi adoptat aceeaşi metodă. Oricum, în materie de actorie era as”.

Dar să mă întorc, pentru o clipă, la Mircea Struţeanu, pentru a cita fraza de final a lui Danilov: „Am scris despre domnia sa pentru că şi eu, la rându-⁠mi, cu alte mijloace, chiar în această carte, încerc să surprind, în fond, acelaşi lucru – un scurt crâmpei din istoria literaturii noastre”. A surprins mai multe. Se înţelege, abscons nu înseamnă doar anecdotică, care are fireşte importanţa ei, ci mai ales ceea ce este semnificativ ca trăire şi sens. De pildă, Nichita Danilov decelează, dincolo de mesajul erotic al poeziei şi prozei Norei Iuga „o tânguire, un strigăt al unui Iov de sex opus, aflat în groapa propriului său trup, înainte de pulverizare”. De altfel, profilul acestei scriitoare de o feminitate pe cât de decomplexată, de explozivă, pe atât de rafinată, este unul dintre cele mai memorabile din galeria lui Nichita Danilov. Nora Iuga, căreia „curgerea timpului, în mod paradoxal, pare a-⁠i fi sporit atât vivacitatea spiritului, cât şi vioiciunea trupului”, îi apare „desprinsă parcă din paginile Scrinului Negru al lui Călinescu sau, poate, mai degrabă din lumea Crailor lui Mateiu Caragiale”. O proză ce se intitulează Despre o întâlnire cu Guillaume îl are ca personaj central pe Virgil Mazilescu. Regăsim în această naraţiune nonfiction şi ceva din atmosfera şi mitologia faimosului restaurant al Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei – cel de dinainte de 1990 – o lume dominată, strunită, pe cât de discret şi diplomatic, pe atât de autoritar şi protector, de faimoasa, unica Doamnă Candrea. O figură de neuitat a acelei lumi irepetabile a fost Virgil Mazilescu, cu a sa „frunte mereu încruntată” şi nimbată de „o aură de vid”, un mare poet mistuit de alcool şi de o iubire ce i-⁠a fost, se pare, în cele din urmă, fatală. Venit de la Iaşi, pentru a-⁠şi lua exemplarele de semnal ale unei cărţi apărute la Cartea Românească, dar şi pentru a-⁠şi încasa consistentul onorariu, lui Danilov, optzecistul în plină afirmare, îi este dat să trăiască o întreagă aventură în nu mai mult de 48 de ore, pe traseul Casa Scriitorilor – locuinţa lui Mazilescu – cea a lui Ion Drăgănoiu – Gara de Nord. Or fi mai fost şi alte puncte, dar ele s-⁠au pierdut în întunericul unei nopţi bucureştene… Euforia, inclusiv bahică, datorată evenimentului, fiindcă apariţia unei cărţi de poezie constituia atunci un autentic eveniment, fusese una pe măsura acestuia şi chiar mai mult decât atât. Pe scurt, în acea euforie Danilov pierde cărţile de semnal, banii încasaţi, biletul de călătorie până la Iaşi nu se ştie cum şi unde, poate în tramvaiul ce ar fi trebuit să-⁠l ducă la gară, dar a luat-⁠o în altă parte… Umorul îşi găseşte totuşi rostul în această poveste: biletul de tren îi aminteşte că Tolstoi, deşi era conte, călătorea numai la clasa a doua, printre mujici, pentru a cunoaşte viaţa, Rusia profundă: „Cum nu eram conte, m-⁠am mulţumit şi cu clasa a doua. De altfel, a treia nici nu exista”. Un personaj fabulos este Nichita Stănescu. Creatorul Necuvintelor – comentează Danilov – „şi-⁠a desfăcut deasupra lumii stufoasa sa coadă de cometă, îmbibată cu particule radioactive ce ne iradiază şi acum, celălalt (Virgil Mazilescu – nota mea) s-⁠a adâncit în el însuşi, transformându-⁠se în crisalidă”. După moartea lui Nichita Stănescu, Mazilescu n-⁠a mai trăit decât aproape un an, rămânând însă în acest răstimp fără obiectul răfuielii: „Nichita devenise o legendă. Ce sens mai avea să lupţi aici cu el? Virgil Mazilescu n-⁠a cedat, a mers până la capăt. A mutat lupta pe un alt tărâm, cel al umbrelor, devenit el însuşi o legendă după neaşteptatul sfârşit…”. Un sfârşit care s-⁠a produs, cu toate că poetul n-⁠ar fi vrut să o tulbure cu moartea sa pe femeia iubită, deşi aceasta îl părăsise. O întrebare tristă formulată moromeţian cade ca o cortină: „A tulburat-⁠o oare?”.

Este unul dintre „crâmpeiele” dramatice ale unei tumultuoase vieţi literare ce avea de toate: şi obsesia creaţiei, şi decăderea, şi iubirea devastatoare, şi moartea. O lume care îşi conţinea chiar şi posteritatea!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest