Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: Omul universal faţă cu „istoria frauduloasă”

Constantin Coroiu: Omul universal faţă cu „istoria frauduloasă”

Când se împlinea o jumătate de secol de la moarte, G. Călinescu era pus de nişte tejghetari de la un cotidian în rândul „apostolilor lui Stalin”. Adică alături de hidosul Iosif Kişinevschi, poreclit şi „cocoşatul de la Notre Dame”, de Ana Pauker, de Chivu Stoica, de Valter Roman, de alţi mulţi cominternişti şi agenţi NKVD, gropari ai culturii naţionale şi ai spiritului românesc

Când se împlinea o jumătate de secol de la moarte, G. Călinescu era pus de nişte tejghetari de la un cotidian în rândul „apostolilor lui Stalin”. Adică alături de hidosul Iosif Kişinevschi, poreclit şi „cocoşatul de la Notre Dame”, de Ana Pauker, de Chivu Stoica, de Valter Roman, de alţi mulţi cominternişti şi agenţi NKVD, gropari ai culturii naţionale şi ai spiritului românesc. Alături, în fine, de cei care l-⁠au dat afară pe Călinescu din Universitate. Aberaţiile autorului, al cărui nume l-⁠am şi uitat, m-⁠au dus cu gândul la vorba unui mare scriitor spaniol trecut prin experienţa tragică a războiului civil şi a dictaturii lui Franco: libertatea de a spune prostii nu trebuie tolerată. Singura scuză, dacă poate fi o scuză, ar fi, cu o sintagmă a lui Călinescu însuşi, vasta ignoranţă. Se vedea clar că textul era scris fie cu rea credinţă, fie în necunoştinţă de cauză. Celui ce l-⁠a încropit într-⁠un stil de tabloid i-⁠ar fi fost suficient să citească, de pildă, volumul „G. Călinescu faţă cu totalitarismul”, al lui Nicolae Mecu, istoric literar şi editor care ştie totul şi ceva pe deasupra despre scriitorul total Călinescu şi impunătoarea sa operă. Nicolae Mecu reconstituie traiectoria unui destin sau cu vorbele sale – „povestea unui mare artist căzut într-⁠o istorie frauduloasă… Este drama unei creaţii frânte în momentul ei de apogeu, dar şi o dramă a culturii române”. E mult adevăr în această observaţie, dincolo de patetismul ei, pe care de altfel autorul şi-⁠l asumă. Adevărul întreg e că G.Călinescu şi opera lui s-⁠au confruntat cu mai multe totalitarisme. Cercetătorul ne înfăţişează cu toate documentele, mărturiile şi variantele pe masă, „odiseea” romanelor lui G.Călinescu. Ca observaţie generală, trebuie spus că, dacă ceea ce s-⁠a întâmplat profund condamnabil, în dificilul drum al manuscriselor călinesciane până la litera tipărită, îndeosebi în „obsedantul deceniu”, dar nu numai, e mai ales din cauza factorului ideologic, a contextului politic, a unei „istorii frauduloase”, nu mai puţin nocive au fost şi sunt însă opacităţile privind receptarea critică, interpretările tendenţioase şi comentariile în cheie falsă, deformatoare, şi asta nu doar în perioada postbelică, ci şi în mult clamata epocă interbelică, ca să nu mai vorbim de cea postdecembristă. Aproape nu-⁠ţi vine să crezi că personalităţi proeminente ale criticii literare a vremii au putut friza cu atâta suficienţă ridicolul în cronicile lor de întâmpinare sau în opiniile formulate cu alte prilejuri. Oricum, nu mai puţin dogmatici decât cutare cenzor sau politruc par a fi acei critici şi publicişti cu pretenţii de mari esteţi care, pentru a da un exemplu, l-⁠au acuzat pe autorul romanului „Cartea nunţii” de erotism şi pornografie. Fiindcă veni vorba, notez că Nicolae Mecu reface „tabloul integral” al receptării acestuia, revelându-⁠ne astfel „un destin critic dintre cele mai contradictorii şi mai surprinzătoare”. Iată ce scrie istoricul literar şi editorul: „Paradoxal, după ce apar romanele mari ale lui Călinescu, «exerciţiul» iniţial (Cartea nunţii – nota mea) e luat din ce în ce mai serios ca un cap de serie în care unii radiografiază schiţa tipologiilor ulterioare, ce sunt cuprinse în el ca într-⁠un «cifru» (S.Damian) sau ca expresia cea mai pură a teoriei călinesciene despre romanul modern şi despre clasicism (Paul Georgescu). Ceea ce leagă aceste contribuţii este lectura primului roman prin raportare la celelalte, în general pornind de la vârful aproape de nimeni contestat (Enigma Otiliei)… Strategia o aminteşte pe aceea a lui Călinescu din marea Istorie, unde, cum s-⁠a spus, literatura veche şi cea paşoptistă sunt citite dinspe clasicii junimişti şi cei interbelici…”. Viziune pe care o va postula mult mai târziu şi Roland Barthes.

Repovestind aventura editorială, ca şi pe cea a receptării critice a romanelor lui Călinescu, filologul fin şi eseistul Nicolae Mecu scrie, de fapt, la rândul său, un microroman nonfiction, cu episoade dramatice, cu situaţii neprevăzute, cu conflicte şi personaje, unele celebre, dintr-⁠o realitate devenită istorie ca, de pildă, scena întrevederii vădit timorate a autorului romanului Bietul Ioanide cu Gheorghe Gheorghiu-⁠Dej. Dar până la urmă biruit-⁠au gândul, cum ar spune bătrânul cronicar. Ion Simuţ afirmă în eseul său, nu demult apărut, despre condiţia literaturii sub dictatură – Literaturile române postbelice – că romanul Bietul Ioanide a marcat „o adevărată revoluţie tematică în evoluţia literaturii române postbelice (un scandal cât Doctor Jivago ceva mai târziu la Moscova, dacă exagerăm puţin, şi am exagerat, pentru că temele sunt diferite, iar ecourile internaţionale incomparabile)”. Romanul lui Călinescu a însemnat „intelectualizarea literaturii (într-⁠o tentativă izolată)”, căci, scrie Ion Simuţ, cartea este, după atâtea romane proaste cu muncitori, ţărani şi activişti de partid, despre şi pentru aceştia, „primul roman cu intelectuali (arhitecţi, profesori universitari, aristocraţi) şi, e adevărat, mai mult pentru intelectuali, dar în afara oricărei intenţii de propagandă deşănţată”. Încât, în 1953, anul morţii lui Stalin, Călinescu reuşeşte să publice după multe avataruri un roman ce „iese cu totul inexplicabil deasupra epocii sale”, deschizând drumul pentru o altă literatură „care se va configura extrem de greu, eretic, în afara exigenţelor oficiale”. Este, aş sublinia, doar una din marile fapte ale „apostolului lui Stalin” văzută din viitor, adică din prezentul nostru.

Furtunoasă a fost „odiseea receptării” Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, în perioada dintre 1941, când a apărut, şi 1947; odisee precedată, precizează Nicolae Mecu, de „prelungirea puseurilor denigratoare vizând mai ales monografiile Eminescu şi Creangă, izbucniri agrementate cu reminiscenţe din repertoriul de acuzaţii la adresa Cărţii nunţii: «erotism», «imoralitate», «pornografie»…“. Campanie urmată de punerea sub obroc a monumentalei Istorii până la începutul deceniului nouă al secolului trecut, mai exact, timp de 41 de ani, vădindu-⁠se şi în această privinţă că destinul acestei cărţi, care nu se scrie decât o singură dată într-⁠o cultură, cum observa Al. Piru, este unic. Din cauza confuziei planurilor, a criteriilor de apreciere şi, mai grav, a confuziei punctelor de vedere – ce pune sub semnul întrebării însăşi inteligenţa atacatorilor –, a amestecului esteticului cu etnicul şi ideologicul, s-⁠a ajuns până acolo încât Istoria lui Călinescu să fie judecată „aproape sub semnul codului penal”. Cu totul neobişnuit, receptarea ei – mai remarcă Nicolae Mecu – „a depăşit cu mult graniţele literaturii, transformându-⁠se într-⁠un scandal public de nivel naţional şi convocând în perimetrul dezbaterilor, pe lângă profesioniştii disciplinei, o legiune de neaveniţi. Ca fapt de sociologie literară şi de istorie a mentalităţilor, lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea, cu atât mai mult cu cât împrejurările istorice au lăsat urme şi în comentariile criticilor de meserie”. Comentarii ce denotă nu o dată fie opacitate, fie dogmatism, fie ipocrizie, fie rea intenţie sau inadecvare la subiect. Îmi amintesc în acest context de ceea ce-⁠mi spunea într-⁠un interviu Alexandru Paleologu, cu câţiva ani înainte de reeditarea Istoriei lui Călinescu: „…Criticile aduse de Şerban Cioculescu în epocă sunt de o precizie şi de o justeţe fără de replică. Numai că în urma acestor critici atât de juste opera rămâne în picioare, pentru că ea avea altă motivaţie decât cea pentru care a fost atacată, şi anume ea e o mare operă literară, o mare construcţie epică… O Istorie întreagă de la origini până în prezent, cum a dat Călinescu, este o întreprindere eroică… Şi când spun asta mă refer la sensul clasic de epopee…”. Da, o epopee ce a căzut pe un teren nepregătit cultural şi mental, iar politic, total ostil.

Nicolae Mecu evocă şi atacurile furibunde, unele într-⁠un limbaj incredibil, la care a fost supus Călinescu. Un titlu dintr-⁠o publicaţie ieşeană, adică tocmai în oraşul unde genialul critic elaborase Istoria şi aproape tot ce este vârf în întreaga sa operă, suna de-⁠a dreptul sinistru: „Profanare scelerată sau act de demenţă. Cazul Călinescu”. Dar ceea ce interesează, fireşte, este cum a fost primită cartea în lumea literară. Şerban Cioculescu, de pildă, credea a-⁠l fi prins pe Călinescu în „delict de logică”. Dar, cum ar fi zis Maiorescu, alegaţiile lui nu sunt în chestie. Cioculescu va reveni însă în timp asupra subiectului şi oarecum se va revizui. Un alt critic de prim plan, Vladimir Streinu, pendula între aprecierea că Historia… e „o lucrare de romancier foarte dotat, care a reuşit să dea moliciuni plastice chiar celor mai îngheţate valori ale culturii noastre”, autorul ei fiind „admirabil când se apucă să toarne viaţă în câte o mumie literară”, şi caracterizări precum „proastă creştere indenegabilă”, „lipsă de respect”, „bârfeli vechi”.

E. Lovinescu aprecia că lucrarea e „cea dintâi istorie estetică şi deci critică”, iar Pompiliu Constantinescu, detaşat şi comprehensiv, scrie: „Inteligenţă subtilă, percepţie critică fină, sensibilitate mobilă şi talent plastic abundent, d.G.Călinescu este atât de dotat, încât se foloseşte – simultan sau succesiv – de marile sale însuşiri, oferindu-⁠ne cel mai atractiv spectacol din critica noastră de astăzi… Criticul este un artist inimitabil, care-⁠şi alege colţul de preferinţă de unde scriitorul poate să apară acoperit de umbre sau de lumina solară; obişnuit cu tehnica lui, până la sfârşit începi să-⁠i adopţi punctele de vedere, într-⁠atât este de personal, de ingenios şi de insinuant; numai un cititor neinteligent sau ipocrit nu va recunoaşte că, oricâte divergenţe intime ar răscoli vasta panoramă a istoriei literelor noastre, caleidoscopic înfăţişată de d.Călinescu, ne impune prin excelenţa şi felurimea însuşirilor sale atât de personale”. Criticul pare să confirme astfel ceea ce enunţase principial Mihail Ralea în cronica sa din Revista română, noiembrie-⁠decembrie 1941, şi anume că despre Istoria lui Călinescu „trebuie vorbit cu pudoare, cu seriozitate şi cu spirit liber”, nu neapărat după criterii didactice, metodologice, morale etc… În opinia lui Ralea, trebuie luat în considerare în primul rând ceea ce îl particularizează pe autor: „farmecul talentului şi temperamentului său”. Aş mai menţiona opinia unuia dintre foştii discipoli şi colaboratori ai lui Călinescu – Adrian Marino, care nu ezita să alăture numelui lui Călinescu epitetul „renascentist” şi sintagma „om universal”. Marino prevedea că acestea „vor deveni simple locuri comune”. A prevăzut bine! Deşi mai târziu s-⁠a transformat într-⁠un lamentabil denigrator al „omului universal”!

Peste toate e de remarcat că, înaintând în timp, sentimentul dramaticei defazări între spiritul călinescian şi epocile în care i-⁠a fost dat să trăiască şi să creeze e tot mai puternic. r

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest