Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: Epistolele unui singuratic incurabil

Constantin Coroiu: Epistolele unui singuratic incurabil

„Dar mă întorc mereu, mereu la Dostoievski, la Cehov, la Gogol, la ruşii ăştia mari şi de necuprins, blestemat să nu mai înţeleg altceva. Dar pe ei îi înţeleg? Îmi scapă tot timpul, trebuie să-⁠i iau iar şi iar de la prima pagină; uneori arunc cartea, dar mă întorc cu aceeaşi poftă, sau scârbă, sau credinţă la dânşii. Ce s-⁠a întâmplat? Unde-⁠i chichirezul? M-⁠aş tot duce în guberniile lor imaginare, pierdut, bând samovare-⁠ntregi de ceai, iubind şi urând adânc Nastasii şi Gruşence! Şi ce-⁠aş mai «ţopăi» cu Lebedev!”

Motto: „Iar vântul zvârle-⁠n geamuri grele plicuri;
Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri”
Mihai Eminescu

În 2004, Emil Brumaru publica la Editura Polirom sub titlul Cerşetorul de cafea scrisorile sale către Lucian Raicu. Epistolele fuseseră scrise şi trimise pe parcursul a opt luni ale anului 1978. Ele păreau a fi imaginare sau mai degrabă pagini dintr-⁠un jurnal în formă epistolară. Nu erCoroiuau însă deloc imaginare. Autorul lor avea să dezvăluie că, intrând în criză de subiecte pentru rubrica sa din România literară – iată că sunt şi crize benefice, cel puţin în literatură! – a luat pachetul de scrisori de la destinatar şi l-⁠a depus pe masa directorului amintitului săptămânal. Lucian Raicu nu-⁠i răspunsese la nici una dintre ele. În epistola a 51-⁠a, poetul, cu nedezminţitul său umor, îl avertiza pe critic: „Mi-⁠aţi arătat plicul mare, albastru, în care băgaţi scrisorile mele şi pe care scrie Emil Brumaru către Lucian Raicu! Ştiu că scrisorile mele exclud, oarecum, răspunsurile, dar, din spirit diavolesc, voi lua şi eu un plic enorm pe care voi scrie: Lucian Raicu către Emil Brumaru! Aceste două plicuri, unul doldora, celălalt vid, predate la Academie, vor stârni stupoarea cercetătorilor!!!”.

Al treilea volum din seria Operelor lui Emil Brumaru, apărut la aceeaşi editură, în colecţia coordonată de Daniel Cristea-⁠Enache, cuprinde toate scrisorile, corespondenţii lui Brumaru, în ordinea din volum, intitulat tot Cerşetorul de cafea, fiind Lucian Raicu, Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Radu Petrescu, Alex Ştefănescu, Ilie Constantin şi Florin Mugur. Lotul epistografic cel mai întins, adică mai mult de jumătate din cele 638 de pagini ale volumului, îl constituie misivile adresate lui Florin Mugur.

Taciturnul, zgârcitul la vorbă Emil Brumaru are vocaţia confesiunii şi un mare talent epistolier, pe care puţini scriitori români îl au. Eminescu însuşi nu e nici pe departe un campion al genului. Comparativ cu alte culturi, a spus-⁠o şi G.Călinescu, a noastră este săracă din acest punct de vedere. Are dreptate Emil Brumaru, deşi mi se pare prea sever, când îi scrie lui Florin Mugur: „Dar să ne gândim bine, avem noi vreo corespondenţă zguduitoare în literatura română? S-⁠ar putea să-⁠mi scape, dar parcă nu e. Vezi şi tu, am început să-⁠mi caut predecesori”. Pentru Brumaru, genul epistolar e deopotrivă iniţiatic şi întemeietor: „Adevărul e că de când îţi scriu zilnic, mă simt scriitor profesionist!” îi declară el aceluiaşi Florin Mugur într-⁠una din epistole. Iar în alta îi mărturiseşte că nu-⁠l interesează să scrie jurnal, „ci o corespondenţă îmi trebuie mie”, fiindcă aceasta nu numai că-⁠l incită, îl scoate din muţenie, dar „e şi mai afectivă”.

Există mărturisiri decente, pudice, şoptite, care îl pot stânjeni pe confident sau cel mult îl pot lăsa indiferent. Sunt şi confesiuni nu doar sincere, ci fruste, de tot libere ca limbaj şi conţinut, dar care tulbură profund sensibilitatea şi spiritul, precum cele ale lui Emil Brumaru. Fireşte, asta şi pentru că, remarcă şi Livius Ciocârlie în prefaţa volumului, scrisorile acestui mare poet sunt şi literatură – „o literatură omoloagă celei din poeme, îndatorată aceleiaşi poetici”. O literatură, aş adăuga, uneori suprarealistă, deopotrivă omoloagă celei lirice şi complementară acesteia. Un exemplu: „După cum ştii, în Gogol, unui personaj îi dispare nasul. Tot aşa, într-⁠o bună zi, Reparatei îi dispar cei trei sâni. Se întâlneşte (tot ca în Gogol) cu ei pe stradă, să zicem, pe Cuza Vodă, cam pe lângă Poşta centrală. Uneori cu toţi trei deodată, formând un colier cărnos, senzual, în aerul pur. Alteori, cu fiecare în parte, bine sfârcuit, rotund, apetisant. Mai rar, cam în zilele cu număr par, cu câte doi, al treilea venind totuşi din urmă, la mare distanţă. Scandal în urbea noastră. Cei trei sâni continuă să-⁠şi facă apariţia prin cofetării, cinematografe, magazine cu aparate electrice, la policlinică etc.” .

Scrisorile lui Emil Brumaru sunt, neîndoios, ale unui „mare izolat”, ale unui singuratic. O singurătate ameliorată însă de o neclintită solidaritate cu scriitorii, cu artiştii şi cu marile personaje ale literaturii. Poetul e bântuit de ceea ce Valery Larbaud numea „viciul nepedepsit al lecturii”. Pentru el, lectura e rugăciune, dar, cred, şi un spaţiu de refugiu, securizant, un mod de a rezista spaimei de boală, de bătrâneţe şi de moarte, de a supravieţui chiar şi atunci când, cu o frumoasă metaforă a sa – „Cerul e închis pentru inventar”. Înainte de a fi scriitor, Emil Brumaru este un mare cititor. Corespondenţa sa o atestă cu asupra de măsură. Poate că nu întâmplător lui Emil Brumaru i-⁠a fost hărăzit să trăiască şi să scrie în oraşul lui Ibrăileanu, acel superb „amant spiritual al Annei Karenina”, cum îl caracterizează el atât de inspirat, acel Cititor (cu majusculă) pentru care lectura era un sacerdoţiu, iar literatura un mod de a suporta existenţa, dacă nu cumva singurul mod şi singura raţiune de a trăi. Valeriu Cristea l-⁠a portretizat memorabil pe marele Cititor nocturn din Fundacul Buzdugan al Iaşului interbelic. „A citi înseamnă a dori opera” – postula Roland Barthes şi parcă atunci când a scris această propoziţie i-⁠a avut în vedere pe Cititorii din spiţa unui Ibrăileanu şi a unui Brumaru, pe asemenea bărbaţi care iubesc femei din cărţi şi dansează la primul bal al Nataşei Rostova… „Se spune: experienţa vieţii” – îi reamintea Brumaru lui Florin Mugur într-⁠una din numeroasele scrisori. „Dar dacă nu-⁠ţi ajută la nimic? Dacă n-⁠ai nevoie de ea? De ce nu experienţa lecturii? (vorba lui Raicu!). Viaţa, vrei, nu vrei, ţi-⁠o trăieşti şi e atât de plicticoasă uneori, are atâtea goluri, ani întregi de lâncezeală, bucurii destrămate, neîntregi, dureri penibile, neeroice. O carte bună, în schimb, e rotundă ca un măr”. Cititor şi cunoscător de invidiat al clasicilor universali – îndeosebi ruşi şi francezi – Emil Brumaru consideră că lectura literaturii române este o datorie intelectuală şi morală primordială a literatorului autohton: „Ce ne facem? Nu prea citim scriitori români. Uite ce listă pot înjgheba pentru o lectură obligatorie: Ion Ghica, Alecsandri, C.A. Rosetti (Jurnalul meu), Dinicu Golescu etc. etc. Sunt o groază. Şi toţi au farmec, stângăcie, naivitate, un fel de alintare copilărească a limbii române. Neapărat, neapărat trebuie să-⁠i citim”. Ajuns la vârsta de aproape 40 de ani, Brumaru constata jenat că nu citise încă Ciocoii vechi şi noi. La un moment dat, cumpără ediţia Bacovia (în seria „Scriitori români”), un poet pe care „nu-⁠l poate consuma, în întregime, niciodată. Mereu rămâne ceva de descoperit”. Ceea ce i se întâmplă şi cu Eminescu. Apropo, în volumul de Teatru al lui Eminescu găseşte „lucruri geniale, scăpărând de frumuseţe”, ca şi în Memento mori, pe care îl abordează pentru ca „să mă bag până în gât în poezie şi de acolo să privesc în jur”. Nu mulţi sunt cei, ca Emil Brumaru, care să-⁠i fi citit şi recitit pe marii ruşi – Gogol, Turgheniev, pe acel „autor cu două pseudonime”, cum îi simte el pe Tolstoi şi Dostoievski (acesta, alintat cu respectuoasă familiaritate Dosto), dar mai ales pe Cehov: „M-⁠aş înfunda iar într-⁠un Cehov în 11 volume. Acolo uit tot, sunt cu trup şi suflet alături de personaje”. Într-⁠o scrisoare trimisă lui Lucian Raicu, şi acesta un alt mare cititor, dar şi exeget al literaturii ruse, mărturisea: „Aş vrea să fiu limpede şi pur, să vă pot scrie fericit despre Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, să-⁠mi arunc sufletul în mari clipe luminoase, să văd iarăşi printre cuvinte leaţurile subţiri, proaspete, abia geluite ale gardurilor din copilărie, să vă fac să vă pară totul uşor, apropiat, simplu, la îndemâna celui mai leneş gest, să râd din toată inima de rouă şi să vă arăt cu degetul cum fluturii se fut în aer! Dar mă întorc mereu, mereu la Dostoievski, la Cehov, la Gogol, la ruşii ăştia mari şi de necuprins, blestemat să nu mai înţeleg altceva. Dar pe ei îi înţeleg? Îmi scapă tot timpul, trebuie să-⁠i iau iar şi iar de la prima pagină; uneori arunc cartea, dar mă întorc cu aceeaşi poftă, sau scârbă, sau credinţă la dânşii. Ce s-⁠a întâmplat? Unde-⁠i chichirezul? M-⁠aş tot duce în guberniile lor imaginare, pierdut, bând samovare-⁠ntregi de ceai, iubind şi urând adânc Nastasii şi Gruşence! Şi ce-⁠aş mai «ţopăi» cu Lebedev!”. Dar nu numai marii ruşi. În esenţă, aceeaşi nelinişte dulce, tonifiantă îi provoacă şi alţi titani ai literaturii. În 1978, Brumaru îi scria lui Florin Mugur: „Să pot citi şi eu ceva care să-⁠mi curgă ca untdelemnul pe rana sfântă. M-⁠a apucat o nebunie: vreau să-⁠i citesc pe Dante şi pe Shakespeare. Dacă scăp viu după ăştia, mă pun pe citit numai cărţi de poveşti!”. Şi într-⁠o altă epistolă către acelaşi: „Voi încerca să recitesc concomitent: Proust, Shakespeare, O mie şi una de nopţi. Vreau (sunt vreo 39 de volume în total!) să intru în vârsta de 40 de ani, am obsesia asta, cu sufletul plin de opere geniale”. Dacă aş fi în locul lui Emil Brumaru, care e şi un rafinat spirit ludic, aş menţiona în actele oficiale, la rubrica „ocupaţia”, şocându-⁠i pe birocraţi: cititor.

Pe scriitorii români din generaţii diferite, îi caracterizează nu o dată memorabil. Marin Preda „place totdeauna (orice ar scrie) tocmai pentru că dă impresia de autentic, de ardere interioară. Pare că el nu pune un cuvânt pe hârtie fără ca acesta să nu-⁠l fi durut, mai întâi, în carne”. M-⁠a frapat o distincţie privindu-⁠i pe poeţi: sunt poeţi care scriu poezie şi poeţi care descriu poezia. Nu importă numele celor cu care îşi ilustrează afirmaţia, de fapt iniţialele lor, altminteri lesne de decriptat. Interesează ideea la care subscriu fără ezitare. Ca, de altfel, şi la aceasta: „Un poet nu poate fi mai mare ca alt poet. Un poet poate fi mai mare doar decât el!”. Micile „răutăţi” vizându-⁠i pe unii confraţi sunt mai degrabă nişte şarje prieteneşti sau măcar cordiale. De mai multe ori este pomenit într-⁠o asemenea notă Mihai Ursachi, dar şi alţii mult mai însemnaţi, ca, de pildă, Nichita Stănescu, căruia îi creionează, într-⁠o scrisoare către Florin Mugur, un portret de care numai un alt mare poet, ca Brumaru, se poate învrednici: „Să-⁠ţi mai zic o răutate. Foarte mulţi au avut nenorocul să-⁠l cunoască pe Nichita. Este fascinant. Şi eu, când l-⁠am întâlnit, în sfârşit, în 1971, după ce luasem premiul US (altfel, nu l-⁠aş fi căutat, din orgoliu, desigur) m-⁠am îndrăgostit pe viaţă de el. (Şi nu numai de el!!!). Şi a început să-⁠mi placă mai mult şi opera. Nichita nu trebuie cunoscut. Personalitatea lui fermecătoare influenţează, te împinge dulce la o acceptare a tot ce scrie, te momeşte. Nichita e nada operei lui. După cum alţii, prin prezenţa lor fizică, strică operei, Nichita, dimpotrivă, adaugă infinit acesteia. L-⁠am văzut de curând la televizor lăudându-⁠l strepezit pe Ion Barbu. N-⁠a spus nimic formidabil. Se vedea că nu-⁠i convine situaţia. Dar ce faţă avea, ce şlefuită, de om atins de muzica sferelor!”.

Lui Lucian Raicu îi destăinuia emoţia şi sentimentul de împlinire ce le încearcă atunci când ştie că un text al său, cu atât mai mult unul confesiv, ajunge sub ochii unui critic în care crede. E de presupus însă că aceeaşi emoţie o trăieşte şi criticul al cărui text despre Emil Brumaru urmează să fie citit de Emil Brumaru.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest