Contemporanul » Lecturi » Claudiu Soare: Gloria, tratament împotriva revoltei

Claudiu Soare: Gloria, tratament împotriva revoltei

Gloria, consecinţa la care aspiră ca la celebrul luminiş, ca la odihna în iarba acelei lumini, îi va rămâne să o viseze până la moarte, cu speranţa tainică a răzbunării fireşti. Gloria lui va rămâne un simplu jurnal extim, după expresia lui Michel Tournier.

Ereziile la care trudeşte gânditorul neconfirmat ar putea crea religii împotriva oricărui fanatism şi poate împotriva oricărui fel de glorie; ar putea chiar edifica o religie împotriva viitorului, teritoriul cel mai râvnit de mintea omului. Fiindcă despre asta e vorba în efortul obscur al fiecăruia, despre cum să însămânţezi un timp imaginar cu teatrul certitudinii de sine, pentru ca hectarul acesta de posibil să devină o instituţie în numele tău.

Dobândeşti astfel gloria pentru că ai reuşit să aserveşti convulsiilor tale intime, credinţei care le încolonează, o porţiune de timp indiferent; în fine, pentru că cei ce nu o pot face se simt în felul acesta reprezentaţi şi îndreptăţiţi să îşi trăiască, aplaudând, rolul de figurant.

Există însă gânditorul frustrat, nenorocosul al cărui daimon se dovedeşte a fi o canalie; şi astfel singur, necălăuzit, pradă cărării tenebroase care nu îşi găseşte formula, se pierde sfâşiat de fraze cu nimic mai prejos decât ale iluştrilor confirmaţi; se pierde în afara timpului. Viitorul nu îi va purta numele nici măcar o secundă, în numele lui nici o bătaie de claudiu-soare-art-SAM_2956pleoapă nu se va lăsa păcălită, sedusă. Gloria, consecinţa la care aspiră ca la celebrul luminiş, ca la odihna în iarba acelei lumini, îi va rămâne să o viseze până la moarte, cu speranţa tainică a răzbunării fireşti. Gloria lui va rămâne un simplu jurnal extim, după expresia lui Michel Tournier. Celălalt jurnal, jurnalul intim, s-⁠a compromis o dată cu zilele pe care le-⁠a trăit, pe care le-⁠a trăit aşteptând. Şi nimeni astfel nu va cunoaşte călătoria fără viitor a celui care a negat viitorul în numele propriilor idei, care s-⁠a părăsit pe sine pentru această ingratitudine.

Timpul însă nu iubeşte nici viitorul, nici gloria, fiindcă aspiraţii inverse înţelesului pe care îl poartă: nu acceptă nici sensul pe care omul i-⁠l atribuie închipuind viitoruri, nici importanţa corolară a gloriei. Însă adoră să îl trăim cu narcisism, îndreptăţire fundamentală.

*
În viaţa de zi cu zi, lupta pentru supremaţia prin deşteptăciune face ravagii. Un evantai de nevroze îşi desface aripile şi pălmuieşte fără discernământ minţile pământenilor cuprinşi de promisiunile inteligenţei. Susţinut la modul necondiţionat de instrumentul precar al limbii, intelectul se descalifică slujindu-⁠şi gazda, creatura înveninată de ambiţii tribale, instruită atât cât să nu se lase strivită de ceilalţi, făptură creatoare în măsura în care poate să opună modelului din care a răsărit o utopie individuală.

În spatele inteligenţei nu fierbe însă vulcanul subconştientului milionar în intuiţii, ci amărăciunea de a nu fi decât „deştept”, sau deştept doar pentru tine însuţi. Cu această neconsolare ne batem toţi. Dar dacă celălalt e mai deştept decât mine? Consecinţele unei astfel de întrebări sunt devastatoare: odată împământenită certitudinea că eu sunt unic pe pământ, dar nu pentru că aş fi prea inteligent sau talentat, mă simt obligat să afirm această întâietate naturală sub auspiciile supremaţiei prin deşteptăciune – desigur, cu nuanţele mediului în care mă zbat. Şi când toţi suntem unici, ne adresăm unii altora cu impertinenţa prin care ne reproşăm nouă înşine neputinţa de nu fi altceva decât noi înşine şi nu celălalt. Când fiecare disimulează astfel în nebuloasa personală buletinul absolut prin care a fost cadorisit, statutul de ales dezoxiribonucleic, celălalt devine o himeră în rătăcire, un impostor cu pretenţia ficţiunii. Se subînţelege că celălalt este un eu de care eu cel unic nu am nevoie, sau de care se impune să mă servesc în numele unei ierarhii cu fantezii darwiniste.

Şi pentru că celălalt este o ficţiune iar eu nu (deşi celălalt este şi el „unic”, ca şi mine), în numele adevărului care a consimţit ca eu să fiu „unic” (fără însă ca eu să cunosc motivele acestei alegeri) trebuie să confirm această alegere (care, desigur, nu poate fi pusă la îndoială) dovedindu-⁠mă la înălţimea „încrederii” care mi-⁠a fost acordată de respectiva supremă inteligenţă. Trebuie, aşadar, să particip cu fidelitate la elanul supremaţiei prin deşteptăciune, să mă arăt demn de adevărul unicităţii mele fiind deştept; fiindcă nu se poate ca raţiunile unicităţii mele să fie doar organice. Şi mă privesc în oglindă împreună cu celălalt, fără ca vreunul să ştie să spună ce vede.

*
Indiferent de paradisul la care visăm, perfecţiunea îi va fi distrusă de diferenţele de nivel spiritual care se manifestă în rândul celor ce-⁠l locuiesc. În nici un fel de paradis bruta nu poate vieţui la modul ideal alături de poet sau de matematician. Un paradis comun nu poate fi conceput decât dacă toţi membrii speciei se situează la acelaşi nivel spiritual. Sugestia originară a Genezei nu transmite altceva. Definiţia paradisului s-⁠ar actualiza astfel într-⁠un fel de reversibilitate definitivă a unui ipotetic bine de început – când, de fapt, nimic din ce este nu ar fi trebuit să existe. Dar dacă lucrurile ar fi reversibile, posibilitatea atingerii unui nivel spiritual comun tuturor, care să permită paradisul uman, s-⁠ar spulbera într-⁠o agonie fără sfârşit, în fapt ireversibilă. Binele la care visăm înapoi cu încăpăţânare este lipsit de relevanţă: a fost binele altora sau nu a fost un bine; binele la care visăm înainte cu disperare, dacă prelungeşte în criteriile lui binele melancolic al trecutului, va fi o ameninţare, un instrument de putere – şi în stadiul acesta ne găsim acum. Însă binele spiritual pe care îl postulăm aici nu va fi posibil decât în momentul în care o specie elevată spiritual îşi va suplini astfel aspiraţiile materiale.

Astfel încât abia precaritatea de final va pune capăt instinctelor violente, absurdului şi cupidităţii, care dintotdeauna fericesc individul. Tendinţa omului este să ceară zeului acoperirea necesităţilor, dacă nu abundenţa; or faptul că, de multe ori, zeul nu „răspunde” acestui tip de religiozitate ar putea face posibilă o civilizaţie a nivelului spiritual comun tuturor, chiar dacă toţi vor visa la binele de odinioară. Dar asta nu se va întâmpla decât în preajma dispariţiei, argumentul definitiv al ireversibilităţii tuturor lucrurilor.
*

E frustrant, dar în română Cioran îşi pierde jumătate din subtilitate. Dacă ar fi scris în română tot ce a scris în franceză, ne-⁠am fi mândrit cu el numai pe malurile Dunării. Vehicolul comercial al limbii franceze s-⁠a impus în defavoarea incontinenţei de idei, a masei filozofice – pe care intelectualul francez o citează mai ales când evantaiul limbii îşi lasă în urmă parfumul, subînţelesul, poanta. Cioran e sclipitor, e subţire, încântă prin fandare, are le coup de jarnac… Rămas în limba română, stilul lui în coup de massue ar fi făcut din el un autor interesant şi atât, care prin traducere ar fi căpătat o oarecare autoritate. Franceza însă şi-⁠a exportat prin Cioran pielea de şarpe, cameleonismul, despre care francezii cred că nu le aparţine decât lor, dintr-⁠o fudulie pe zi ce trece mai ridicolă. Autorul e important, însă doar atât, dacă nu vine de pe malurile Senei. Când a renunţat să mai scrie în română, Cioran a făcut-⁠o nu numai pentru că româna nu l-⁠ar exprima ori pentru că nu mai avea cale de întoarcere, dar a făcut-⁠o şi posedat de setea monstruoasă de a fi celebru, pe care moneda francezei ştia că i-⁠o poate ostoi. Să zici apoi că e ca şi cum ai fi trecut la altă religie… Dincolo de situaţia fără ieşire în care se afla, performanţa a prevalat, iar opera care a urmat a justificat această obsesie. Franceza e o limbă cu dividende; româna, limbă introvertită, care aparent pulsează în gol, cu disperare, poate însă crea metafizic ceea ce franceza se chinuie cu atâta eleganţă să reducă la futil, la suficienţă. Efortul e mai uşor în franceză – şi astfel mai aproape de celebritate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest