Contemporanul » Lecturi » Carmelia Leonte: Memoriile hingherului

Carmelia Leonte: Memoriile hingherului

Semnale că lucrurile pot deveni oricând serioase, deosebit de serioase, primejdios de ireversibile, există.

Mihai Măniuţiu, regizor de calibru greu (cum îl defineşte Dan. C. Mihăilescu) îşi propune să scrie un roman – Memoriile hingherului, Cluj, Ed Bybliotek, ilustraţii de Iuliana Vîlsan – însă „eşuează” cu strălucire într-⁠un dialog absurd purtat de nişte personaje incredibile – şi atât de reale! – captive ale unei lumi la fel de neverosimile, pentru că este a noastră. Conversaţia camuflează tăcerea terifiantă a lucrurilor şi poate că uneori se desfăşoară cu intenţia nemărturisită de a îmblânzi un univers aflat în Memoriile-hingherului-mihai-Maniutiudegringoladă, în agonie. Alteori, acelaşi dialog adună rămăşiţele unei poveşti stranii, în care lipsa de esenţial, de frumos şi durabil este demascată fără milă şi se întoarce asupra celui care o demască. Totul are iz de farsă. În buna tradiţie beckettiană, fiecare aşteaptă ceva. Cititorul, adică personajul absent, abia ghicit, dar care tensionează şi mai mult atmosfera prin absenţa lui, aşteaptă deznodământul cu încordare. Speră că dintr-⁠un moment în altul cineva îi va face din ochi şi îi va spune: Gata, gluma s-⁠a sfârşit, trecem la lucruri serioase, eterne.

Şi personajele aşteaptă. Dar ce? Se aşteaptă pe ele însele – mascându-⁠şi deruta prin gesturi inumane sau obscene – înşelate de circularitatea aparentă a limbajului, a decorului (mai precis, a propriului dialog repercutat ca un ecou strident asupra lumii). „Câte ceva despre spirală am mai auzit! mă întrerupe hingherul, precipitat. Cu asta trebuie să-⁠l presăm şi să-⁠l încolţim. E ceva ce vine sau pleacă dintr-⁠un cerc. Un vârtej ori un rotocol. Ceva orbital sau sferic sau poate giratoriu şi rotativ, cu linii curbe, arcuite… O sinusoidă” (p. 35). Dialogul este de fapt un dublu monolog, comunicarea e aparentă, vorbitorii îşi contemplă singurătatea nesfârşită şi incurabilă, dură şi orbitoare, epatantă şi lugubră. Însă, dacă la Beckett aşteptarea, evidentă, produce o angoasă teribilă şi sfârşeşte prin a pulveriza fiinţa profundă în neantul cel mai negru, la Măniuţiu aşteptarea, subînţeleasă, are cu totul alte valenţe. E vorba, în cele din urmă, de speranţa hingherului ca partenerul său de dialog, cel care i-⁠a promis că îi va scrie viaţa, să o scrie cu adevărat. Ceea ce ar da sens întregului tablou, ar limita tendinţa absurdului de a acapara totul. Absurdul este generat de prăpastia dintre cuvinte şi lucruri. Prin scrierea memoriilor hingherului, această prăpastie ar fi în sfârşit anihilată. Sensul lumii ar fi restabilit. Dar se vor scrie?

Semnale că lucrurile pot deveni oricând serioase, deosebit de serioase, primejdios de ireversibile, există. „Oare e îngăduit să ucidem ceea ce nu îndrăgim? şoptesc şi am impresia că am spus ceva foarte, foarte subtil. Mă las apoi pe vine şi mă joc cu brelocul de care îmi atârnă briceagul şi scormonesc cu nervozitate ţărâna” (p. 14). Ironia este la ea acasă în această lume bizară, omniprezentă precum aerul: „Scoica de pluş e fără oglinzi şi plină de paravane căptuşite cu catifea roşie-neagră.
– Da, da, se dumireşte hingherul. Şedinţa de plâns. Aici stăm şi plângem. Un cuplu, în aceeaşi încăpere cu noi, se smiorcăie în batiste. Hingherul îşi ia capul în mâini, se afundă într-⁠un maldăr de prapuri, de perne şi lăcrimează:

Plângem pe săturate. Şi-⁠apoi viaţa ne răsare iar, proaspătă, dinainte” (p.18). Dar planurile alunecă insinuant, personajele glisează cu perfidie de colo-⁠colo până sunt primite în altă piesă, totul se transformă într-⁠un tablou cu bufoni, hingheri, victime nedefinite, păpuşi obeze, astfel încât ironia nu este o soluţie. Şi nici măcar umorul. Personajul narator/ scriitor al memoriilor hingherului se doreşte a fi expert în nonsens, deşi faptul de a scrie viaţa cuiva ar trebui să confere coerenţă, linişte interioară, sens. Până şi hingherul nu este cu totul devotat meseriei lui, ci se arată a fi hingher cu intermitenţe, gata oricând să devină filosof, marţafoi, actor de o clipă, căruia i se ridică trapa de sub picioare şi rămâne să plutească în gol, să gesticuleze, să uite de unde a plecat, să îşi scrie memoriile pe limbă de câine, fluturând din mâini a lehamite. Dar – ce-⁠i mai important! – să colecteze semne! Semne ale trans-⁠trans-⁠transcendenţei!

Acesta e un „detaliu” extrem de important, care pune suspans între literatura absurdului şi proza lui Mihai Măniuţiu. Dacă avem uneori impresia că ne-⁠am pierdut în Labirintul lui Fernando Arrabal, dacă ni se pare că ne-⁠am însuşit o privire oblică asupra lumii, asemenea lui Tom Stoppard, sau poate ne temem că ne-⁠am rătăcit într-⁠un coşmar al lui Jean Tardieu ori că am fi în stare să ne închidem pe vecie în Camera lui Harold Pinter, aceste semne ale trans-trans-transcendenţei, chiar dacă numai bănuite, chiar dacă invocate cu ironie, ca refracţie a realităţii imediate, pun surdină asupra neantului şi ameninţă absurdul cu derizoriul. Pe moment. În orice caz, ne permit vizualizarea întregii întâmplări scriitoriceşti ca fiind extrem de asemănătoare cu un deget arătător către o lume care nu cunoaşte blândeţea, nu mai ştie să zâmbească. Proza însăşi devine un roman în care nu contează textul, ci numai umbrele pe care personajele detracate, derizorii le aruncă pe faţa lumii. Lectura cărţii ar echivala cu descifrarea umbrelor, cu interpretarea lor. Pentru că, oricum, cel care nu e umbră e povestitorul. Dar acesta nu are ce să povestească! E scriitorul care nu ştie ce să scrie. Parcă era vorba de memoriile hingherului? Dar merită? La un moment dat, acesta din urmă îl linişteşte pe co-locutorul său: „Nu te teme, o să ai ce povesti…” Şi totuşi, angoasa vidului narativ persistă ca o ceaţă groasă de-⁠a lungul întregului dialog.

Romanul întreg este o goană după intensitate, în orice formă ar fi ea. Din acest motiv, se caută cu obstinaţie elementele care pot să susţină angoasa. Dar această angoasă, ca şi personajele în căutarea poveştii (autorul nu e deloc interesant, de asta nu îl caută nimeni!) sunt false căi de lectură. Ceea ce interesează nu e stabilirea unei trame, ci eludarea unei drame, şi asta se întâmplă tocmai prin amplificarea ei, prin pomparea de gesturi, ţipete, cuvinte, până la limita exploziei lucrurilor. Însăşi drama alienării, a inteligenţei neînţelese, a noncomunicării, într-⁠o lume străină, care provoacă greaţa pentru că te prinde în veşnicul ei vertij, o asemenea dramă poate fi cel puţin estompată caricaturizând-⁠o, secţionându-⁠i feţele hidoase. Astfel ea devine ridicolă, un adversar pe care ai putea să îl învingi. Miza este hăituirea absurdului. Caricat, acesta se retrage într-⁠o cochilie foarte puternică, e drept, dar cel puţin cu circumferinţa limitată: Scena, Tabloul, jucăria cu sfoară. Aproape că sunt ca nişte spaţii goale, bănuite a fi golite de sens, deşi emană energie, susţin jocul.

Şi totuşi, dezamăgire. Toate acestea derivă unele din altele! Mai mult, duc către principiul suprem! Asta înseamnă că farsele nu ajung să îşi cunoască deznodământul, nu sunt demascate drept realităţi de gradul II, ci se instituie ca primă şi ultimă realitate, jocurile sunt repetitive, disperante:
„– Nu că le admir, pentru că nu le admir, se justifică hingherul. Dar vreau să ştiu cum funcţionează, pe ce principiu, de vreme ce ele, într-⁠un fel, ne preced.

Nu mă aiuri! Cum să ne preceadă? Astea-⁠s păpuşi cu mecanisme, cu sfori, cu bujii, cu fir electric, cu baterii…

Exact. Sunt nişte modele rudimentare, adică aproape-⁠aproape cum eram noi înainte de a deveni autonomi. În maşinăriile astea antice, primitive, e schiţa tabloului, şi în ele principiul suprem nu se ascunde în funcţionare şi în iluzia de autonomie. Cu alte cuvinte, schiţa e transparentă, tabloul e obscur şi ne zăpăceşte” (p. 38).

Respingerea mimetismului dezarticulează realul? Avem de-⁠a face cu păpuşi, fantoşe, scheme de personaje. Dar ele se comportă ca şi cum şi-⁠ar ignora condiţia, rup cu dinţii din realitate, vor să fie altfel decât sunt, să facă realitatea altfel decât este, şi asta le costă. Absurdul e definit în general ca un domeniu al paradoxului fără ieşire. Dar aici e mai curând logica eşecului uman, tatonarea degradării, a pierderii demnităţii şi efortul disperat de a recâştiga în ultimul moment acea demnitate pierdută, în ecoul căreia se adăposteşte existenţa. Dar vai, strădania, efortul supraomenesc, de fapt păpuşăresc, se desfăşoară cu mijloace neadecvate.

Dacă minţi, măcar minte enorm, spune un personaj. Mihai Măniuţiu simte enorm şi vede monstruos. Minte convingător, minte că nu minte… Şi nu minte! Memoriile hingherului sunt o dovadă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest