Contemporanul » Lecturi » Când se întoarce acasă Dumnezeu

Când se întoarce acasă Dumnezeu

Povestea subteranei

Un diamant acest Beniamin, adus de creatorul său, romancierul Eugen Uricaru, într-⁠o margine tristă a României, pentru a ne arăta cât de minunată şi cât de tristă e ţara noastră, Doamne, cum nu e, totuşi, chiar totul pierdut şi cum poate renaşte, în sfârşit, după o îndelungată orbecăire: prin ea însăşi, prin eroii şi sfinţii ei, care sunt – susţine autorul cu o jumătate de voce, favorizând ambiguitatea ridicată la rang de realitate evanghelică – pretutindeni; doar că noi nu-⁠i vedem.

Era sfârşit de decembrie 1989. Uimiţi şi tăcuţi, contrariaţi de faptul că minunea întârzie, de câteva luni sau probabil că de ceva mai multă vreme, aşteptam să se prăbuşească ultima redută a sistemului real-⁠socialist din estul Europei. Vestea Eugen-Uricaru-fotocutremurului social întârzia însă. Şi, deodată, venise ca o tornadă, ca o eliberare. Îmi aduc aminte cu exactitate acele zile de fraternitate euforică, de bucurie răspândită ca fulgerul; în grupuri organizate ad-⁠hoc, oamenii se îmbrăţişau, dansau şi cântau, pe buzele multora dintre cei rătăcind pe străzi, bulevarde şi în parcuri – ca nişte îngeri zăpăciţi de evenimentele răvăşitoare – flutura constatarea „poate, acum Dumnezeu se întoarce, în sfârşit, acasă”. Circulaţia din capitala de Nord a României Mari fusese dată peste cap. Era sărbătoare peste tot. Chişinăul se schimbase, brusc, la faţă. Radiourile erau date peste tot la maximum. Taximetriştii opreau netam-⁠nesam în mijlocul străzii şi dădeau trecătorilor ultimele veşti, fără ca acestea să fie cerute: „Aţi auzit? Televiziunea e a noastră! Gata, s-⁠a spart buboiul, am învins!”. În sfârşit, ne simţeam smulşi din tensiunea aşteptării şi ne strângeam unii în alţii înfriguraţi şi bucuroşi, în egală măsură, martori euforici ai imposibilului transformat în realitate vie, rotundă, fără cusur.

Ca întreaga lume, de altfel, Republica Moldova era cuprinsă de freamăt şi trăia pe viu Revoluţia română: cu tremur şi spaimă, cu senzaţia împlinirii şi a sfâşierii pe măsură ce numărul victimelor creştea. Bucuria era scăldată în sângele nevinovaţilor. Mulţi trecători cântau şi plângeau în acelaşi timp, dansau hora Unirii, se îmbrăţişau, vorbeau singuri pe stradă după ce se smulgeau din iureşul dansului şi al jubilaţiei generalizate.

Eram studentă în penultimul an la universitate şi lucram la Casa Presei. Împreună cu colegii mei de la Tineretul Moldovei – Vasile Butnaru, Alexandru Canţâr, Constantin Olteanu, Vsevolod Ciornei, Irina Nechit – aşteptam cu sufletul la gură veşti de peste Prut, cu sentimentul că am ajuns la capătul neverosimil al unei apocalipse ce părea fără sfârşit. „Dumnezeu se întoarce acasă” auzeam îngânându-⁠se pretutindeni. Eram bucuroasă şi mândră de faptul că ţara mea a devenit, în sfârşit, liberă. În acele zile părea că entuziasmul nu-⁠şi va atinge prea curând limitele. Şi acum, ori de câte ori am prilejul să ascult unele discursuri ţinute în timpul tulburărilor decembriste, soldate cu vărsare de sânge, entuziasmul din acele zile trăite cu intensitate se impune fără drept de apel, întârziind în memoria sufletului, care nu are cum să nu ştie că bucuriile mari au efectul devastator al nenorocirilor: te clatină şi generează, la nivel social, haos. Dacă încerci să pui ordine în haosul generalizat, câteodată, acesta se extinde şi este organizat, de la un punct încolo, de o mână de oameni, grăbiţi să menţină o seamă de aparenţe, prin intermediul cărora să alimenteze iluzia că totul se află sub control, iar reforma unui sistem construit răstimp de circa o jumătate de veac este aplicată metodic, pas cu pas, în timp ce spectacolul este, în realitate, deviat de acelaşi mecanism, gândit – laolaltă cu toate mecanismele sale subterane – până în cele mai aparent insignifiante detalii. Până la un punct. Până ceva nu mai funcţionează cum a fost prevăzut. Şi în maşinăria ce pare să fie construită fără reproş se insinuează ceva necunoscut, dotat însă cu puterea de a arunca totul în aer şi de a reordona altfel lucrurile, oamenii, întâmplările şi, bineînţeles, în cele din urmă, istoria.

Cred că acel ceva necunoscut, care risca oricând să scape de sub control, se lăţea ameninţător de la o limită încolo, cu puţin timp înainte de Revoluţia decembristă, readusă în prim-⁠planul epic al romanului Beniamin nu întâmplător în preajma aniversării a douăzeci şi cinci de ani, scurşi de la evenimentele din decembrie 1989. Era limpede că la sfârşitul ultimului deceniu al dictaturii ceauşiste plutea ceva în aer; nimeni însă nu e în stare să descrie cu precizie nici astăzi acel ceva. O tensiune subterană creştea în intensitate, ceva insistent, abia sesizabil la prima vedere, se instala din ce în ce mai temeinic, slobozind rădăcini tot mai adânci, apoi, se accentua, căpăta amploare, disipându-⁠se şi, în cele din urmă, scăpând cu desăvârşire ca argintul printre degete, căci refuza parcă să fie supus înţelegerii, şi o făcea cu atâta blândeţe şi cu o imposibil de priceput la primul nivel viclenie, încât abia într-⁠un târziu realizai că la cop-Beniamin-eugen-uricarumijloc sunt nişte tipare vechi – altfel nici că se putea – ca lumea; nu trebuie decât să fii atent la modul în care o mână uriaşă şi atotputernică aplică aceste tipare, căci, în definitiv, „orice viaţă” rămâne a fi „umplerea cu prezent a tiparelor mitice”, iar autorul a toate câte se întâmplă este nevăzutul care „le săvârşeşte pe toate”. (Th. Mann)

Pe măsură ce te apropii de acea realitate din Lespezi, ce seamănă întrucâtva cu lumea evanghelică, ceva te face să încerci o uşoară spaimă sau probabil nu mai mult decât o izbitură lină, pentru ca totul să fie, brusc, luminat puternic, smuls din matcă şi, pe neaşteptate, să-⁠ţi vezi de drumul tău cu atât mai mult cu cât, în subteranele sale, acest drum simţi că devia deja, treptat, încet, spre o fiinţă nouă sau, mai exact, spre o înţelegere diferită a existenţei tale, care începe să devină, fără ştiinţa ta aproape, veche, şi te lepezi de ea, ca de o haină de care nu mai ai nevoie. De bună seamă, unii dintre cei mai atenţi experţi se lansau în analize docte, făceau sondaje pe urmele vii ale altora, se dădeau cu presupusul, fiindcă vedeau că nu-⁠i ajută nici literatura de specialitate la zi, nici inspecţiile de specialitate cu tot cu deplasările pe teren, nici orice altceva. Fenomenul Lespezi, cum era numit în rapoartele specialiştilor, acaparase luarea-⁠aminte a întregului aparat administrativ al statului totalitar până în structurile sale de vârf, şi, oricât era întors pe toate părţile acel fenomen calificat de cineva marginal şi provincial, oricât de detaliate erau referatele şi dările de seamă pe marginea cazului respectiv, oricât deviau concluziile din actele oficiale spre răsvehiculata expresie situaţia e sub control, sigur rămânea un singur lucru, după cum se remarcă, la un moment dat: nimeni nu era în stare să descrie exact şi cât se poate de obiectiv situaţia. Epicentrul tensiunilor şi, respectiv, al rapoartelor era un oarecare Beniamin, fiu de tâmplar, născut şi crescut într-⁠o familie modestă dintr-⁠o localitate numită Lespezi şi situată în marginea României – aspect la primul nivel liniştitor, căci cel puţin la suprafaţă părea că într-⁠o fundătură ca aceea niciodată nu urma să se întâmple nimic.

Probabil că lucrurile s-⁠ar fi derulat, la primul nivel, cel al clişeului, în cheie oblomoviană, dacă n-⁠ar fi intervenit acel ceva necunoscut, laolaltă cu mecanismele sale secrete, ce-⁠au spart ordinea previzibilă a lucrurilor, scoţând în cele din urmă întâmplările din matca lor, iar timpul – din ţâţâni, şi dând astfel realitate – într-⁠un prezent ce se repetă ciclic – tradiţiei ebraice, invocate de autor, tradiţie care ne spune că în fiecare generaţie se nasc câţiva oameni care îşi asumă suferinţa celor din jur. Ei bine, ne comunică creatorul acestei lumi romaneşti parabolice, de o naivitate biblică, „eroul acestei cărţi este unul dintre” aceşti aleşi pentru suferinţă, mai exact, penru ispăşirea suferinţei celorlalţi: „Eroul acestei cărţi este unul dintre aceştia. Chiar primul dintre ei. Este singurul ce poate fi regăsit în fiecare dintre generaţii. Dar asta nu înseamnă că oamenii l-⁠ar recunoaşte ca atare, mai cu seamă că pare asemenea tuturor”.

La poarta casei părinteşti a lui Beniamin se formează cozi interminabile; zeci, sute, mii de oameni stau aşezaţi în aşteptarea clipei în care vor sta, preţ de câteva minute, ochi în ochi, duh în duh, cu acest nici om, nici sfânt, şi om, şi sfânt, nici călugăr, nici preot, şi călugăr, şi preot, nici vindecător, nici profet, şi vindecător, şi profet. Pagină de pagină, rând de rând, paragraf de paragraf, urmărim acest personaj smuls din tagma neobişnuiţilor de extracţie christică, pe care lumea îi admiră şi îi detestă, în egală măsură, îi caută pentru că are nevoie de ei şi apoi îi împroaşcă cu o jerbă de calificative vădit contradictorii, îi proslăvesc, pentru a-⁠i supune de îndată oprobriului public, îi caută, îi beşteleşte, îi blestemă, îi împroaşcă neobosit cu cele mai scabroase măscări, pentru ca, odată rămasă singură, ea, lumea, să realizeze că, de cum dispar unii dintre cei plămădiţi din drojdia neobişnuitului, ceva se clatină, ceva nu e în regulă, o ia la vale, pur şi simplu, se sufocă şi, încetul cu încetul, începe să se stingă parcă fără întoarcere până apare un alt Beniamin, care menţine vie flacăra omului din om.

Într-⁠o Românie clătinată de dictatură, îl vedem pretutindeni parcă pe Beniamin. La origine, Beniamin, cel iubit de Dumnezeu, este, după cum aflăm inclusiv din textele scrise pe marginea Sfintei Scripturi, cel de-⁠al doilea fiu al Celei Adevărate, Rahila, care – născându-⁠l pe drumul întoarcerii acasă a regelui turmelor, Iacob, de la nemernicul Laban – se stinge în chinurile facerii, nu înainte de a-⁠l ruga pe soţul ei, Iacob, cu ultima sa suflare, să-⁠l numească Benone, adică Fiul celei moarte, ceea ce îndureratul Iacob va face extrem de rar, preferând numele dat de el însuşi, Beniamin, fratele mai mic al îndelung aşteptatului „Iosif em heb” – „Iosif în sărbătoare”, cum stăruie să ne informeze, atent la orice amănunt, oricât de nesemnificativ ar părea la o scurtă privire, Thomas Mann. Dincolo de timp, în acel azi veşnic al spiritului, invocat de Rainer Maria Rilke, lumina în sărbătoare a fratelui său biblic pare a-⁠l înconjura din belşug în paginile acestei exemplare naraţiuni, pe Beniamin, oriunde s-⁠ar afla tânărul protagonist, orice necăjit, orice om pierdut sau suferind ar primi, cu blândeţea care îl înnobilează şi-⁠l stoarce de putere, revigorând-⁠o, orice discuţie ar purta fie cu un consătean din Lespezi, fie cu inşii, mereu aceeaşi şi parcă mereu alţii, din Dacia cenuşie care nu mişcă de pe strada unde se află casa părintească, făcută din chirpici, cu lemnăria lucrată de mâna iscusită şi răbdătoare a tatălui său. Fiecare dintre personajele care ne oferă câte o proiecţie asupra lui Beniamin devine întrucâtva – printr-⁠o stranie contaminare – el însuşi o proiecţie a acestui erou atipic, o prelungire cu sufletul la gură, grăbită să depună o mărturie cât mai detaliată şi cât mai imparţială, deşi fiecare dintre martori e bucuros, dacă nu mândru, alte dăţi uşor speriat, dacă nu intimidat sau incitat de vecinătatea unui miracol viu, al cărui martor se întâmplă să fie: Beniamin. Toate proiecţiile – fie că e vorba de cea a fratelui mai mic al lui Beniamin, Simon, fie de cea a lui Hariton, de cea a Scânduricăi sau a Marlenei, fie că aducem în discuţie portretele de o precizie sugestivă, nu rareori iscoditoare ori numai furioasă, făcute de cei doi servi ai organelor aparatului represiv, prieteni de o viaţă, ce alcătuiesc un straniu cuplu spiritual, perindat şi în alte volume ale ciclului epic, început de prozatorul Eugen Uricaru, în 2006, cu romanul Supunerea: Neculai Crăciun şi Todor Grancea – toate proiecţiile, aşadar, toate flashurile de lumină îndreptate, puternic şi sugestiv, spre Beniamin au forţa de a ne înfăţişa imaginea unei personalităţii vii, dotate cu o putere rară, ce răspândeşte căldură şi am fi spus blândeţe, dacă nu erau la mijloc cele trei componente invocate în Corinteni şi puse într-⁠o lumină incandescentă de Sfântul Augustin în De doctrina christiana: credinţa, speranţa şi dragostea, adică – insistă fiul lacrimilor Sfintei Monica – „cele trei lucruri pentru care luptă întreaga ştiinţă şi profeţie”.

Din suita acestor portrete ce-⁠l înfăţişează, pagină de pagină aproape, pe cel iubit de Dumnezeu, desprindem profilul psihologic al unui Om, pentru care comuniunea cu Dumnezeu nu reprezintă un vârf sau o sărbătoare, ci o realitate vie, trăită zi de zi şi adusă la cunoştinţa celor din imediata vecinătate drept ceea ce este, adică o realitate neverosimilă, deci, profund adevărată. Altminteri, Neculai Crăciun, vădit excedat, cu senzaţia că îi fuge pământul de sub picioare, n-⁠ar fi exclamat: „Atunci ce naiba face individul acela de vine lumea la el ca la mântuire”?! Iar după ce îl ucide pe amicul său de o viaţă, Todor Grancea, şi asigură transportul primilor morţi de la Timişoara la Bucureşti, arzându-⁠i în crematoriul „Cenuşa” şi aruncându-⁠le rămăşiţele pământeşti în canal, acelaşi Neculai Crăciun n-⁠ar fi venit la Lespezi pentru a-⁠l iscodi pe fratele lui Beniamin, Simon, asupra următorului fapt: dacă Beniamin ar fi fost „în stare să se lase omorât şi apoi să rămână în viaţă”; torţionarul e chinuit de presupunerea că acest tânăr erou se afla printre primii morţi ai Revoluţiei, arşi la crematoriul bucureştean. Minunile făcute de acest iisusiac al modernităţii româneşti târzii – minuni cu care, se înţelege de la sine, călăul era familiarizat din rapoartele securităţii – erau un argument în favoarea puterii lui Beniamin de a sfida moartea.

Un diamant acest Beniamin, adus de creatorul său, romancierul Eugen Uricaru, într-⁠o margine tristă a României, pentru a ne arăta cât de minunată şi cât de tristă e ţara noastră, Doamne, cum nu e, totuşi, chiar totul pierdut şi cum poate renaşte, în sfârşit, după o îndelungată orbecăire: prin ea însăşi, prin eroii şi sfinţii ei, care sunt – susţine autorul cu o jumătate de voce, favorizând ambiguitatea ridicată la rang de realitate evanghelică – pretutindeni; doar că noi nu-⁠i vedem. De când lumea, imposibilul e o şansă, un luminiş. Important e să nu-⁠ţi pierzi speranţa; „stai blând, va fi sărbătoare în curând” repetă Marlena spusele lui Beniamin. „Adevăr vă spun, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acestuia: «Mută-⁠te de aici acolo» şi el s-⁠ar muta. Şi nimic nu v-⁠ar fi imposibil”, exclamă Iisus. (Evanghelia după Matei 17-⁠19)

Copilul tâmplarului din Lespezi e o aşchie din christicul Lev Nicolaevici Mîşkin, o mixtură răvăşitor de vie, făcută din câteva personaje de vârf ale literaturii universale: Don Quijote, Jean Valjean şi swiftianul Gulliver. Recurgând la limbajul lui Fiodor Mihailovici, putem susţine că Beniamin, acest om minunat, se află în raza puterii de a pune pe gânduri, întorcându-⁠te cu faţa spre cele trei lucruri invocate de Sfântul Augustin şi făcându-⁠te să vezi lumea ca pe o casă a lui Dumnezeu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest