Contemporanul » Lecturi » Boris Marian: Un nume peste care nu se poate trece

Boris Marian: Un nume peste care nu se poate trece

Subiectul, extrem de simplu, dar şi emoţionant, constituie un mesaj viguros pentru viaţă şi împotriva oricărei prejudecăţi rasiale.

Deşi interesul pentru literatura rusă scade din motive extraliterare, nu dorim să ne aliniem acestei tendinţe anticulturale. Iosif Solomonovici Grossman (12 decembrie 1905, Berdicev – 14 septembrie 1964, Moscova), cunoscut sub numele de Vasili Grossman şi-⁠a înscris cu cinste numele în pleiada scriitorilor care au rostit adevăruri greu de contestat. A fost totodată un maestru al prozei, citit şi vasili-grossman-fotoapreciat de bunii cunoscători. Viaţă şi destin, un roman refuzat timp de mulţi ani de cenzura sovietică, a fost postum tradus în mai multe limbi, inclusiv în română, în anul 2000, la Fundaţia Culturală Română (actualul ICR), de către Laurenţiu Checicheş, cu o postfaţă de Albert Kovacs. Ca amploare şi mod de abordare, acest roman a fost comparat cu Război şi pace de Tolstoi, desigur, fără a pune sub semnul egalităţii pe cei doi scriitori. Dar Vasili Grossman a ştiut să îmbine aspecte tulburătoare ale vieţii de pe front, din lagărele naziste şi din Gulag. Spre deosebire de Soljeniţîn, el nu se rezumă doar la teroarea stalinistă, el pune în balanţă ambele sisteme, nazist şi stalinist. De altfel modul său „eretic” de a judeca realitatea politică se reflectă şi în primele povestiri publicate în anii ‘30, printre acestea remarcându-⁠se povestirea În oraşul Berdicev, după care a fost realizat un film de neuitat Comisarul. O femeie – comisar politic al unei unităţi din Armata Roşie, în plin război civil, rămâne însărcinată şi este nevoită să nască în casa unui evreu nevoiaş, cu mulţi copii. După naştere, femeia revine la unitatea ei care porneşte la luptă cu efectivul complet. Subiectul, extrem de simplu, dar şi emoţionant, constituie un mesaj viguros pentru viaţă şi împotriva oricărei prejudecăţi rasi­ale.

Ca talent, Grossman nu este mai prejos faţă de Babel. Împreună cu Ilia Ehrenburg el a redactat Cartea neagră, despre crimele naziştilor împotriva populaţiei evreieşti, dar şi împotriva celorlalte etnii din teritoriile ocupate ale URSS, în anii 1941-⁠1945. Cartea a fost publicată, apoi a fost interzisă, la fel ca şi Cartea neagră a lui Matatias Carp, la noi. Comuniştii nu doreau să se ştie că nazismul a fost un duşman nu numai al păcii, dar şi al etniilor, în primul rând, al evreilor. Grossman a cunoscut viaţa, înainte de război ca inginer în mină, a devenit jurnalist, scriitor, a fost corespondent de război, în anii 1941-⁠1945, iar după război a fost treptat marginalizat, nefiind pe placul mai marilor culturii proletcultiste. S-⁠a apropiat de literatura armeană, a tradus din scrierile armenilor. Manuscrisul romanului său, Viaţă şi destin a fost „arestat”, la ordinul ideologului Mihail Suslov. Cel care l-⁠a susţinut a fost Andrei Saharov, devenit disident din timpul lui Hruşciov. Aşa zisul dezgheţ hruşciovian era doar o faţetă falsă, pentru salvarea unui sistem despotic.

Extremismul nu duce la nimic bun

Noul extremism, la fel de periculos, dacă nu mai virulent, este extremismul islamic religios şi politic.

Oricine care nu este fanatizat de o idee preconcepută ştie că extremismul nu duce la nimic bun. Atât în viaţa particulară, dar mai cu seamă în politică. Înainte de război existau două extreme – fascismul, inclusiv nazismul, ca extreme de dreapta şi comunismul, sub haina stalinistă, extrema stângă, convenţional vorbind, pentru că totalitarismele se aseamănă. După război, nazismul a rămas ca un coşmar, revenirea sa fiind improbabilă. Extrema stângă a evoluat, URSS şi-⁠a lărgit sfera de influenţă, iar începând din 1989, sistemele totalitare de tip comunist s-⁠au prăbuşit în mai multe ţări, începând cu cele europene, URSS s-⁠a dezmembrat, China populară a adoptat o serie de reforme, la fel şi Vietnamul, singurul stat care nu a acceptat nicio reformă este RPD Coreeană (Coreea de Nord). Chiar şi în Cuba se petrec unele transformări, printre care şi apropierea de SUA, sub aspect economic-⁠comercial. Noul extremism, la fel de periculos, dacă nu mai virulent, este extremismul islamic religios şi politic. Nu putem să-⁠l numim nici de dreapta, nici de stânga, pentru că interesele economice sunt camuflate sub limbajul religios, ura pentru „necredincioşi”, indiferent de starea socială, de etnie, este atât de clar exprimată, încât orice clasificare este inutilă.

În următoarele rânduri voi încerca, totuşi, să fac o paranteză între acest extremism şi situaţia din România anilor treizeci (ai secolului XX). Recent a fost reeditată la Editura Humanitas o carte ce merită recitită, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească de regretatul Z. Ornea (n. 27 august 1930, Frumuşica, judeţul Botoşani – d. 14 noiembrie 2001). Ediţia anterioară a apărut în 1996 la Editura Fundaţiei Culturale Române. Cartea este destul de voluminoasă, peste 400 de pagini, sute de nume în index. Analiza este extrem de atent realizată, logică şi convingătoare. Z.Ornea începe cu următorul capitol – Democraţia şi raţionalismul sub acuzare. Urmează – Refuzul Occidentului şi exaltarea Orientului pe temeiul ortodoxiei. Ce asemănare cu premizele extremismului islamic? Fără îndoială, accentul cade tot mai mult pe rolul personalităţii, pe diminuarea drepturilor individuale, pe transformarea maselor în mijloace de manevră, pe exaltarea eroismului până la autojertfire (v. Zelea-Codreanu ş.a.). Aici ne întâlnim din nou cu modul de a privi valoarea vieţii omului la extremiştii islamici. Viaţa omului nu mai are nicio valoare, totul se reduce la iluzia unei recompense în altă viaţă. Misticismul îşi găseşte şi el o „întrebuinţare”. Desigur, nu vom compara România cu nici o ţară din Orientul Apropiat sau Mijlociu. Specificul naţional este prezent. Dar evoluţia de la democraţie la sugrumarea raţiunii, la robotizarea individului se regăsesc în ambele situaţii. De asemenea, nu putem ignora antievreismul, sub forma antisionismului, antiisraelismului.

Ca în mai toate perioadele de criză economică, politică, ţapul ispăşitor se găseşte lesne – „evreul rătăcitor” care nu are dreptul la o patrie. Situaţia este schimbată. Statul Israel reprezintă o forţă care se apără. Se poate scrie şi se scrie mult despre extremismul islamic, el nu s-⁠a născut din senin, este un urmaş al unei istorii de sute de ani de abuzuri, violenţe, masacre, persecuţii, opresiuni în mai toate zonele globului pământesc. Cine caută soluţii trebuie să se afle deasupra unei istorii îndelungate. Trebuie adăugat şi faptul că inegalitatea socială creează permanent crize, dar niciodată extremismul de nici o formă nu a rezolvat această inegalitate.

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest