Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: Textul viu

Bogdan Creţu: Textul viu

Cristian Fulaş este, cred, unul dintre cei mai înzestraţi tineri prozatori ai momentului. Fâşii de ruşine nu este o capodoperă şi nici nu cred că ambiţionează asta; dar e o carte care te obligă să îi acorzi nu doar atenţie, ci şi încredere acestui scriitor ivit meteoric, de niciunde, în peisajul literar contemporan, destul de sărac, totuşi. Să luăm aminte!

Pe Cristian Fulaş l-⁠am cunoscut cu vreo 17-⁠18 ani în urmă (jumătate din viaţă, poftim!), la câteva colocvii studenţeşti de la Sibiu şi Iaşi; făcea figură aparte, invoca polemic, la orice pas, câte o teorie filosofică, de preferinţă exiCristian-Fulas-fotostenţialistă, jura pe Heidegger şi pe Gheorghe Glodeanu. Îşi susţinea ideile cu un patos smucit, bărbătos, dar care îi venea bine, ceea ce îl făcea să pară un pic ciudat în atmosfera aceea noctambulă & relaxată, boemă şi plină de aburi; dar un lucru era evident pentru toată lumea: pasiunea, patima sa pentru literatură. I-⁠am pierdut apoi urma, ca să mă trezesc anul acesta cu un mesaj în care eram ameninţat cu un roman. L-⁠am citit făcând efortul să nu îmi fixez nici o aşteptare, de nici un fel, să nu leg textul de figura exotică a autorului. Cristian Fulaş, care mi se părea un personaj în sine, mai degrabă decât un creator de personaje, pare a intra în viaţa literară dintr-⁠o dată, decis, având, din câte reuşesc să-⁠l urmăresc, opinii la fel de tranşante ca pe vremuri, rostite la fel de răspicat şi de puţin diplomatic. Un scriitor care nu e ataşat nici unui grup de interese, nici unei găşti, mizând doar pe literatură şi, cu o siguranţă care dă încredere, pe propria literatură.

Romanul Fâşii de ruşine a avut parte de mult mai puţine reacţii faţă de cât ar fi meritat. El este, să o spun din capul locului, unul dintre cele mai bune debuturi în proză din ultimii ani. Invoc acest verdict aparent clişeizat pentru că în proza tânără recentă mi se pare că s-⁠a căscat, de ceva vreme, un gol valoric îngrijorător. Romanul lui Cristian Fulaş este, cum s-⁠a scris, o carte a dependenţei, dar e o reuşită mai ales în măsura în care îşi depăşeşte aceste contururi, fără a le şterge. Asumată la persoana I, naraţiunea se remarcă nu numai prin deriva de destin analizată milimetric, ci mai ales prin performanţa stilistică, singura în măsură să confere autenticitate unei astfel de formule. În esenţa sa, cartea este o confesiune a unui tânăr care s-⁠a lăsat dus de val şi s-⁠a trezit buimac în miezul unei dependenţe de alcool din care îşi doreşte şi totodată nu îşi doreşte să iasă. E cronica unui abandon şi a unei tentative haotice de salvare, e reconstituirea sau mai bine zis înregistrarea cabrată, spasmodică a rătăcirii prin propriul destin şi, la urma urmelor, este povestea fugii unei fiinţe de sine însăşi, ca să se descopere totuşi la tot pasul. Este şi experimentul-limită al refuzului lucid al lucidităţii.

A rezuma toate episoadele agitate şi a reface harta acestei dezordini existenţiale, deşi poate fi tentant, nu este esenţial: ar însemna să te înscrii orbecăind într-⁠o buclă care te va plimba de nenumărate ori prin aceleaşi noduri (şi semne, dacă vreţi…) ale unei probe labirintice, la capătul căreia individul fie se pierde cu totul, fie ajunge la sine. În orice caz, miza şi, în consecinţă, performanţa romanului nu este una epică. Cu tot dramatismul ei, povestea nu are nimic excepţional; ea nu face decât să repete, cu nuanţe, detalii specifice, sute şi mii de drame similare. Orice dependent are o poveste similară de spus. Ceea ce o face specială este modul în care este asumată. În această privinţă, miza acestui destin este una literară, nu factuală. Personajul se salvează, dacă o poate face, prin scris. Echilibrul de acolo vine, înţelegerea şi acceptarea propriului destin tot de acolo. Abia mutat în text, traseul sinuos al eroului capătă sens şi mai ales admite posibilitatea ca la capătul lui să se afle o lumină. Redempţiunea nu e aşteptată sub forma unei „rezolvări” clinice a dependenţei, fapt, la urma urmelor, secundar, dacă ţinem cont de faptul că „eroul” acestor aventuri e perfect conştient şi împăcat cu ce i se întâmplă; ea vine (sau nu) în măsura în care eroul, care e şi scriitor, va reuşi să stoarcă din ceea ce trăieşte seva unei naraţiuni ritmate, tensionate, sacadate, dar care să aşeze întreaga depresie prelungită într-⁠o izbândă… nu spun estetică, ci discursivă. Şi mă feresc să discut despre o „salvare prin estetic” pentru că resortul acestui text nu e unul estetic, ci unul existenţial.

Formula aleasă de Cristian Fulaş e una extrem de exigentă: el înlocuieşte literaritatea cu literalitatea. Nimic din trucurile consacrate ale prozei, nici măcar cele care relativizează postmodernist toate procedeele clasice, nu îi slujesc celui care are de dat în vileag o traumă. Cel care scrie nu e sastisit doar de propria-⁠i viaţă, ci şi de posibilele modele narative insistent testate anterior. Carnea lui e tristă, căci a citit toate cărţile… Aşa încât orice efort de literarizare este resimţit ca un compromis (estetic, poftim!), ca un gest cabotin, care falsifică ceea-ce-este-trăit-⁠ca-⁠atare. Spargerea clişeului existenţial e posibilă numai cu preţul fandării subtile din faţa celui literar. Miza personajului-narator nu este să ofere un istoric detaliat al experienţei sale-⁠limită; pariul său, unul existenţial, este să prelungească sau, şi mai şi, să intensifice partea acut vie din această probă a destinului său – în text. Să creeze, altfel spus, un text viu, unul smuls din propria-⁠i carne şi din propriu-⁠i sânge şi din propriul creier. Un text care nu se depune în urma unor calcule retorice, naratologice, ci în urma unei garanţii viscerale. Tradiţia pe care Cristian Fulaş o are în urmă în literatura noastră nu este foarte bogată: i-⁠aş aminti pe Blecher, dar mai ales pe cel din „jurnalul de sanatoriu” Vizuina luminată (a cărui principală temă nu este boala, ci modul înFasii-de-rusine-Cristian-Fulas care, folosindu-⁠se de acuitatea percepţiei pe care durerea permanentizată i-⁠o permite sau i-⁠o impune, personajul poate muta tot ceea ce este viu în text, devenind, astfel, o creaţie a acestuia); pe Marin Mincu, cu cele patru romane din ciclul Intermezzo (de altfel, Mincu şi teoretizează, mai ales în primele două volume, această formulă pe muchie, pe care o numeşte „autenticitatea scriiturii”); şi pe Ovidiu Nimigean, cu Rădăcina de bucsau, romanul unui Iov contemporan, silit să supravieţuiască unor cataclisme existenţiale, dar care ajunge astfel la împăcarea cu sine printr-⁠un dublu exerciţiu, existenţial şi totodată textual.

Deşi faptele propriu-⁠zise care se derulează de la o pagină la alta sunt repetitive, ritmul naraţiunii este unul alert, sincopat. Cristian Fulaş este un prozator matur, exersat (treaba lui când şi cum), care ştie când să accelereze, când să domolească ritmul naraţiunii, care, mai ales, are simţul potrivirii perfecte a acestuia cu specificul fiecărei scene sau al stării personajului. Dacă intriga este previzibilă, jocul narativ este mereu surprinzător şi extrem de alert. Tocmai această „nepotrivire” reprezintă unul dintre atuurile romanului. Prima calitate a acestei confesiuni prelungite este lipsa de tact, absenţa indulgenţei faţă de sine. Personajul nu îşi iartă nimic, nu se menajează; scriind, caută să zgândăre cât mai adânc în rană, să răsucească mai abitir cuţitul, până la limita suportabilului; ba chiar şi dincolo de ea. De aceea, cu puţine pauze de respiraţie, oferite de reconstituirea unor momente liniştite ori măcar apatice din sanatoriu, naraţiunea e gâfâită, întreruptă, cu propoziţii scurte şi dure. „Noapte. O linişte de mormânt, nu mişcă nimic. E clar, am adormit îmbrăcat…” Trăind noaptea şi uitând de sine ziua, personajul, care nu întâmplător e o voce, fără identitate (nu are nume), pierde contactul cu ce a fost înainte. Înainte de ce? Înainte de derută, înainte de beţia prelungită, care nu are nimic nobil în ea. Nu e un beţiv metafizic (din speţa lui Venicika al lui Venedikt Erofeev) sau este în măsura în care orice beţiv e metafizic. Bea nu doar ca să uite, ca să se debaraseze de viaţa sa, bea pur şi simplu pentru că îi place, pentru că e ispititor, pentru că îi plac lumile paralele colorate la care capătă acces. Bea metodic, dar şi la întâmplare. Singura calitate a beţiei sale este permanentizarea. Până în punctul în care nu mai există punte către trecut.

Personajul a rupt-⁠o, se pare, cu întreaga sa viaţă, adică a rupt-⁠o cu partea raţională a existenţei. De cea emoţională încearcă să se debaraseze fără să reuşească. Şi-⁠a şters memoria, deci s-⁠a dezumanizat. Iniţial, pare a fi o relicvă abrutizată: a uitat de atacul cerebral al propriei mame, singura fiinţă care l-⁠a iubit şi la care ţine. Uită, dar nu îşi poate întreţine uitarea. „Lumea se surpă cu mine. Încerc să nu urlu, dar înţelegerea faptelor mă salvează şi mă face să muţesc.” Înţelegerea nu e totuşi convenabilă şi de ea se poate fugi prin alcool sau substanţe halucinogene. Reacţiile dependentului nu mai sunt raţionale, ci pornesc dintr-⁠un fond instinctiv. Deşi încearcă să fugă, nu reuşeşte. Şi începe să urle. Şi urlă disperat, până nu mai poate. E modul lui de a se manifesta, de a oferi un răspuns visceral durităţii vieţii. Nu vrea să ştie nimic, dar e conştient că nu poate trăi cu creierul şi cu inima goale. Golite… Chiar dacă bea, o face mecanic, pricepând că nu asta e soluţia, ci doar eschiva provizorie. Între timp, îşi dublează, într-⁠un stil alert, sincopat, trăirile prin consemnarea lor. Fuga de gânduri. Frica. „Nu îmi pot imagina niciun fel de viitor cu mine treaz”. Golirea meticuloasă a minţii. „Nu mă interesează nimic, absolut nimic. Eu sunt mort şi asta e povestea mea.” Ba de interesat nu are cum să nu-⁠l intereseze, iar de trăit trăieşte. Chiar dacă nu are pentru ce. Pentru că toate aceste crize şi escapadele etilice sunt semnele clare ale faptului că e viu. Viu nu în înţeles strâmt, biologic. Deşi îşi acceptă ratarea, deşi fuge de tot, de responsabilitate mai ales, deşi simte că nimic nu îl mai leagă de propria viaţă, deşi are şocul constatării oricărei „fărâme de ruşine” (moment-⁠cheie, pentru că absenţa ruşinii înseamnă, în fond, desprinderea totală de viaţa socială, cu toate convenţiile sale, deci însingurarea absolută), personajul continuă să rămână extrem de viu. A fi viu înseamnă a fi contradictoriu, zbuciumat, bipolar. Iraţional. Dar autentic. Chiar şi când priveşte lumea printr-⁠o pojghiţă de alcool (sunt pagini memorabile care descriu fenomenul), chiar şi atunci când sistematic nu înregistrează decât ceea ce se petrece în afară, abolind interiorul, personajul nu reuşeşte să se îndepărteze de el însuşi. E prea viu pentru aşa ceva; drama sa, căderile sale, ca şi încercările decorative, anemice de salvare au, puse cap la cap, energie. Martorul acestei energii este textul care o înregistrează. Un text care funcţionează ca o electrocardiogramă.

Atunci când începe să scrie un roman despre ratare, personajul abia intuieşte că a descoperit cea mai bună terapie, că, mutându-⁠şi experimentele existenţiale în discurs, le dă orientare şi le poate controla, şi le poate asuma, le poate, oricum, contempla, ca un spectator, abia implicat, al propriei vieţi. E o manieră de a-⁠şi investi benefic indiferenţa faţă de tot ce i se întâmplă. Formula pe care o alege, singura posibilă, este aceea a „transcrierii” propriei vieţi. Nu caută, programatic, să construiască nimic. Nici în viaţă, nici în scris. Primeşte lucrurile aşa cum vin peste el şi le înregistrează ca atare, fără a căuta să le ordoneze în vreun fel, în scris. Abia ulterior poate rezulta din acest exerciţiu dificil o logică a lucrurilor. Dar aceasta nu e premeditată. Contribuţia cea mai mare a naratorului, pe lângă această neimplicare, ne-⁠regizare tendenţioasă a momentelor, este larga paletă de stiluri: textul e când sec, diaristic, când tensionat, când liric. Uneori în interiorul aceleiaşi fraze, dar niciodată la întâmplare: ritmul naraţiunii e imprimat de fiecare dată de ritmul evenimentului relatat. Personajul pare, de la un punct încolo, să suprapună timpii naraţiunii (cel al trăirii şi cel al mărturisirii, ca să citez un clasic citat de un alt clasic…), trăind în timp ce scrie şi scriind concomitent cu viaţa care se derulează; nu mai ştim dacă textul dublează viaţa sau viaţa confirmă textul. Aceste soluţii stilistice sunt problematizate, când şi când, chiar de naratorul care scrie. Sau se scrie. Fâşii de ruşine este şi un metaroman, dar nu acesta este atuul său. Ci, aş spune, disponibilitatea stilistică a naratorului.

Sigur, Fâşii de ruşine e şi cartea unui personaj, dar e mai ales cartea unui narator de excepţie. Primul îi datorează mult mai mult celui din urmă decât tribulaţiilor sale etilice şi derutelor sale existenţiale. E, în esenţă, o carte despre literatură. Despre literatura care salvează sau nu, dar care conduce, dacă e asumată la modul mistic, către cunoaşterea profundă a sinelui (ceea ce reprezintă adevărata salvare). E cartea unui traseu (iniţiatic, de ce nu?) către propriul sine. Un drum printr-⁠un relief literar.

Cristian Fulaş este, cred, unul dintre cei mai înzestraţi tineri prozatori ai momentului. Fâşii de ruşine nu este o capodoperă şi nici nu cred că ambiţionează asta; dar e o carte care te obligă să îi acorzi nu doar atenţie, ci şi încredere acestui scriitor ivit meteoric, de niciunde, în peisajul literar contemporan, destul de sărac, totuşi. Să luăm aminte!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest