Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: „Pedeapsa” lui Nichita Danilov

Bogdan Creţu: „Pedeapsa” lui Nichita Danilov

Poezia lui Nichita Danilov îşi descoperă o vână viguroasă în explorarea unei anxietăţi, uneori butaforice, a aproximării divinităţii de către om

Nu ştiu cum se face, dar Nicolae Manolescu, deşi susţinătorul numărul unu al poeţilor optzecişti, nu este nici pe departe şi criticul care să fi dat paginile cele mai bune despre cărţile lor. Textele sale aveau, în epocă, putere promoţională, dar, recitite astăzi, chiar vag rafistolate în Istoria critNichita-Danilovică, ele nu mai au şi pertinenţă critică. Ratează, de pildă, întâlnirea cu poezia unora dintre cei mai buni poeţi: Ion Mureşan (care pare un autor lipsit de originalitate, sub Eugen Suciu ori Gabriel Chifu) şi Nichita Danilov (care „ilustrează cazul destul de rar al incapacităţii de fixare”, fiind socotit, de două ori în cele 10-⁠12 rânduri cât numără comentariul exegetului, „sorescian”). Iese o ierarhie distorsionată, în care prim-⁠planul îl ocupă scriitorii formaţi în cenaclul de Luni, păstorit de Manolescu. Prefer să încep astfel acest articol despre scriitorul Nichita Danilov pentru că, din păcate, inerţia funcţionează la noi şi nu e imposibil ca unii cititori cu mai puţin discernământ chiar să creadă că Manolescu a „făcut” (vorba lui) canonul şi că scriitori care în mod normal trebuie situaţi în topul ierarhiilor sunt autori de fundal. E o falsificare vădită, nu spun că rău intenţionată, dar măcar neprofesionistă, care se explică prin ignoranţă (ghinionul lui Danilov este că Manolescu nu apucase niciodată să scrie despre poezia sa, poate şi pentru că îl comentase primul Eugen Simion, iar când şi-⁠a înnădit vechile contribuţii pentru a confecţiona istoria nu a avut nici o cronică la îndemână pe care să o recicleze).

E straniu cum poate cineva considera că nu ar exista o formulă marca Danilov. Încă de la primul volum, Fântâni carteziene, vocea este bine personalizată, în răspăr cu cele din corul lunedist. Poezia lui Nichita Danilov îşi descoperă o vână viguroasă în explorarea unei anxietăţi, uneori butaforice, a aproximării divinităţii de către om; ceea ce nu înseamnă că ea capătă accente vizionare, mistice sau de alt soi, aşa cum superficial s-⁠a apreciat uneori: lirismul constă, de fapt, în starea febrilă a căutării, a tatonării. Singura certitudine este presimţirea a ceea ce absenţa transcendentului ar însemna. „…Singuri în faţa nopţii/ cumplit de singuri/ nici nu ne naştem, nici nu murim!”. Nimic mai angoasant decât această ezitare permanentă, decât acest statut incert, fără nici o rezolvare vizibilă. Se întrevede, deja, una dintre temele predilecte ale poeziei lui Danilov, acea oscilaţie între diverse travestiuri; eul se scindează în entităţi rivale, cărora nimic nu le acordă vreun atu asupra celuilalt. De fapt, noţiunea de alteritate nu mai e funcţională în această ecuaţie a interdeterminării reciproce, căci măştile se suprapun, îşi iau una alteia locul, se schimbă instantaneu, se manipulează ori se condiţionează mutual. Unul din poemele clasice ale autorului, Arlechini la marginea câmpului, pune în pagină în mod optim această generoasă sursă de balans între fabulos şi real: „Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu./ Mă priveşte în ochi şi-⁠şi clatină/ încetişor capul. Tot sângele i s-⁠a scurs din faţă,/ e palid într-⁠adevăr ca un mort/ şi abia-⁠şi mai ţine pleoapele întredeschise.// Din timp în timp îşi clatină capul.// Stă în spatele meu cel a cărui umbră sunt eu/ şi-⁠mi sprijină spatele. Umbra i s-⁠a scurs/ de pe trup şi trupul i s-⁠a înnegrit tot. Dacă ar bate/ un pic de vânt s-⁠ar prăbuşi în cenuşă.// Stă în spatele meu şi-⁠şi clatină încetişor capul.// Eu stau pe un scaun înalt,/ la o masă neagră de joc. Amestec cărţile/ şi fumez o ţigară. În jurul meu e un câmp gol.// Bate un pic de vânt şi-⁠mi clatină capul”. Mecanismul e straniu, dar logic în ordinea fabulosului postulat de gândirea poetică: contemplându-⁠se cumva din afara sa, individul are premoniţii thanatice nu tocmai înspăimântătoare. Poemul se derulează sobru în linia unui simbolism deloc inedit, dar proaspăt resuscitat într-⁠o rostire voit sacerdotală. Anularea distanţei dintre cauză şi efect reprezintă tiparul multor texte de prim eşalon ale lui Nichita Danilov: de ar fi să amintesc amplul Nouă variaţiuni pentru orgă.

Dincolo de aceste generoase făgaşe semantice ale poeziei, se conturează deja un registru mai mult decât prolific: simplificarea retorică a versului acordă prioritate unei amplificări a conotaţiei: este cazul unor texte aparte în creaţia scriitorului, cum ar fi Câmp negru, Ferapont, Cain, Abel, Finita la commedia sau Ghilotina. Acestea migrează tacit către scenariul absurd, dramaticul fiind una dintre notele distinctive. De data aceasta, poezia mimează ludicul, pentru a sugera înţelesuri adânci. Nu confesiunea primează aici, ci pantomima, gestul simbolic. Fiinţa umană devine o marionetă care execută fără nuanţe un spectacol lugubru: eul se dizolvă printre rolurile celelalte, diferenţa dintre mască şi identitate devine din ce în ce mai firavă.

Surpriza plăcută a fost ca, în 2007, la câţiva ani după ce poetul părea acaparat cu totul de proiecte romaneşti, să apară Centura de castitate, o carte care cuprinde unele texte grele ale autorului. Cumva metoda s-⁠a clasicizat. Nichita Danilov este acum mult mai preocupat să descopere acel profil interior al omenescului, de dincolo de aparenţe, astfel că se retrage strategic din text şi orchestrează situaţii poetice apte să impună o paradigmă a investirii cu sens a vidului. Cum altfel decât prin căutarea dramatică, disperată, a transcendentului, sub forma divinităţii? Această raportare a omului la un reper care să îi asigure certitudinea unui „dincolo” reprezintă una din temele constante ale poeziei lui Danilov: de această dată, ea nu mai devine alibi al confesiunii nedeghizate, ci morală finală a unor scenarii apăsătoare, care concurează imaginarul escatologic. Ce îl împinge, oare, pe bătrânul Feofan, pictor de icoane, să îşi denunţe, către finalul unei vieţi exemplare, constrângerea ce-⁠l condamna (acesta e cuvântul) la sfinţenie? Să-⁠l urmărim, mai întâi: „astfel încât acum, ajuns la adânca senectute,/ bâjbâind cu mâinile, încerca/ să deschidă, apelând la tot felul de tertipuri,/ chiar şi la vrajă,/ propria centură de castitate,/ pe care o vedea în vis/ cum îi înconjoară coapsele…/ scârţâind în bătaia/ tuturor gândurilor…” Gestul acesta nu trădează decât o izbucnire tardivă a omenescului. Ipostaza sa de sfânt nu e decât un rol pe care şi l-⁠a asumat întreaga viaţă, o mască pe care o acceptă până îi resimte acut falsitatea: ea nu face decât să imite stângaci adevărata vocaţie a ascetismului, pentru că virtutea constă în stăpânirea spirituală a năravurilor firii, nu în priponirea lor mecanică. De aceea, centura de castitate reprezintă nu un preţ al ascezei, ci dovada unei înscenări a acesteia.

Dar, în pofida acestor tentative de disciplinare a umanului, mult dorita înţelepciune se câştigă tocmai prin renunţare: Dumnezeu nu este o ţintă fixă, un capăt de drum, ci pretextul unei permanente căutări; la El ajungi de oriunde ai purcede, dar cu o condiţie: să-⁠l descoperi în tine, căci doar faţa lăuntrică a omului se poate întoarce către izvorul dumnezeirii. După ce a cunoscut eşecul atingerii revelaţiei prin autoconstrângere, Feofan descoperă că totul este mult mai la îndemână decât bănuia, dar şi mai dificil de atins. Poemul cu acest titlu (Faţa lăuntrică), piesă de rezistenţă a volumului, împrumută, strategic, tonalităţile Apocalipsei lui Ioan. În mod sugestiv, cunoaşterea nu constă în asimilarea unei lecţii, căci sensurile sunt prompt spulberate: „Şi atunci am văzut rotindu-⁠se faţa mea în afara şi înlăuntrul meu, o faţă cu mai mulţi ochi şi mai multe guri, care-⁠mi vorbeau în mai multe limbi deodată. Ceea ce spuneau nu auzeam, căci la fiecare silabă, la fiecare cuvânt se stârnea vântul. Literele izvorau din aceste guri şi se ridicau la cerul multicolor, astfel că spre seară ochii mei se umplură de lacrimi”. Imagistica aruncată în joc este una cât se poate de plastică, de concretă; nu e vorba aici de o improvizare a unei simbolistici religioase, ci de o întoarcere fizică înspre adâncimile propriului eu scindat: „Aplecându-⁠mă ca să privesc lăuntrul acelui vârtej sau urlet, am simţit deodată că sunt întors pe dos ca un sac gol de liniştea ce se ridica acolo şi aruncat în aer ca o piatră dintr-⁠un crater fierbinte. Am fost cuprins de o spaimă rece, simţind cum tot lăuntrul meu răbufneşte ca o apă în afară şi cum tot învelişul trupului meu se prăbuşeşte într-⁠un hău fără capăt”. Acolo este, de fapt, salvarea: în hău, în vid. Dumnezeu însuşi abia acolo se lasă aproximat, căci el se află „de partea cealaltă a existenţei”, umplând un gol care altfel înspăimântă. Marea probă constă chiar în depăşirea limitelor omenescului, în trecerea unei vămi care e propriul eu. Sfâşierea, ruptura, smulgerea din sine reprezintă metafore concrete ale acestei agonice tentative de a migra „dincolo de lumină”, „mereu dincolo de sine”. Ceea ce constituie reuşita supremă a acestui scenariu vizionar este concretizarea fiorului mistic, corporalitatea pe care o capătă această supremă experienţă spirituală. Este o imaginare palpabilă a extazului, poate cea mai puternică din literatura noastră, lipsită de mari mistici. Nu întâmplător acest scenariu al mântuirii prin identificarea, în vidul absolut, cu divinitatea, este resimţită ca un tragic divorţ de sine însuşi. Deloc paradoxal, pierzându-⁠se de sine, fiinţa îşi fixează corect azimutul. Cu alte cuvinte, supravieţuieşte.

Poezia lui Nichita Danilov nu este deloc explicită, căci lasă totul pe seama acestor scenarii care cultivă o ambiguitate gravă, dar nu obscură. Lucru important, autorul nu şi-⁠a creat o retorică specifică unei astfel de tematici, ci a preferat simplitatea cu alură epică sau dramatică a unor travestiuri lirice. De altfel, astfel de mize metafizice ar risca să eşueze dacă ar derapa către zona bravelor truisme pe care confesiunea nudă nu ar fi putut-⁠o evita.

Nichita Danilov este un scriitor pur sânge. Proza pe care o scrie este o prelungire a lumii din poezie, care poartă marca, oricând recognoscibilă, a autorului. Fantezia este debordantă, gogoliană, pe alocuri, cu şarje care mi l-⁠au amintit pe Iuri Mamleev. Dintre scriitorii contemporani, Danilov are o mare încredere în cuvânt. De aceea, orice gen ar încerca, el continuă să-⁠şi construiască propria viziune. Am avut ocazia să vizionez (de pe rândul 13, locul 13) un spectacol regizat de Ion Sapdaru după prozele scurte ale lui Danilov. Mi-⁠am dat seama că există o coerenţă de viziune în întreaga literatură a autorului Locomotivei Noimann. E o lume situată la mijloc de bine şi de rău, de angelic şi demonic, de graţios şi grotesc, de tragic şi derizoriu, de logic şi absurd. Cum e posibil ca o astfel de perspectivă să fie convingătoare? Prin încrederea autorului că şi realitatea este la fel. Eu sunt convins că, atunci când străbate Iaşul pe bicicletă, Nichita Danilov vede lumea din jur cam ca în anamorfozele descrise de Baltrušaitis. Altfel spus, el vede lumea deformată în oglinda concavă a cuvintelor. Prin capul lui Danilov cuvintele circulă, sunt sigur, precum atomii. Ceea ce este absolut firesc. Mai ales că autorul are propria teorie despre forţa cuvântului.
Întrebându-⁠se, într-⁠un eseu, Câtă ficţiune există într-⁠un text poetic, scriitorul ajunge la concluzia, convingător susţinută, cum că materialul pe care îl modelează nu e deloc neutru: „cuvintele se întorc împotriva celui care le-⁠a emis”. „Când te apropii de poezie, adaugă el, trebuie să fii cu trupul şi cu sufletul curate”. E o naivitate să crezi în potenţialul magic al cuvântului? Are limbajul nu numai capacitatea de a numi lumea, de a o descrie, ci şi pe aceea de a o influenţa? Nichita Danilov crede cu tărie că da: „Cuvintele păstrează înăuntrul lor latenţe ascunse şi printr-⁠o anumită aşezare, printr-⁠o anumită ordine, intuită de poet, pot aduce binele sau răul”. Atenţie, e vorba doar de cuvântul esenţializat, al poeziei autentice. Nu e cazul să fim sceptici: realul se lasă manipulat de text, iar poetul devine un fel de taumaturg. Este aici semnul unei religii a poeziei, al unei credinţe în propriul har, care nu se mai lasă explicat prin hazard, ci devine o datorie ce trebuie îndeplinită cu maximă responsabilitate. Cine nu crede acest lucru nu e poet adevărat, ci un inginer conştiincios al textului, un meşteşugar, un artifex care confecţionează cu răceală un obiect lipsit de spiritualitate. Nu e cazul lui Nichita Danilov, care susţine, împăcat cu sine, că „nu poţi să ajungi la esenţa lucrurilor fără a nu fi pedepsit”. Pedeapsa lui – bucuria noastră, a iubitorilor de poezie.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest