Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: Dumnezeu pe înţelesul copiilor. Pagini de jurnal

Bogdan Creţu: Dumnezeu pe înţelesul copiilor. Pagini de jurnal

Aflat în faţa plutonului de execuţie, Aureliano Buendía, colonelul din Un veac de singurătate, are, deloc întâmplător, revelaţia unui moment care până atunci nu i se păruse prin nimic extraordinar: cel în care, copil fiind, tatăl său „îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa”. Pentru un copil, acest prim contact cu gheaţa e un miracol, poate printre primele

Martie 2013. Faptele arată cam aşa: un puştiulică de trei ani şi opt luni împinge, pe stradă, un camion tricolor, mai mare decât el şi strigă din rărunchi: „Daţi-⁠vă la o parte, soseşte expresul!” Sunt în temă, recunosc replica, e dintr-⁠un serial de desene animate, Thomas and his friends. Peste numai câteva clipe, micul băieţel care se crede tren descoperă, în apropiere, o baltă lungă, adâncă şi lată, adunată, la marginea drumului, în urma ploilor. Deodată se repede drept în mijlocul ei (noroc că e echipat corespunzător, cu cizme de cauciuc) şi decretează peltic: „Sunt un monstu main! Sunt un cocodil! Sunt o balenă!” Şi trebuie crezut pe cuvânt, pentru că se comportă ca atare. Uneori se repede la nişte câini, pe care îi socoteşte prietenii săi şi îi apostrofează: „Degeaba faceţi gălăgie! Apa apalţinSAM_5734-bogdane olaşului!” Erudiţia mea în materie îmi sare prompt în ajutor şi de astă dată: e o replică dintr-⁠un film de animaţie cu o maşină de poliţie (Plody), care salvează un frumos orăşel nordic de nişte parveniţi care vor să le fure apa din lacul de acumulare şi să o vândă îmbuteliată. După ce lămureşte patrupedele, se repede pe câmp, cărând o roabă în miniatură după el şi îşi îndeamnă şi tatăl răbdător: „Meldzem la caliela de piatlă”. Sigur, nu e nici o carieră de piatră pe o rază de mulţi kilometri, dar asta nu îi împiedică pe cei doi să pornească, cu pas hotărât, către destinaţia cu pricina. Ba chiar o şi găsesc, la un moment dat, când aşa stabileşte micul explorator.

Cu vreo două săptămâni înainte, piciul despre care vă povestesc a dat dovadă de un curaj după care mulţi bărbaţi în toată firea abia de îndrăznesc să suspine neputincioşi. Stătea pe scăunelul din spate al maşinii şi comenta, ca de obicei, tot ce vedea prin geam. Lumea e un spectacol, e stabilit, dar unul interactiv. Putem participa la el pentru că, de fapt, noi l-⁠am regizat. Asta e teoria băieţelului de trei ani şi opt luni şi, culmea, exact asta este şi teoria tatălui său, dus şi el, adesea, cu mintea către alte orizonturi, mai blânde. Ce se întâmplă când doi zănateci precum ei au de a face cu spirite mult prea practice, prea legate de concret? Se iscă mici conflicte. De pildă, un taximetrist care le taie brusc faţa şi pe care îl deranjează claxonul reflex al tatălui. La semafor, tot taximetristul coboară geamul maşinii, pentru a cere socoteală: De ce m-⁠ai claxonat? Ca să te fac atent, pentru că ai intrat fără să te asiguri pe ditamai bulevardul. Etc. etc.

Controversa se poartă însă în tonalităţi normale, nimeni nu ţipă, nimeni nu înjură, cei doi oameni au o explicaţie calmă, bărbătească. Moment în care micuţul din spate intervine decis, convins că acum e momentul lui: „Esti un măgal, un măgal. Ţe clezi tu, nu ne e flică de voi, nu ne e flică de voi!” După care, liniştit, de parcă s-⁠a eliberat de o povară, către tatăl său, rămas bouche bée, jenat şi totodată amuzat de situaţie: „Gata, tati, i-⁠am zis eu lui. E un măgal!” Sigur, astfel de exemple există cu sutele. Copiii văd lumea în modul lor specific, fără să ţină cont de norme, prejudecăţi, fără să o considere gata constituită. Cred cu tărie că ei o văd, de fapt, aşa cum este ea şi că noi, oamenii mari (vorba Micului Prinţ), după ce ne-⁠am tocit simţurile, ne-⁠am pierdut răbdarea şi, mai ales, după ce ne-⁠am mutilat sufletele vindecându-⁠ne, ca de o boală ruşinoasă, de candoare, avem pretenţia ca lumea să arate şi să funcţioneze conform aşteptărilor noastre rigide.

Într-⁠o foarte frumoasă carte, extraordinarul scriitor care este Bogdan Popescu demonstrează cu subtilitate că Ştefan Bănulescu nu scria literatură fantastică, ci doar resuscita perspectiva pe care o avea, copil fiind, asupra câmpiei. Aflat în faţa plutonului de execuţie, Aureliano Buendía, colonelul din Un veac de singurătate, are, deloc întâmplător, revelaţia unui moment care până atunci nu i se păruse prin nimic extraordinar: cel în care, copil fiind, tatăl său „îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa”. Pentru un copil, acest prim contact cu gheaţa e un miracol, poate printre primele. Îmi amintesc foarte bine cum am încercat să îi explic fiului meu, pe când avea doi ani şi ceva, că gheaţa e, de fapt, apa, într-⁠o stare solidă. Nu prea îi venea să creadă. Realitatea i se arăta, dintr-⁠o dată, cristalizată într-⁠o formă pe care mica lui enciclopedie mentală nu o cunoştea. În imaginarul lui, plin de monştri marini, trenuri care vorbesc, cariere de piatră iluzorii, fapte de eroism senin, gheaţa părea o ciudăţenie. Şi aşa şi este, dacă ne gândim bine. Doar că noi avem mintea atât de anchilozată, încât nu mai cutezăm să ne mirăm de miracolele care se petrec sub ochii noştri.

Ce vreau să spun? Toţi marii scriitori lucrează cu ei înşişi şi redevin copii. Altfel nu se poate, altfel totul e prozaic. Literatura este singura în măsură să reinstaureze în noi perspectiva fragedă, neîncercănată, care colorează lumea copiilor. E o idee patetică, nici măcar inedită, dar în care se întâmplă să cred mai mult decât în adevărurile riguros demonstrabile. Şi la care, ca urmare a unui pact de o frumuseţe doar a lui, s-⁠a întâmplat să mă gândesc insistent în ultima vreme.

Ei bine, puştiul fără stare despre care v-⁠am povestit este, de aproape patru ani, profesorul meu de literatură. Am învăţat de la el mai multe lucruri legate de meseria mea decât am învăţat, în atâţia ani, din sute şi sute de tratate, de cărţi celebre.

***

Aprilie 2014. Duminică dimineaţa, în jur de opt. Intru în biserica nouă din satul în care locuiesc, împreună cu cei doi copii din dotare: cel mare, de aproape cinci ani, cel mic de fix şapte luni. Am indicaţii precise să-⁠i duc la împărtăşit: ştiu câte lumânări să cumpăr, cum se plăteşte liturghia etc. Începe slujba. Pe lângă cei doi-⁠trei oameni care cântă în cor, mai sunt vreo doi-⁠trei bătrâni care-⁠şi caută împăcarea în biserica neîncălzită. Părintele pricepe prompt despre ce este vorba, iese prin stânga altarului şi se îndreaptă cu lingurinţa cu vin sfinţit către puştiul de aproape cinci ani. „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu…” Şi şoptit: „Cum te cheamă?” Puştiul răspunde fără să pregete, limpede, cu dicţie meticuloasă: „Fulger McQueen!” Stupoare, derută; preotul nu se hotărăşte: să insiste? Să zâmbească? Dumnezeu e, oricum, sus şi le ştie El bine pe toate. Slujitorul său trebuie să-⁠şi îndeplinească însă îndatorirea după tipic; încearcă, deci, să pună lucrurile la punct: „Cum?” „Fulger McQueen, eu sunt Fulger McQueen!”, se burzuluieşte piciul privind sigur pe sine către figura preotului, proiectată pe catapeteasmă. Sunt nevoit să intervin: „Ştefan îl cheamă. Ştefan, de ce nu răspunzi frumos?” „Nu, nu Ştefan, eu sunt Fulger McQueen, măi!” În cele din urmă, totul s-⁠a încheiat cum nu se poate mai bine: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Ştefan, în numele Tatălui, şi-⁠al Fiului, şi-⁠al Sfântului Duh…” Numai că robul lui Dumnezeu arunca priviri crunte către bunul părinte, care la sfârşit l-⁠a cadorisit şi cu o bomboană de ciocolată. Da, asta e bine… Începe să ne placă la biserică. Ajunşi acasă, punem bomboana la loc de cinste, ca să ne facă promiţător cu ochiul în timp ce luăm micul dejun. Băieţelul care se crede maşină de curse îşi cere ploconul şi, când este amânat, ripostează: „Hei, este bomboana mea! O am de la biserică! Dumnezeu mi-⁠a dat-⁠o!” Dumnezeu dă, care va să zică, asemenea lui Moş Crăciun, bomboane copiilor, dar fără să se arate. Pentru că nimeni pe lumea asta nu ştie să se deghizeze în Dumnezeu. Moş Crăciun e la fiecare colţ iarna, de sărbători, Dumnezeu cine ştie pe unde se ascunde fără să fie, cu toate astea, absent.

Pentru copii, totul e o poveste. Există povestea despre Scufiţa Roşie, există povestea despre Peter Pan şi există povestea despre Iisus Hristos. Cea mai impresionantă dintre toate, mai ales că, pe la patru-⁠cinci ani, există un anumit interes pentru scenele crude. Îi dau, prin urmare, fiului meu explicaţiile pe care mi le cere. Seara, înainte de culcare, şi-⁠a spus, o vreme, rugăciunile. Nici măcar îndemnat de mine, ci de-⁠a dreptul cu bucurie. Prin rugăciuni înţelege, bineînţeles, nişte poezii frumoase. Repetate, au ajuns să-⁠l cam plictisească, acum se cam codeşte să le tot reia. Refuză să facă ceva ce nu înţelege. Bucuria mea: îi explic şi-⁠i tot explic. Fără să-⁠l oblig. Are, observ, un spirit cam speculativ: „Păi, dacă acum suntem sănătoşi, de ce să ne mai rugăm?” Şi iar îi explic. Oricum, curiozitatea lui este inepuizabilă. Răbdarea mea trebuie să fie la fel.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest