Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: Cum se poate trăi literatura. Note despre Roberto Bolaño

Bogdan Creţu: Cum se poate trăi literatura. Note despre Roberto Bolaño

La final, nici unul nu pierde; în schimb, ambii câştigă. În primul rând, respect faţă de celălalt. Şi faţă de sine. Pentru că respectul de sine nu e posibil, în domeniul gingaş al literaturii, fără respectul faţă de celălalt.

Din tot ce a scris Roberto Bolaño Detectivii sălbatici, mi se pare de departe cea mai închegată operă. 2666, masivul roman apărut şi el de curând în româneşte la editura Univers, are destule capitole călâi şi o construcţie prea mozaicată, în care arbitrarul se manifestă din plin, pentru a nu coborî când şi când tensiunea epică. Detectivii sălbatici, în schimb, e una dintre marile cărţi care demonstrează, fără rest, că viaţa imită literatura. Că literatura nu este o învălmăşeală de cărţi şi de titluri, ci un mod de a construi realitatea.

Personajele principale, care, paradoxal, nu ocupă decât rar prim-⁠⁠planul, se numesc Ulises Lima şi Arturo Belano. Ca şi modelele lor, Odysseu/ Ulise şi Artur Rimbaud, pornesc în marea aventură, pătrund într-⁠⁠un labirint care, aparent, pare indescifrabil. O caută pe o fostă poetă a anilor 20, Cesárea Tinajero, cea care a întemeiat prima grupare a realismului visceral. Şi o întâlnesc la capătul unei aventuri, iar ea îşi încheie prompt rolul: acela de a le salva viaţa. Dar abia din acest punct începe adevărata căutare, adevăratul periplu prin labirint.

La un prim nivel, romanul poate fi citit ca istoria revoltei şi a entuziasmului juvenil al unor poeţi care au naivitatea de a crede că ei reinventează literatura. Din această perspectivă, toate ingredientele există: politicul, sexul, drogurile, boema, nebunia, febrilitatea vieţii literare ş.a.m.d. Dar pentru un cititor avizat, devine clar că există un palier simbolic al cărţii şi că abia acesta merită cu adevărat stors de semnificaţii.

Scriitori care îşi trăiesc literatura

Pentru Ulise Lima şi Arturo Belano, ca şi pentru ceilalţi, literatura înseamnă în primul rând viaţă. Nu cred că vreunul dintre ei este un scriitor notabil, în sensul consacrat al termenului. Nu au tipărit cărţi care să fi rupt gura târgului literar. De aici şi oroarea faţă de sistem, faţă de Octavio Paz. Literatura nu e pentru ei o înşiruire de cărţi, stivuite atent în bibliotecă. De aceea, nici Cesárea Tinajero, sufletul şi iniţiatorul grupării avangardiste interbelice, nu scrie decât un „poem” care nu este poem, ci un joc grafic. În schimb trăieşte din plin, trăieşte exemplar, angajându-⁠⁠se în propria existenţă cu un patos aproape nefiresc. Toate personajele duc, de altfel, o viaţă romanescă. În loc să o scrie, îşi trăiesc ficţiunea. De aici deschiderea către aventură, de aici o anumită nepăsare faţă de tot ce vine peste ei, de aici acceptarea oricărui rol social. Sau antisocial.

Oricum, e vorba despre personaje care pornesc în căutarea propriului destin. Exact ca Ulise. Exact ca Rimbaud, pentru care literatura este insuficientă. Gestul lui, de a renunţa în plină glorie la ceea ce reprezenta, evident, chemarea sa – înseamnă o subminare a literaturii, a scrisului, a poeziei (care e mai mult decât literatura), de viaţă. Viaţa bate poezia. Oare? De acord, dar şi poezia bate viaţa. După reţete pot încropi versuri glorioase mulţi; dar să devii negustor de sclavi în Africa – iată marea aventură. Belano repetă, în mod voit însă, gestul rimbaldian. Semn că, dacă e bine absorbit, şi livrescul duce tot la viaţă. Unii scriitori îşi scriu viaţa; alţii, mult mai puţini şi, în fond, idealişti, caraghioşi, rupţi de realitate (care realitate?), dar de fapt mistici, îşi trăiesc scrisul. Poate chiar înainte de a-⁠⁠l aşterne pe hârtie. Aici trebuie ajuns, din acest punct literatura poate mântui, poate transforma o viaţă anostă în destin. Poate imprima, altfel spus, sens. Lima, Belano, ca şi Cesárea Tinajero sunt dintre aceştia. Ei îşi construiesc destinul fabulos. Caută, experimentează permanent. Se caută, de fapt, pe ei înşişi, dar nu între perne, ci străbătând, precum anticii, lumea. Sfidând necunoscutul. America de Sud şi America de Nord, Parisul, Roma, Barcelona, Africa sunt puncte aleatorii pe harta unei iniţieri.

În fine, Detectivii sălbatici este un roman mare, pe care îl poţi citi în tradiţia picarescului sau îl poţi muta la nivel livresc, simbolic. Şi cred că aşa şi trebuie făcut. Fără să ignori prima pistă de interpretare. E, la urma urmelor, o carte care confirmă vechea şi permanenta obsesie a celor bolnavi de literatură: câtă literatură, atâta viaţă şi nu invers. Pentru că şi tinerii realist visceralişti îşi estetizează vieţile, le trăiesc ca şi cum le-⁠⁠ar pune, într-⁠⁠un roman tipic sud-⁠⁠american, cu patima pentru politic, cu erotism, cu viziuni fabuloase găzduite de real, cu experienţe crâncene, dar şi cu acea unică privire ingenuă de lume nou născută, pe seama unor personaje. Ulises Lima, Arturo Belano şi ceilalţi sunt, de fapt, propriile lor personaje. Nescrise, ci puse în scenă. Puse în viaţă! În act! Aşa se justifică şi construcţia romanului lui Bolaño, sub formã de document, de jurnal care are în miez o reconstituire, un proces verbal. Semn cã, da, viaţa chiar aşa este, exact ca în marile cărţi care ne plămădesc imaginaţia şi ne fixează reperele. Sau, mă rog, aşa poate fi ea pentru cei care iau literatura în serios. Pentru că, să nu uităm, Belano şi Lima ajung aici pornind dinspre literatură, nu intră în literatură pornind din viaţă. Cred că nici nu e posibil aşa. Cine nu a descoperit deja literatura nici nu are cum să o caute în viaţă; sau nu are cum să o sesizeze.

Un duel necesar

Către finalul romanului, există o scenă memorabilă, care merită comentată cu atenţie. După un şir neîntrerupt de călătorii şi aventuri, în cursul cărora manifestă o nobilă nepăsare faţă de ceea ce i se întâmplă, ba chiar o dorinţă de a-⁠⁠şi găsi finalul (e drept că într-⁠⁠un mod cât mai special), Arturo Belano se află, înainte de a porni către Africa, într-⁠⁠un moment de răscruce. Se desparte de marea sa iubire şi, în acelaşi timp, e pe punctul de a-⁠⁠şi publica romanul, probabil cartea sa cea mai bună şi cu miza (existenţială, nu prioritar estetică) cea mai ambiţioasă. Exact în acest moment, viaţa literară spaniolă este zguduită de un scandal: tânărul şi iconoclastul critic Iñaki Echavarne, care este, dupã recomandarea, totuşi admirativă, a lui Belano, „un rechin”, a demonstrat nemilos precaritatea unei cărţi aparţinând unui prieten al marelui scriitor spaniol, un clasic în viaţă, un monument de autoritate, Aurelio Baca. Acesta, monstrul sacru, nu a pregetat să intervină, iar tânărul cronicar a avut impertinenţa de a nu da înapoi; un gest care a echivalat, pentru cei mai mulţi, cu o blasfemie, cu o lipsă crasă de respect faţă de sfintele şi profitabilele moaşte literare. Ei bine, aflat în toiul polemicii, criticul i-⁠⁠a cerut, prin telefon, şefei de presă a editurii care urma să-⁠⁠i lanseze romanul un exemplar şi nu a avut nici o reacţie când a aflat că şi puţin cunoscutul scriitor este de faţă. Suficient pentru Belano ca să-⁠⁠şi facă următorul calcul: nebunul, nepăsător, îmi va demonta romanul. Îl va contesta cu vehemenţă, mai mult pentru a-⁠⁠şi menţine legenda.

Şi care este reacţia? Îl provoacă la duel… Pentru ce? Pentru o cronică încă nescrisă, la un roman încă nepublicat. Acest orgoliu, această superbie este semnul cel mai sigur al valorii. Scriitorul lipsit de siguranţa propriei valori nu are cum să fie altfel de cât mediocru; din dubiu de sine, din neîncredere în propriile posibilităţi nu iese mare lucru. Chiar dacă, din când în când, criza, acel „mal de littérature” au un rost analgezic. Dau un impuls, reînnoiesc motivaţiile, reîmprospătează orgoliul (nu mărunta vanitate!) Dar cum reacţionează criticul în cauză? Acceptă, bineînţeles! Fără ezitări, fără temeri. Nici nu îşi pune problema că ar putea da înapoi. Armele duelului sunt nişte spade vechi, dar bine conservate. Amicii aleşi ca martori sunt singurii debusolaţi, nu găsesc logica întregii şarade vetuste. Deloc întâmplător, unul dintre ei (cel al criticului) este ziarist. Deci, o persoană care are nu atât simţul, cât mai ales prejudecata realităţii. Or, cei doi se înfruntă în pofida oricărei „realităţi”. Împotriva oricărei „logici”. Dar în numele unor valori care, la urma urmelor, construiesc această realitate.

Belano îşi convinge, greu, şi fosta iubită, femeia după care tânjeşte, să vină şi să privească, de undeva, de pe o faleză, ceva. Nu-⁠⁠i spune ce, mizând pe elementul surpriză. Să fie nevoia scriitorului de admiraţia cititorului, pe care se străduieşte mereu să-⁠⁠l acapareze, să-⁠⁠l prindă nepregătit? Să-⁠⁠l seducă, la urma urmelor? Dar provocarea romancierului adresată unui critic care nu a comis, încă, nici o injustiţie la adresa operei sale are un sens şi mai înalt: ea echivalează cu o declaraţie de respect. Un scriitor care se crede (şi e obligat să se creadă astfel sau are, cel puţin, dreptul la orgoliul său) genial nu se poate confrunta cu oricine. Gestul său nu este unul de dispreţ, ci de preţuire; e un fel de a recunoaşte că, în lipsa acestei confruntări, în lipsa acestei relaţii beligerante, literatura nu ar fi posibilă. Ceva esenţial ar lipsi din peisaj: spiritul critic, singurul capabil să valorifice, să impună valoarea. E un truism faptul că nu e posibilă critica fără opera pro­priu-⁠⁠zisă, dar cred că e sau ar trebui să fie tot un truism şi faptul că nici literatura adevărată nu poate exista fără critică. Aceasta nu e, cum cred destui încuiaţi, un domeniu parazitar, ci o parte integrantă a literaturii, fără de care întregul nu funcţionează. Armonia dintre cele două nu este rodnică, nu e profitabilă: literatura trebuie să provoace mereu critica, să încerce să o ia prin surprindere, iar aceasta trebuie să accepte, dacă îşi ia în serios menirea, provocarea. Uneori se poate întâmpla şi invers: momentele de impas, de saturaţie, de redundanţă, de apatie ale literaturii sunt depăşite cu ajutorul criticii de direcţie. Care e mult mai mult decât acţiune de ecarisaj.

În fine, prefer să citesc în această cheie duelul, tratat cu seriozitate, dar nu cu încrâncenare, dintre romancierul Arturo Belano şi criticul Iñaki Echavarne. La final, nici unul nu pierde; în schimb, ambii câştigă. În primul rând, respect faţă de celălalt. Şi faţă de sine. Pentru că respectul de sine nu e posibil, în domeniul gingaş al literaturii, fără respectul faţă de celălalt.

Un amănunt firesc, la urma urmelor, mai merită pomenit: atunci când, aflat în Africa, are dificultăţi în a-⁠⁠şi procura medicamentaţia necesară supravieţuirii, la cine apeleazã Belano? La nimeni altul decât la criticul literar Iñaki Echavarne. Care, bineînţeles, îi trimite pachetul salvator. Semn clar că scriitorul şi criticul, dacă îşi respectă meseria, dacă îşi iau în serios statutul, convieţuiesc nu doar amical, siliţi de vecinătatea inevitabilă, ci într-⁠⁠o simbioză autentică şi obligatorie.

Cum a scris, în cele din urmă, criticul despre roman? Autorul uită să ne mai spună… Uită? Pur şi simplu vrea să uite. Pentru că nici nu mai contează.

În final, aş incita la un exerciţiu de imaginaţie: să înlocuiască cititorul acestui articol numele din romanul lui Roberto Bolaño cu altele culese din viaţa noastră literară.

Nu-⁠⁠i aşa că e greu?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest