Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: Ce poate face literatura

Bogdan Creţu: Ce poate face literatura

Acest text este scris, uneori fără nici un plan deliberat, ca o formă a aşteptării. El trebuie să dea o formă încordării, tensiunii. Scriind, transformând deruta sufletească în text, aceasta capătă nu doar un contur acceptabil, suportabil, ci mai ales sens. A scrie înseamnă a nu renunţa

Cel care cheamă câinii este un „ro­man autobiografic”, cum îl defineşte de mai multe ori Lucian Dan Teodorovici, ieşit dintr-⁠o experienţă de cumpănă. Un personaj (îi spun aşa ca să mă obiectivez) află că are cancer limfatic, ajunge, după unele eşecuri medicale ieşene, la Cluj, unde este operat şi începe şedinţele de chimioterapie. La prima sa descindere în oraşul de pe Feleac (cum să evit clişeul?), zăreşte, aruncată lângă o pubelă de gunoi, o pancartă pe care scrie: Writing is the only way of life. Interpretează întâmplarea ca pe un semn. Prin urmare, decide să abandoneze alte proiecte literare pentru a începe un nou text, infinit mai dificil şi mai exigent, în care să noteze periodic ceea ce i se întâmplă, ceea ce vede, ce gânduri are şi să reconstituie câte o poveste din spitalul oncologic sau, oricum, în legătură cu boala. Are, spus sec, parte de o experienţă nemiloasă, de care decide să profite. Aceasta este structura cărţii, impusă mai mult pentru a ordona o nevoie. Căci acest text, care este scris între aflarea diagnosticului şi rezultatul de după operaţie şi şedinţele de chimioterapie, în urma căruia află dacă a scăpat de celulele canceroase, nu mai are o motivaţie estetică (deşi are, inevitabil, o finalitate estetică). Imprevizibilul vieţii trage după sine şi imprevizibilul textului. Scriitorul se predă cu totul omului suferind, derutat. De aceea, cartea se închide şi se deschide cu câte un pasaj din romanul la care lucra când totul părea controlabil şi normal, „ca un fel de barieră între ce aş fi vrut să scriu şi ceea ce voi scrie”. Stilistic, diferenţa este vizibilă: retorica afectată, atmosfera apăsătoare, sumbră din discursul ficţional lasă locul unor notaţii colocviale, relaxate chiar, care nu mai încearcă să caute sau să stârnească senzaţionalul.

Prin urmare, în cele 15 capitole, avem de a face cu un text care trebuie să umple un gol. Un text care, din această pricină, capătă o consistenţă cât se poate de concretă. E un text greu la propriu, nu doar la figurat. Un text care umple un interval nebulos, care dă ritm aşteptării unui adevăr pe viaţă şi pe moarte, care marchează, cu liniaritatea lui, graniţa dintre viaţă şi moarte. Uneori se insinuează senzaţia că există o materie anodină în exces, că unele detalii sunt abuzive, oricum prea multe, că autorul/ naratorul/ personajul consemnează cu prea multă meticulozitate banalitatea abundentă şi redundantă din jurul său (banalitatea nu e mereu redundantă…). Că acordă o importanţă disproporţionată unor întâmplări care fragmentează curgerea firească a vieţii, dar care nu o abat de la ale ei. Şi cum ar mai putea-⁠o abate? Cutare întârziere a avionului şi aventura, e drept că obositoare, a ajungerii la Cluj este deşirată pe câteva pagini bune, deşi rămâne, cu tot inconfortul pe care îl creează, un simplu accident lipsit de urmări şi chiar de semnificaţii. Pe alte câteva pagini se face un elogiu unui joc on line, Clash of Clans. Nu poţi să nu sesizezi chiar că autorul se complace, pe alocuri, în verbiaj. Ţine teorii, analizează viaţa politică, scrie eseuri. Fiecare în parte interesante, dar fără legătură vizibilă cu ceea ce ne-⁠am fi aşteptat să fie subiectul autoritar, egoist al acestor însemnări: boala teribilă. Tot dând pagină după pagină, realizezi că nu e un defect, ci un efect al textului. Colecţionarea acestor „nimicuri”, cum le numeşte autorul, e un gest de apărare. „Morala” acestei cărţi este că viaţa celui care a aflat că are cancer e banală şi că această banalitate este esenţială, e o sursă a speranţei. Bolnavul refuză să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, tocmai pentru că refuză ideea că ultima zi e aproape. Câtă vreme îşi menţine tabieturile, câtă vreme poate rămâne nestingherit în viaţa sa obişnuită, banalitatea este ocrotitoare. Autorul are inteligenţa de a nu formula „teze şi antiteze”, de a nu da sfaturi, de a nu încropi discursuri motivaţionale. Nu e o victimă, nu se declară nedreptăţit. Nici nu se bate cu pumnul în piept, susţinând că boala e o şansă. Nu se ceartă nici cu societatea, nici cu soarta, nici cu Dumnezeu. Nici cu sine însuşi nu se ceartă.

Şi mai e ceva! Acest text este scris, uneori fără nici un plan deliberat, ca o formă a aşteptării. El trebuie să dea o formă încordării, tensiunii. Scriind, transformând deruta sufletească în text, aceasta capătă nu doar un contur acceptabil, suportabil, ci mai ales sens. A scrie înseamnă a nu renunţa. Mai mult decât atât, a nu scrie la modul testamentar, a nu face bilanţul, a refuza decontul înseamnă a rămâne agăţat de viaţă! Mai înseamnă şi a lăsa în urmă, preventiv, o dâră concretă! Scriitorul nu atacă însă ultimativ, cu înţelepciunea pe care ţi-⁠o poate da probabilitatea crescută a morţii, teme mari. Nu este un extrovertit, dimpotrivă, are o delicateţe a confesiunii, lasă în umbră tot ceea ce poate fi evitat în privinţa suferinţei propriu-⁠zise. Prin urmare, cartea lui Lucian Dan Teodorvici este mai mult despre ceea ce nu spune explicit. Despre ce se ascunde nu printre rânduri, pentru că nu e vorba de o strategie a insinuării, ci dincolo de poveştile de viaţă dramatice şi obişnuite, consemnate cu atenţie şi respect pentru adevărul lor viu. Autorul nu se abandonează confesiunii propriu-⁠zise, nu ţine să privească în sine demonstrativ. Fiind un scriitor versat, încearcă să se ţină departe de trucurile meseriei. Principala temă a cărţii aceasta este: scrisul şi posibilităţile sale; scrisul şi neputinţele sale. Scrisul ca însoţitor. Textul şi viaţa! Cartea e însă o permanentă fugă de literatură (ceea ce reprezintă tot una dintre posibilităţile de manifestare ale literaturii). Textul capătă un resort intim, visceral. Nu mai este un artefact cultural. Scrisul înseamnă linişte; nu o spun eu, ci autorul. Uşor-⁠uşor, viaţa se mută în text. Capătă, astfel, structură.

O întrebare, pe care nu am putut-⁠o reduce la tăcere: n-⁠ar mai fi interesat atât de mult cartea dacă nu l-⁠aş fi cunoscut pe autor şi dacă nu aş fi parcurs pagină după pagină, cu o empatie din ce în ce mai alertată, ca să aflu care e finalul încercării sale? (Cititorul din mine, fie el şi profesionist, prefera happy end-⁠ul din viaţă unui final extraordinar din punct de vedere literar în ro­man. Scriitorul, spre cinstea lui, se teme mai mult pentru cartea sa.) Răspunsul este tranşant: da, m-⁠ar fi interesat în aceeaşi măsură! Cel care cheamă câinii nu este o carte despre modul în care Lucian Dan Teodorovici a reuşit să traverseze experienţa cancerului. Nu e nici o carte motivaţională. Autorul nu se ascunde în spatele bolii, nu îşi justifică opiniile prin proba pe care trebuie să o treacă, nu cere compătimire, nu se vaită, nu îşi face din suferinţă un merit, nu se eroizează. Dimpotrivă, discreţia pare a fi principiul pe care şi l-⁠a impus în această încercare de înţelegere şi acceptare prin scris a unui şoc fiziologic şi emoţional. Scriitorul urmăreşte cu obiectivitate, chiar cu distanţarea pe care actul creaţiei o presupune, ceea ce i se întâmplă. Nu se topeşte în poveste, nu se identifică nici măcar cu propria suferinţă. De aceea, stilul este rece, imparţial, adesea autoironic, persiflant. De multe ori chiar tonic! Autorul se pune în ipostaza unui martor al propriei vieţi, aflată la răscruce. Privirea sa caută potenţialul epic în materia amorfă a realităţii şi salvează unele scene şi personaje memorabile. Bolnavul căruia i se extirpase laringele şi care reuşeşte să comunice aproape orice cu ajutorul unui caiet în care însemnase înainte nenumărate replici, pe care le actualizează optim în funcţie de context sau martora lui Iehova care se complace într-⁠un fals rol de martiră, inventând suferinţa soţului şi având o lipsă de deschidere crasă faţă de opiniile celuilalt sunt doar două exemple dintre multele altele posibile.

Cartea lui Lucian Dan Teodorivici este, în mod clar, o reuşită. Este nu neapărat cartea unui om care a învins cancerul, pentru că asta este o altă discuţie. Este reuşita unui scriitor, care a găsit resurse să îşi menţină demnitatea de scriitor în condiţii dificile. Nu am să închei previzibil, perorând despre literatura care salvează. Nu salvează, cel puţin nu de cancer. Şi, în genere, nu salvează, ea singură, de nimic; depinde cum şi-⁠o asumă fiecare şi unde este în stare să ajungă cu ea. În schimb, însoţeşte. Este acolo! Ceea ce e mult mai important decât poate părea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest