Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: C. Stere în actualitate (II)

Bogdan Creţu: C. Stere în actualitate (II)

Poate această prea strânsă legătură dintre poezia sa şi tensiunile de ordin politic şi identitar din Transilvania dinainte de Unire poate explica şi ieşirea sa din canon. Goga nu mai este, oricâtă bunăvoinţă am avea, unul dintre modelele vii ale poeziei contemporane.

Meniul teoretic al lui C. Stere nu cunoaşte diversificare. Încă de la primele texte, azimutul este definitiv fixat, lucrurile par limpezi. Autorul nu este dispus să dea înapoi nici o jumătate de pas de la această credinţă. De fapt, adversarii săi literari sunt cei care susţin teza opusă, a „artei pentru artă” sau cei care se abat de la drumul cel drept. C. Stere nu are o convingere, ci pare a crede orbeşte în adevărul său. El manifestă acel gen de credinţă oarbă specifică unui revoluţionar: ideologia se substituie religiei, capătă accentele şi formele de manifestare ale acesteia; ea aruncă în lume un adevăr universal, unicul adevăr. Iar în materie de artă, acesta este lipsit de echivoc şi reluat, în nenumărate rânduri, cu mici nuanţări şi precizări. În una dintre notele polemice la adresa lui Alexandru Vlahuţă (care fluierase în biserică, afirmând că… „tendenţionismul nu-⁠i bun”), C. Stere precizează: „Atunci noi îi răspundem că n-⁠am publicistica-c-stere-copinventat noi tendenţionismul, că arta e, prin firea ei, tendenţioasă, că, fiind tendenţioasă, noi preferăm arta aceea care are cele mai înalte tendinţi – tendinţile corespunzătoare idealului clasei noastre, clasă ce reprezintă în momentul acesta al istoriei progresul omenirei. Că, dacă s-⁠ar putea o artă care să exprime adevărul pur, fără tendinţi, am fi mulţumiţi, căci tot idealului nostru i-⁠ar folosi – dar că asemenea artă nu există.” Demersul lui Stere nu e singular; Dobrogeanu Gherea are continuatori mai activi decât are Titu Maiorescu. I. Nădejde, G. Ibrăileanu şi alţii scriu repetat pe această temă.

Întrebarea care mă interesează comentând câteva dintre intervenţiile lui C. Stere este dacă aceste criterii funcţionează şi în evaluarea literaturii. Să ne oprim asupra câtorva cazuri. Într-⁠un articol dintr-⁠o serie mai amplă de reacţii polemice împotriva revistei Vieaţa din martie 1894, autorul se referă la cunoscutul text al lui Caragiale Cum se înţeleg ţăranii în termeni radicali: ar fi vorba despre „o prostie”, din care ar reieşi „un despreţ adânc pentru ţărani, pe cari ni-⁠i zugrăveşte ca pe nişte tonţi ridicoli.” Acel dialog absurd e un joc, un experiment al lui Caragiale cu anchilozatele convenţii ale prozei. Şi, indirect, o şarjă la adresa literaturii de extracţie rurală, fie ea sămănătoristă, fie poporanistă, care pune ordine şi logică acolo unde nu există de arbitrar şi primitivism. Principala miză a schiţei este însă una metaliterară: nu ţăranii sunt luaţi în cătare, ci maniera idilică de a scrie despre ei. Caragiale decupează un dialog al surzilor, încercând să transforme în literatură un material ready made. Ca poetică, el depăşeşte cu mult inerţiile epocii, romantice ori clasicizante. Nu e, de altfel, nici pe departe singurul experiment din proza sa.

Dintre poeţii români, Stere rezonează cel mai profund la Octavian Goga. Scrie o cronică amplă, entuziastă la apariţia volumului acestuia, Poezii, din 1906, intitulată Cântarea pătimirii noastre. Goga, consideră publicistul, „e menit să ajungă poetul favorit al intelectualului român.” Intelectualul român! Această sintagmă îi stârneşte doctrinarului poporanismului o adevărată filipică. Păcatul capital al intelectualilor români este acela de a fi „străini sufleteşte unui popor întreg de oameni vii, în mijlocul cărora trăiesc – indiferent din ce cauză – tirania formelor abstracte ale «celui mai înalt ideal» sau înrâurirea prafului din arhivele vechilor universităţi europene…” Singura şansă ca un intelectual să devină autentic, să nu rămână asemenea unui „barbar sănătos” este să îşi fixeze un ideal; or, acest ideal, se înţelege, nu are cum fi decât unul ideologic, pus în slujba celor mulţi. de pe o astfel de poziţie, orice formă de modernism devine din start dubioasă. Tot din această perspectivă, Eminescu este considerat „înainte de toate, poetul intelectualilor români, al tuturor intelectualilor, şi poate chiar mai ales al socialiştilor, fiindcă aceştia mai ales l-⁠au admirat, ei i-⁠au consacrat studii, cele mai călduroase ditirambe, şi ei au format «eminescianismul» literaturii noastre.” Sigur, e de discutat, dar avem o mărturie a unuia dintre straturile care au alcătuit, în epocă, mitul eminescian. Odată cu apariţia unui poet precum Goga însă, Eminescu are o concurenţă serioasă. Într-⁠o mai mare măsură decât autorul Luceafărului, Goga pare purtătorul de cuvânt al poporaniştilor, cumulând în opera sa idealurile sociale, politice ale acestora. Poate această prea strânsă legătură dintre poezia sa şi tensiunile de ordin politic şi identitar din Transilvania dinainte de Unire poate explica şi ieşirea sa din canon. Goga nu mai este, oricâtă bunăvoinţă am avea, unul dintre modelele vii ale poeziei contemporane. Vocea sa abia mai răzbate de undeva, din trecut, fiind martora unui moment important al istoriei naţionale. Pe când Eminescu rămâne un reper în primul rând estetic al literaturii române. Oricâte contestări ar exista, modelul liric absolut este cel eminescian. Pe C. Stere însă nu performanţele literare îl conving. Pus să aleagă între Scrisoarea III şi Clăcaşii, de pildă, declară ferm că optează pentru cea din urmă: „Dacă e vorba să preferăm una dintre aceste poezii alteia, plecând de la punctul de vedere al sentimentului exprimat, apoi e sigur că preferinţa unui om la înălţimea cugetării şi moralei veacului, trebuie să fie pentru Clăcaşii, în care se zugrăveşte suferinţile acelei clase are e aproape însăşi naţia întreagă, în care se zugrăvesc năzuinţile spre fericirea acelei clase care sunt năzuinţi pentru mărirea acestui neam, spre un viitor înalt al românismului.” E adevărat, aceste consideraţii vin în încheierea unui articol polemic la adresa maiorescianismului şi a programului junimist, publicat în Viaţa românească în 1906. Dar asta nu scuză cecitatea estetică (Coleg de redacţie şi de convingeri, Ibrăileanu nu ar fi făcut asemenea gafe…). Justifică însă ceea ce am afirmat de la bun început: C. Stere nu este un critic literar. Este un ideolog.

Unul dintre articolele în care autorul manipulează cu cea mai mare abilitate datele problemei este cel dedicat cazului Oscar Wilde, Petroniu veacului al XIX-⁠lea. Scandalul care a zguduit Europa a avut ecouri palide la noi, cu tot puritanismul nostru tradiţional. Cum explică însă C. Stere întreaga dramă? Mai întâi, rezumă tendenţios teoriile lui Oscar Wilde: „Dispreţ pentru muncă, dispreţ pentru acea mulţime care e silită să trăiască din muncă, să-⁠şi schilodească mâinile cu bătături şi – oroare! – să asude, exaltare a trândăviei elegante, consacrate cultului «Frumosului», departe de viaţa de mizerii şi lupta ce duc «animalele feroce şi caraghioase».” Cu asemenea concepţii, nici nu e de mirare că arogantul estet a înfundat puşcăria, în urma unei „acuzaţii scârboase de crimă contra naturii”. De aici începe o veritabilă proză poporanistă, în care unul dintre cele mai frivole (în sensul bun, pentru că există un sens bun al frivolităţii!) şi mai libertine spirite ale culturii europene devine un biet suferind. Păcatul său capital este nu atât „crima contra naturii”, cât dispreţul pentru popor şi radicalizarea teoriei artei pentru artă. Portretul care i se face scriitorului abia ieşit din temniţă, acoperit de ruşine, de dispreţul contemporanilor este o colecţie de clişee: „Bolnav, îmbătrânit înainte de vreme, el suferea de foame şi de frig; gonit în stradă pentru neplata chiriei din vizuina de cerşetor ce ocupase, el a fost silit să cerşească în scrisori ajutorul vechilor prieteni – şi scrisorile adesea rămâneau fără răspuns… Biografii ne-⁠au păstrat un detaliu îngrozitor: într-⁠o zi, nenorocitul a fost silit să-⁠şi vândă dinţii falşi, ultimul obiect de valoare ce-⁠i rămăsese…” Morala e simplă: iată unde duce arta pentru artă, care merge mână în mână cu depravarea… Iată cum îi dă viaţa o lecţie acestui fost arbiter elegantiarum, aruncându-⁠l exact în condiţia pe care o dispreţuia… Comentariul lui Stere este scurt si patetic: „O!” Într-⁠adevăr: „O!” Teza autorului vine însă la final: după ce a cunoscut şi această parte a realităţii, după ce s-⁠a afundat în umilinţă şi mizerie, Oscar Wilde a devenit un fel de scriitor poporanist, renunţând la „teoriile lui egoiste şi duşmănoase pentru mulţimea celor care zidesc viaţa în durerile şi munca lor – teorii ce îmbracă haina strălucitoare a cultului pentru arta pură…” Totul se explică astfel, viaţa l-⁠a pus la punct pe autorul Portretului lui Dorian Grey, penalizându-⁠l brutal, dar pedagogic. Pedagogic, pentru că, graţie acestei suferinţe, el s-⁠a umilit şi a renunţat la blasfemia gratuităţii artei. Nu mă abţin să nu citez încă o dată: „Viaţa reală a voit parcă să facă o crudă experienţă pentru a ne dovedi, cu argumente la care nu se află răspuns, că formula «Artei pentru artă» e numai minciună, o închipuire a egoismului sătulului, a triumfătorului vieţii, în ura lui în contra celor ce-⁠l acuză prin înseşi durerile şi suferinţile lor…” Aviz amatorilor! Cine va mai păcătui astfel, la fel va păţi! Textul lui Stere nu e doar polemic, este şi o mostră exemplară de trucare, de falsificare a textelor prin citate decupate interesat, de deturnare a ideilor, a programului estetizant al unuia dintre cei mai îndrăzneţi gânditori ai epocii fin de siècle. Este, pe scurt, o manipulare. Un exerciţiu propagandistic, nu unul exegetic, interpretativ.

Dacă Oscar Wilde i-⁠a slujit lui C. Stere ca un exemplu de ratare din pricina unei eronate orientări, marele Tolstoi îi va folosi pentru acreditarea justei alegeri pe care a făcut-⁠o. În prima sa parte, cea mai consistentă, studiul despre Contele L:N. Tolstoi, publicat în Viaţa românească din septembrie 1908, demonstrează posibilităţile critice reale ale lui C. Stere. Acolo unde nu interpretează tezist, autorul are intuiţie, are frază, are tot ce îi trebuie. Probabil şi pentru că, în cazul lui Tolstoi, calităţile literare nu puteau fi trecute pe plan secund, aşa cum procedează de regulă Stere. În orice caz, multe dintre observaţiile sale rămân valabile şi azi. Dar nu excelenţa literară a romanelor este în chestiune, ci altceva… Marea calitate pe care Stere o găseşte în opera patriarhului de la Iasnaia Poliana (îmi place să folosesc acest clişeu) ţine tocmai de tezismul accentuat, de „tendenţionismul ei accentuat”. Stere extinde asupra întregii creaţii concepţiile din ultima perioadă a lui Tolstoi, conform cărora „arta trebuie să servească scopuri morale”, singura justificare a operei de artă fiind rostul ei moral.

Nici nu mai e nevoie să repetăm faptul că, în mod evident, criteriile lui Stere nu sunt cele mai potrivite, că el cere liuteraturii lucruri străine de natura ei estetică. Dar acest lucru nu înseamnă că numeroasele sale campanii nu au avut însemnătatea lor mare cu un secol în urmă. Cine vrea să cunoască mizele idologice şi amestecul esteticului cu politicul la începutul veacului al XX-⁠lea nu are cum să ignore publicistica lui Constantin Stere. Ediţia lui Victor Durnea reprezintă o recuperare demnă de toată lauda. Stere s-⁠a întors cu totul în literatura şi cultura din care o vreme, din motive ideologice, a fost exilat.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest