Contemporanul » Lecturi » Aura Christi din poezie

Aura Christi din poezie

Lumea începe şi sfârşeşte aici, în poezie, aparent la plural, prin „amestecul straniu de lumi”, dar, de fapt, lumea există într-⁠o răspântie, stă la cotitură, în „răscruce de lumi”, „la intersecţia dintre lumi”, la limita aparenţei: „Cât de străină îţi apare lumea”, „lumea, în care tu nu exişti demult”. Ca de obicei, obişnuinţa o apropie într-⁠un mod iluzoriu: „Lumea nouă a început”.

Lumea şi lumile

Locul originar al fiinţei rămâne misterios („de unde ai apărut?”, citim într-⁠un text de început), cunoscut este doar cel de destinaţie, pur interior: „Mă prăbuşesc înlăuntrul meu”, ni se comunică în acelaşi timp. Lumea începe şi sfârşeşte aici, în poezie, aparent la plural, prin „amestecul straniu de lumi”, dar, de fapt, lumea există într-⁠o răspântie, stă la cotitură, în „răscruce de lumi”, „la intersecţia dintre lumi”, la limita aparenţei: „Cât de străină îţi apare lumea”, „lumea, în care tu nu exişti demult”. Ca de obicei, obişnuinţa o apropie într-⁠un mod iluzoriu: „Lumea nouă a început”.

Cerul (de)cade violent în adâncul, spiritul, fiinţa profundă a poetei. „Cerul mi s-⁠a prăbuşit în duh”. Se străvede o legătură până la identitate, comuniune, între duh şi cer (văzduh). Pe de o parte, ca la Blaga, transcendentul coboară. Pe de altă parte, imanentul urcă, printr-⁠un act nu mai puţin energic, vitalist: „Am smuls soarele roşu din creierul meu/ şi l-⁠am Christi-aura-Tragicul-visator-cartearuncat pe cer”. Încă o dată, privirea ne este adusă „în cerul din creier”. Impasul nu se rezolvă nici prin intermediul cerului, care rămâne apăsător – ca şi alte elemente ale existentului, fundamentale, obsedante, în această poezie. Aşadar, la Aura Christi, invers decât la Marin Sorescu (în teatru!), ieşirea nu se face prin cer! Cerul rămâne un zid, o limită, dar şi o intersecţie sau răscruce, cu spiritul, mai mult sau mai puţin, omenesc. Marea limită tragică, iată, aici, este cerul: „Cerul e greu ca destinul, ca boala”.

Tărâmul originar este infernul, dar aici nu se coboară în infern, doar se urcă din infern (satania este cuvântul născocit de poetă): „Eu vin din siberiada înfrângerilor,/ din satania necunoscutului”. Infernul este eul sau este localizat aici: „Infernul e-⁠n mine”, „infernul e trupul”. Resemnalez aici, ca loc poetic-⁠existenţial, şi „raiul negru”. Se configurează aici o demonologie poetică. Există, la vedere, referirea la „tezele celebre ale unui expert în demonologie”. Este recunoscută o comuniune, un pact cu demonul: „Să nu mă trădezi, demone”. Aşa încât, locutorul poematic şi-⁠i apropie mereu pe aceşti familiari „demonii (care) valsau”, „demoni ridicol de senini”, „demonii [care] au aţipit”, „demoni uituci”. Demonul are rol şi rost psihopomp, călăuzitor, de tipul Apollo (alesul), Caron, Orfeu: „Vine demonul alb şi-⁠mi arată drumul”. Poeta se dezvăluie trăind tragic, estetic, oniric, într-⁠un vis demonic: „Demoni şireţi mă visează frumos”. Demonii impun imperativ limita metamorfică: „Demonii îmi strigau: «Transformă-⁠te-⁠n zid!»”. Nu departe, de data aceasta în latura unei demonologii folclorice, se ataşează, în această poezie, chiar „păgânele zâne”. Profeţii nu sunt deloc cei veterotestamentari, chiar dacă jeluitori, dar laicizaţi profund prin nesmerenie: „Profeţii hohoteau, renunţând să aştepte, să vadă”. Mistica adâncă ia calea şi forma misterului, de nedezvăluit („Dificile sunt farsele misterului!”), brutal concretizat („hălci de mister”), simplu şi umil produs („fabrica de mistere”). Mitul este un suport de localizare, pentru locutor (cuvântul „pe jumătate răsfrânt în mit”), ori pentru locuitor, actant (zeii „cu rădăcina înfiptă în mit”).

Dincolo de om

O tentativă de ieşire există, dar nu prin, însă din, duh, adică din sine, din eul adânc, rodind în gol. „Ieşi din sărăcia de neatins a duhului/ ce-⁠nmulţeşte sfidător pustiul.” Acesta este duhul, singular, deopotrivă pustiitor şi pustiit. Ispita, la fel de energică, la modul poetic expresionist, în regimul Nietzsche, vine, prin (de data aceasta) iubire, totuşi, de timpuriu cunoscută, sau măcar intuită, pe calea duhului plural şi reflexiv. „Duhuri în mine se strâng, se adulmecă// în dansul savant al iubirii”. Într-⁠un poem de mai târziu, duhul, din nou (la) singular, dă nu numai expresie viului extrem, dar capătă rost esenţial, ca şi rostire esenţială, devine întemeietor: „Beat de viaţă, duhul meu îl arunc/ la temelia lumii”. Ceea ce echivalează cu o salvare prin duh, sacrificială, viabilă, a sinelui împreună cu lumea.

Dumnezeu, cel prezent (pentru că prezent este, chiar dacă mai mult retoric decât existenţial, teologic, canonic) este o entitate variabilă. La începuturile poetice, este o imagine picturală sau poetică deja frecventată, prin gândirism, ortodoxism, apropiindu-⁠se de Blaga sau Pillat. „Dintr-⁠o pictură naivă/ mă priveşte Dumnezeu”, „se face toamnă şi în pădurile/ din ceruri ale lui Dumnezeu”. Mai târziu, apare un Dumnezeu straniu, eretic sau esoteric, în deplină contradicţie interioară, pe linia filosofică a unului ispitit de multiplu: „Poate că lui Dumnezeu sete îi era/ de alţi Dumnezei”. Canonic, iudaic-⁠creştin, convenţional, numit preaînalt, veşnic, este doar în trecere poetică. O povară care nu ajută, iată ce ajunge, ulterior, şi aşa chiar rămâne: „L-⁠am dus pe Dumnezeu noapte de noapte/ în spate şi n-⁠am ajuns”. Un Dumnezeu, iată, greu, apăsător, la rând, deci, cu alte elemente ale existentului recurent, din această întreagă poezie. Însă Dumnezeu este, măcar o vreme, în primele volume, şi partener de rugăciune sau convorbire: „Tată al meu, Carele eşti în ceruri…”, „Tată din ceruri, ce se întâmplă? Ce îmi ascunzi iar şi iar?” Nu, constatăm, cu reală smerenie, mai degrabă revendicativ, nu faţă de un Dumnezeu doar (deja mult văzut) ascuns, inactiv, dar faţă de unul care, cu perseverenţă energică, total activ, ascunde (act fundamental, primordial şi final).

De la un timp, în aceste poeme, Dumnezeu pare că dispare, cel puţin nominal. Sau se schimbă, greu de recunoscut dacă şi la faţă, însă oricum cu numele, este substituit de un vocativ: Domine – ca şi, în poezia de limbă română, la Marta Petreu. Trebuie să constat că Dumnezeu şi Domine există şi simultan, numele nu sunt înlocuite tranşant, ele mai continuă să apară, în paralel. Încât, ne putem întreba dacă nu este vorba, nu de o substituire, ci de o multiplicare. N-⁠ar fi ceva neobişnuit pentru opera poetică a autoarei. Nu verific aici o altă posibilitate sau realitate: autocorectura, rescrierea unor poeme. Notez doar că Dumnezeu există şi în a doua elegie nordică din 2010, iar vocativul Domine apare şi în Globul de hârtie, poem din vol. Împotriva mea, 1995, reverenţios, în textul amintit („Domine, prea curate Stăpâne, omnipotentule”), ori ireverenţios sau, să zic aşa, liber, şi printr-⁠o analogie filosofică, poate, altundeva în acelaşi volum („Ca o broască ţestoasă te mişti, Domine”). Îl reîntâlnim în proiecţie pur onirică („Domine, eşti vis”), expresionist-⁠vitalistă („Ce uragane, Domine!”). Împământenit, ca să zic aşa, umanizat şi socializat: „Domine rasat, Domine-⁠plebeu”. Martor al stării elegiace de pierdere a memoriei şi abandonului de sine: „M-⁠am uitat aproape, Domine”, ori martor al uimirii proiectată de timp: „Ce amiază, Domine larg!” În ultimă instanţă, partener cu care poeta se confruntă, omenesc, aproape prea omenesc: „Faţă în faţă cu tine, Domine/ – prietene, stăpâne, vecine”. Divinitatea este (re)cunoscută, dacă nu exclusiv, să spun mai cu seamă, în şi prin poet (unică certitudine comunională aici) şi prin poezie: „Tu-⁠mi spuneai că numai Dumnezeu/ lăcaşul şi-⁠l durează în poeţi, în poezie”. Fireşte, prin poezia biblică. Semnalez aici totodată şi ciclul „Psalmi”-⁠lor (2010).

Iisus, rară prezenţă, în două contexte din ciclul abia pomenit, este, o dată, o poetică şi feminină emanaţie onirică: „Ca Iisus cel născut dintr-⁠un vis de femeie”, iar a doua oară ambiguu, umanizat, dar deopotrivă folcloric şi mitic: „Cu căciula trasă până la sprâncene,/ Iisus rătăceşte cu paşi de aed”.

Slăvit, recunoscut, din perspectiva esenţială, primă şi ultimă, a creaţiei artistice, este zeul grec Apollo: „Să mergem la marele nostru patron, la Apollo!”, „la patronul luminilor şi artelor”. Recunoscut este şi Saturn: „Eram sub semnul retardant al lui Saturn.”, al rodirii şi dreptăţii, simbol glacial, întunecat; plumb, în ordine alchimică. Zeii sunt, în aceste poeme, aşa zicând, la ei acasă. Descoperim, iată, o poezie invadată de (pseudo)zei: „Haite de zei călare”, „mişună de zei, înfrăţiţi cu vântul”, „zeii dau buzna”, „zeii o iau la sănătoasa”. Falşii zei sunt uneori deconspiraţi: „Călăii deghizaţi în zei negri”. Citim, privind dintr-⁠o perspectivă, deloc oarecare, o poezie „zeiască”, în toate etapele sale. Nu doar în aspiraţie, dar şi în realitate, ca vocaţie. Natura, care le este loc zeilor, ajunge adesea însă părăsită. Se vorbeşte de la început de „ultimul zeu” al naturii, aflăm că „zeii au irupt din arbori în case”, descoperim „iarba zeilor”, aşteptăm ca „din iarbă să apară zeul necunoscut”, privim cum „zeii se mută în florile de câmp”. Un element primordial, anume aerul, este limba în care se adresează zeul înainte de naştere: „Şi dacă aerul e rugăciunea/ tandrului zeu neînceput”.

Există zei ca sălaş de întrupare („Noi doi, de la bun început, locuiam însă/ în orbita unui zeu nenumit, iubite!”, „cădem în gura unui zeu/ plângând în hohote”), ca părţi ale trupului omenesc („Zeul, ghemuit ca un şoarece/ în inima mea”, „zeii s-⁠au mutat în coapsele tale”), trupuri apropiate, dar invizibile („Mă sprijin de trupul zeului nevăzut”), neîntrupaţi („zeu perfect, fără corp”), în chip de judecători („Zeii melancolici vor avea dreptate”, „adusă în faţa zeilor îngrijoraţi”, un poem poartă titlul Drepturile zeilor), ori în chip de profeţi („ascultam pronosticurile zeilor”), mulţi zei căzuţi, la diferite niveluri, din condiţia originară, deloc râvnită („starea umilitoare de zeu”), desacralizaţi („zeii hulpavi – fiare laşe, etern seducătoare”, „un regat stăpânit de/ zei răutăcioşi, ambigui, străini”, „zeul care sună/ ca pe un clopot fiecare cupă”, „El nu face deosebirea între oameni/ şi îngeri, între oameni şi zei”, „şi tot ce mă azvârle din mine/ de zeul din tine mă desparte”, un „terestru zeu”, un „zeu din secolul cellalt”, „zeul orfan”).

Densă este şi îngereala acestei poezii, o poezie, în înţelesul cel mai cuprinzător, mistică, enigmatică: „Mişună îngeri atotştiutori, tăcuţi, pretutindeni”. Există o bogată „recoltă” îngerească: „Singurătatea a ieşit la cules îngeri”, „toamnele (…) culegeau îngeri şi-⁠i semănau pe câmpuri”. Iată şi un titlu care o explică: Se întomnau în somn îngerii. Vocea îngerului se înalţă, pe cât de tulbure, pe atât de tulburătoare: „Îngerul meu îmi vorbea încâlcit”. Sigur este locul, nu şi identitatea ei: „Glasul cărui înger îmi este sălaş?”. Păcatul îngeresc grav este acela de a adopta cuvântarea umană, creatoare, nesmerită: „Îngeri căzuţi în ispita cuvântului”, „îngerii ridică din cuvinte/ în zenit un templu”. Obişnuit, îngerii sunt existenţe apropiate, familiare, vital(list)e, deşi fără transparenţă: „Îngeri obscuri mă-⁠ndeamnă să respir”, „mâinile, încălzite de îngeri”. Îngerul poate fi însă şi concret, cu ceva omenesc, diurn: „La capătul străzii – în devălmăşie –/ patru îngeri băteau din aripi/ ca şi cum şi-⁠ar fi luat rămas bun”, ori zeiesc, saturnian: „Îngerul de plumb ne culege din spaimă/ şi în brazii din faţa casei ne depune”. Îngerul este amestecat în naşterea poetei, după cum citim într-⁠un poem intitulat Sonată cu înger: „Tu, împreună cu mama, m-⁠ai răsărit pe mine./ Îngerul a fost de acord şi-⁠ntre voi a rămas”. La rândul său, prin creaţie, evident poetică, îngerul ajunge el însuşi (re)creat, născut: „Mi-⁠am propus să refac îngerul meu păzitor/ din cenuşa răbdării, din lut, frunze şi ploi,/ din puterea verbului a fi în care mor// şi răsar cu suavitate cumpănită…”.

Ca şi zeii, şi îngerii sunt configurări din mai multe regnuri: antropomorfici, puerili, vicioşi, taraţi (transmorali, ar spune poeta în postura eseistei): „Un locaş prielnic inflaţiei/ de îngeri lucizi, nătângi.”, „să miroase-⁠a copil de înger născut”, „un înger clătinat”, „îngeri buni şi răi”, „recele înger alergător”. Şi, coborând prin regnuri, vegetal: „Înger răsărit dintr-⁠un mugur”, animal: „Un rechin-⁠înger”. Cei celeşti sunt fie clari, luminoşi: „Îngerii sufletelor înfometate de nemurire/ vin să se ospăteze, domnul meu, la/ roata cerului de lângă alaiurile divine”, fie echivoci, poartă stigmatul împotrivirii: „O, daimone, cu chip de heruvim!!”.

Personalitate în emulaţie

Poezia Aurei Christi este una de largă şi adâncă emulaţie creatoare. Citim, ca atare, o poezie care este şi una livresc-⁠referenţială. Inferenţele bibliografice vin dinspre H. Hesse: „Sunt lupul de stepă al promisiunilor…”, cum citim în Împotriva mea, 1995, spre N. Breban, sau invers, dar istoricul ţine cu cronologia: „Teoriile mele, flori carnivore”, în volumul tocmai amintit (apoi, să mai notez, Nec plus ultra este un poem, „parizian” din 1996, dedicat romancierului român), cu un pasaj prin E.M. Cioran, „avantajul de a nu fi născută”, în volumul împotrivirii faţă de sine din 1995.

Există în poezia aceasta apropieri (in?)voluntare, tangenţe evidente, cu poezia românească sau mai exact din graniţele de după 1940 ale României. Nu mă încumet la o contextualizare localistă, basarabeană, o acţiune critică la care un cunoscător ar fi cazul să se sesiseze. Relaţiile cu poezia le amân pentru câteva clipe, ca să le marchez şi pe unele cu proza, o anume proză, în felul ei tot poetică, vizionară, experimentalistă. Iată-⁠l, devreme, aici, pe autorul unei paradigme (nu doar) stilistice, M. Blecher, configurată în jurul celebrei sale formule: irealitatea imediată: „Aici se întâmplă ceea ce nu stă să se întâmple/ în irealitatea imediată” (Loc intangibil, în vol. Împotriva mea, 1995). Perspectiva (auto)referenţială, fundamentală în scrisul autoarei, este păstrată, desigur: „fugeam din realitate” (Finis, în vol. Grădini austere, 2010). Stă pe aproape şi viziunea stilistică de tip Urmuz, remodelată, ce-⁠i drept, prin poetica autorului celor 11 elegii, N. Stănescu: „El s-⁠a născut din ochi…”. (Elegia ochiului, în vol. Sfera frigului, 2011). Şi ca să rămân pentru moment la N. Stănescu, mai semnalez În dulcele stil clasic, a patra parte din Elegia limitelor. (vol. Elegii nordice, 2001)

Nu mă desprind încă de generaţia aceasta şi iată, oricât de accidentală, o urmă veche a Anei Blandiana: „Sunt cea mai frumoasă dintre femei”. (Cântec de leagăn, 1995) Alte urme, care mi-⁠au sărit în ochi anterior, în comentariul la volumul Ultimul zid, 1999, din Ileana Mălăncioiu: în poemul În visul din somn, fragmentar în Cântec de leagăn: „Aşa stăm alături [fiică şi tată, n. n.]/ ca doi morţi neidentificaţi într-⁠o morgă captivă”, din 1995, Ce se întâmplă?: „Ardere de tot? Poate ceva mai mult”, acesta din 1996. Nu se cade să trec nici peste invocatul Virgil Mazilescu: „Tremuri/ şi-⁠n pacea de iad ce este realitate/ înveţi, Mazilescule, scriind mai departe,/ făcându-⁠ţi din limpezimea crudă o lege”. (Marele scrib, din ciclul Sonete crepusculare, 1999) Coborând în timpul poeziei româneşti, îl întâlnim pe Ion Caraion, poeta scriind deopotrivă, explicit, „cântece negre” (în poemul cu titlu bacovian, Singur, 2011).

Legăturile cu Bacovia sunt aici şi mai vizibile. Fuga de realitate, aprop(r)ierea irealităţii imediate, echivalează în fapt cu prăbuşirea: „Căderea e o culme./ Şi cad. Recad”. (Muntele ales, 1995) Şi pe cerul acestei poezii se văd „norii tuberculoşi, plumbul ftizic al lunii octombrie”. (Timpul trece urlând, 1995) O reuşită pastişă bacoviană este Toamnă cu Bacovia (1996), ca şi Finis (2010) ori Singur (2011): „Singur, singur, singur,/ Domine, cad şi iar cad. (…)/ Gol. Pustiul mă strânge,/ cum soldatul în mână – arma”, ori Ah, copacii goi (2011): „Ah, copacii goi, copacii repezi/ în faţa ochilor pribegi, enormi…”, ori poemul Pastel de iarnă (2011): „Copacii zgribuliţi îşi etalează/ scheletele de-⁠un negru imatur”, „potop e pretutindeni”, „copaci visând că s-⁠au născut aezi”, totul în latura unui Bacovia metafizic, pentru că autorul Plumb-⁠ului din 1916 nu este nicidecum un mono(ton, cord…). Dar Lucian Blaga: „O, anotimp eretic, vârstă de fier!” (E cineva, 2011)? Dar Ion Barbu: „E ca şi cum ai sparge un ou făcut din dogme” (a patra elegie „nordică”, 2001)? Şi încă, cercul poetic se extinde spre Al. Macedonski: „Mirosul rozelor care ştiu cum se moare” (titlul e bacovian: De când plouă…). Până la, desigur, M. Eminescu, întors într-⁠un alt sens al „rugăciunii” din celebra „odă”: „Dar pe mine însămi/ niciodată mie să nu mă redaţi.” (A patra elegie „nordică”) Un poem versificat eminescian este „psalmul” Întrebări (2010). Un Psalm din 2011 nu este prea îndepărtat de Eminescu, acelaşi din, îndeosebi, Rugăciune unui dac şi Odă (în metru antic): „Adună-⁠mă, Doamne, redă-⁠mă vieţii din aburul/ îngerului făcut din beznă, uitare ori scrum”. Iată că poezia Aurei Christi respiră aerul tare al poeziei româneşti romantice şi moderne, irealiste. Realitatea, socialul, civicul, sunt aici păsări rare, abia întrezărite, de pildă, în De când plouă…, din vol. Sfera frigului, 2011.

Contextul literar contemporan, aflat într-⁠o complicată tranziţie istorică, bate textul şi iată că întârzie recunoaşterea în Aura Christi chiar devenirea a ceea ce este: „Un poet de prima mână” (N. Breban, în prefaţa întinsului, densului eseu al autoarei, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Editura Academiei Române, 2013). Să nu se ia simplist titluri precum De partea cealaltă a umbrei (1993) ori Împotriva mea (1995). Titlul ultimei antologii, Tragicul visător (Editura Ideea europeană, 2013) este invocat ca să n-⁠o apere pe poetă de ea însăşi, laolaltă cu Dumnezeu (exortativ: Domine…), demonul, îngerul hulitor şi cel păzitor, în Globul de hârtie, poem din volumul publicat în 1995. Tot acolo există şi un poem cu acelaşi titlu, narativ, despre moartea mitică, din greşeală, a visătorului tragic şi minunat. Aş semnala şi un alt titlu de volum, anticipat, Grădinile austere, în poemul Cântec de leagăn. Dar legăturile ori recurenţele sunt mult mai complexe şi profunde în opera poetică a Aurei Christi, „sistemică” în întreg şi nu doar în parte.

■ Tragicul visător, poeme, antologie (1993 – 2013), Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest