Contemporanul » Lecturi » Amintirile unui mare actor

Amintirile unui mare actor

Literatura română după o revoluţie

Împreună cu Vladmir am explorat Cetatea, pădurile, luncile şi, mai ales, „jungla” oraşului, am jucat şah, am învăţat mersul pe patine, am „fugit” de la orele de clasă care ni se păreau plictisitoare, am făcut toate experienţele adolescenţei şi toate acele giumbuşlucuri, boroboaţe şi ghiduşii care dau vârstei gustul zeiesc al libertăţii.

Am avut norocul să fiu mulţi ani la rând coleg de clasă cu Vladimir Găitan la Şcoala medie „Petru Rareş” din Suceava, absolvită în 1965. Aşa se numea pe atunci liceul − „şcoală medie”. Viitorul mare actor, căruia îi spuneam pe atunci „Duţu” (de la „Vlăduţu”), era un adolescent bine făcut, înalt şi drept, sobru, recunoscut spontan ca lider de cei de vârsta lui. Părul roşcat şi pistruii îi dădeau un farmec în plus şi îl făceau uşor de identificat. Avea o autoritate înnăscută, confirmată şi reconfirmată de curajul şi tenacitatea cu care se manifesta în orice împrejuAlex-art-nr-11-2014rare. Ţin minte cum odată ne-⁠a demonstrat nouă, colegilor săi, că poate urca, fără ustensile de alpinist, pe zidul de piatră vertical al Cetăţii lui Ştefan cel Mare. Şi a îndeplinit pas cu pas, sub ochii noştri uimiţi, această misiune imposibilă, pe care am urmărit-⁠o cu toţii cu inima strânsă.

Ne-⁠am împrietenit repede şi prieteni am rămas, de atunci şi până azi, trăind multe momente frumoase, greu de uitat. O ţin minte pe mama lui, care semăna, prin înfăţişare şi vocea gravă, cu o actriţă franceză, apreciată foarte mult pe atunci, Simone Signoret. Îl ţin minte pe tatăl lui, mereu echipat pentru pescuit şi călare pe bicicletă. Eram şi eu pescar începător, cu performanţe modeste. Odată tatăl lui Vladimir m-⁠a luat cu el, pe malul râului Suceava, mi-⁠a dat o undiţă bine dichisită, mi-⁠a ales locul pentru pescuit, m-⁠a instruit şi… am prins mai mult de o sută de „beldiţe”, peşti subţiri şi argintii, cum nu mai prinsesem niciodată pe atunci. Ce încântare! Din nefericire, în timpul pescuitului, am zvâcnit la un moment dat cu stângăcie din undiţă şi l-⁠am agăţat pe binefăcătorul meu cu cârligul de ceafă, ceea ce l-⁠a făcut nu să ţipe (nici nu e voie să ţipi la pescuit, fiindcă alungi peştii), ci să se amuze.

Dar cel mai bine mi s-⁠au întipărit în memorie sutele de ceasuri petrecute cu Vladimir, când comunicam perfect, chiar şi în cazurile în care tăceam amândoi. Grădina casei lui de pe strada Mirăuţi, grădină lungă şi în pantă, coborând până la un pârâu din colo de care începea postamentul uriaş, de mărmea unui deal, al Cetăţii lui Ştefan cel Mare, era Paradisul pe pământ. Ne jucam la nesfârşit în labirintul ei de plante, trăgeam cu praştia, culegeam „rebize” (coacăze), ne disputam nucile, folosindu-⁠le ca miză la o ruletă formată dintr-⁠o scândură înclinată, pe care lăsam nucile să se rostogolească după anumite reguli. Deţineam amândoi un secret. Şura avea un pod pe care Vladimir şi cu mine îl amenajasem ca pe un „comandament” , inspiraţi de cărţile de război la modă în epocă. Foloseam ca arme săbii de lemn, cioplite de noi cu îndemânare din scânduri de brad. Le ţineam ascunse în acel pod. Tot acolo păstram ţigări şi… prezervative, cumpărate cu mari emoţii (pentru că nu se vindeau minorilor) de la farmacie şi rămase în veci nefolosite, dar generatoare de planuri fabuloase privind venirea în vizită a unor domnişoare la comandamentul nostru. În pod ne suiam nu pe o scară, ci pe o frânghie (mă mir şi acum că puteam să fac asta). Ca să apărăm comandamentul împotriva unor eventuali jefuitori, am imaginat amândoi şi o capcană. O frânghie falsă, nu aceea pe care ne căţăram, era lăsată la vedere în locul celeilalte. Cine ar fi tras de ea, ar fi declanşat căderea de sus, în capul lui, a unei găleţi cu pietre şi apă. Singurii care au păţit-⁠o am fost… noi, eu şi Vladimir, când am uitat de capcană şi am vrut să urcăm repede în pod. Ce-⁠am mai urlat de durere! Şi, apoi, ce-⁠am mai râs, de noi înşine!

Împreună cu Vladmir am explorat Cetatea, pădurile, luncile şi, mai ales, „jungla” oraşului, am jucat şah, am învăţat mersul pe patine, am „fugit” de la orele de clasă care ni se păreau plictisitoare, am făcut toate experienţele adolescenţei şi toate acele giumbuşlucuri, boroboaţe şi ghiduşii care dau vârstei gustul zeiesc al libertăţii.
Apoi, după terminarea liceului, ne-⁠am întâlnit mai rar, plecând pe rând din Suceava la Bucureşti, la studii, şi eu dedicându-⁠mă scrisului, iar el – actoriei. Am urmărit cu dragoste şi mândrie de prieten toate succesele lui – începând cu rolul jucat admirabil în extraordinarul film al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea şi până la acela din serialul TV Căsătorie imposibilă scris de… mine! Ce episod luminos al prieteniei noastre, Vladimir să spună în faţa camerelor de luat de vedere replicile imaginate de mine anume pentru el!

Multe surprize plăcute mi-⁠a făcut Vladimir Găitan, dar cea mai mare este recenta sa carte de amintiri, Zig-⁠zag prin alfabetul vieţii, publicată de editura All, carte scrisă cu un talent de povestitor pentru care ar putea să-⁠l invidieze mulţi scriitori de profesie. Asistat de o bună cunoscătoare a artei scrisului, Maria Capelos, Vladimir reuşeşte să reconstituie o lume pierdută, poate, pentru todeauna, aceea a Bucovinei în care se păstrează ceva din lumina de amurg a Imperiului Austriac. Când mergeam în vizită acasă la prietenul meu, iar bunica lui ne servea cu dulceaţă, ascultam vrăjit tic-⁠tac-⁠ul calm al orologiului cu pendulă din camera de zi şi simţeam prezenţa trecutului.

Vladimir îşi cunoaşte bine – aşa cum ar trebuie să ne cunoaştem toţi – genealogia şi, în plus, ştie tot felul de istorii din viaţa înaintaşilor săi, intrate în legenda familiei. Le povesteşte cu sensibilitate şi simţ artistic, îţi vine să crezi uneori, citindu-⁠i memoriile, că citeşti cartea unui prozator sud-⁠american. El are un cult al familiei, portretizându-⁠i cu mare tandreţe pe ai săi, bunici, părinţi, soră, soţie, copii, lanţ uman etern din care face şi el parte, cu modestie.
Sunt multe de spus despre modestia lui Vladimir Găitan. O secvenţă din cartea lui m-⁠a impresionat profund, până la lacrimi:

…„Pentru că întotdeauna am spus şi spun şi acum, la sfârşit de drum, că în această profesie nu suntem egali.
Există un Ştefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru şi ca ei mai sunt câţiva. Sunt actori atinşi de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalţi, actori buni, care ne-⁠am dat în ani grei măsura talentului, nu ne avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înţelegem că ei, cei atinşi de această aripă de îngeri, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali.”

Toţi iubitorii de teatru din România ştiu bine că şi Vladimir Găitan este unul dintre aleşi, unul dintre acei „actori atinşi de o aripă de înger”, dar el renunţă cu largheţe la acest statut (pentru obţinerea căruia alţii ar fi în stare să facă şi o crimă) şi preferă să-⁠i admire pe alţii, cu o generozitate rar întâlnită în lumea de azi.

Cu modestie (şi luciditate) vorbeşte despre participarea sa la evenimentele din decembrie 1989 (ca şi din perioada imediat următoare), despre colaborarea lui cu mari regizori ca Lucian Pintilie sau Sergiu Nicolaescu ori cu mari actori ca Florin Iordache, Gheorghe Dinică sau Marin Moraru, despre prezenţa sa în România de azi, despre casele frumoase pe care le-⁠a făcut, despre declinul adus de înaintarea în vârstă, până şi despre boala sa care, ce paradox tulburător!, îi permite să doneze sânge şi să îmbunătăţească vieţile altora.

Construită cu spirit ludic, ca un joc de-⁠a alfabetul, cartea este totuşi de o mare seriozitate morală. Lectura ei îţi poate da elanul de a trăi pentru performanţă, în orice domeniu, dar şi de a te uita cu atenţie la oameni şi de a-⁠i iubi.
Simţi dorinţa de a fi şi tu mai bun după ce citeşti cartea lui Vladi­mir Găitan.

P.S. M-⁠am simţit flatat şi înduioşat până la lacrimi citind pasajele din carte referitoare la mine. Cu o generozitate de bucovinean, Vladimir mă idealizează, punându-⁠se pe sine mai prejos. Este o exagerare, dar şi o dovadă de mare prietenie:

„Am fost coleg de şcoală cu Alex Ştefănescu, care era un tip sclipitor. Tatăl lui, o figură foarte sobră, era mare funcţionar la Fisc. Alex era intelectualul, iar eu, sportivul. Întâlnirea mea cu Alex Ştefănescu a avut loc când eu eram deja şef de gaşcă. Alex ne-⁠a cucerit imediat cu personalitatea şi calităţile lui literare deosebite. Evident că ne-⁠am împrietenit, pentru că ne completam. Eu eram în toate echipele de volei, handbal, el era băiatul mai puţin înclinat spre sport, mai mult spre studiu. Mă fascinau replicile lui savuroase şi modul în care îi punea în dificultate pe profesori, care nu-⁠l puteau dovedi. Cert este că noi doi, atât de diferiţi ca fire, ne completam cu multă prietenie.

Amândoi eram îndrăgostiţi cam de aceleaşi fete, de Dora şi de Lili. Erau una mai frumoasă decât alta şi le disputam cu Alex, eu fiind cel care încercam să-⁠l dedau la rele.

Chiuleam de la şcoală, îl convingeam şi pe Alex şi-⁠l duceam la Cetate, unde se întâmplau toate nebuniile posibile. De fapt, în grota noastră din Cetate se petreceau lucruri minunate. Făceam concursuri de şah şi, foarte interesant, ţin minte că am început prima revistă a şcolii cu Sandu, care era mare fan Eminescu. Noi eram încântaţi şi în mare admiraţie faţă de el, mai ales în momentele în care reuşea să o umilească pe profesoara de română cu tot felul de poveşti despre viaţa lui Eminescu, pe care tânăra doamnă nu prea le ştia. Iar Sandu, beneficiind de biblioteca rară pe care o avea tatăl său, devorase tot ce se putea citi despre Mihai Eminescu.”

Cum să nu mă recunosc într-⁠un asemenea portret? Recomand citatul de mai sus adversarilor mei literari.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest