Contemporanul » Lecturi » Alex. Ştefănescu: Profesia de critic literar, azi

Alex. Ştefănescu: Profesia de critic literar, azi

Scriitorul scrie despre realitate, iar criticul despre realitatea literaturii. Amândoi scriu. Doar că scriitorul scrie despre ce vede în jur, despre existenţa reală (sau visată) a oamenilor, despre relaţiile dintre ei, iar criticul literar scrie despre reprezentarea scriitorului, scrie despre ce a scris scriitorul.

Eu nu fac pedagogie cu scriitorii, nu vreau să îi învăţ cum să scrie. Unii scriitori mă întreabă: „La ce îmi ajută mie că ai scris chestia asta?” Dar nu mi-⁠am propus în nici un fel să îi „ajut”. Eu vreau să mă fac alex-stefanescu-foto-3folositor cititorilor − şi scriitorilor în calitatea lor de cititori. Mă adresez, deci, tuturor cititorilor. Îmi fac datoria faţă de ei. Îi informez în legătură cu ceea ce am citit, pentru că nu toată populaţia unei ţări poate citi toate cărţile care apar. Fiecare are altă îndeletnicire. Un critic literar este un om care nu face altceva decât să citească şi să îi ţină la curent pe ceilalţi cu ceea ce crede că ar merita să citească la rândul lor. Este foarte important ca el să îşi facă datoria faţă de public. Ce deosebire există între scriitor şi criticul literar? În general, prin tradiţie se crede că scriitorul este foarte important, este un creator, iar criticul – un fel de umbră a scriitorului, un profitor al muncii scriitorului; nu face decât să inhibe spiritul lui creator, să-⁠l descurajeze. Chiar marele Eminescu a căzut în capcana acestui resentiment faţă de criticul literar. Să ne aducem aminte versurile lui: „Critici voi, cu flori deşarte,/Care roade n-⁠aţi adus/E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai de spus”. Dar Eminescu nu se referea la Titu Maiorescu, ci la o serie de autori obscuri care îl defăimau şi printre ei erau nu numai critici literari, ci şi poeţi de mâna a doua. De fapt tot Eminescu mărturisea undeva că visul său e să scrie o poezie care să-⁠i placă lui Titu Maiorescu, căci criticul ideal la care se gândeşte când scrie ceva sau revizuieşte ceva e Titu Maiorescu. Avea deci în minte un cititor, iar Titu Maiorescu era cititorul profesionist. Poetul se adresa – cum e şi firesc – ideii de cititor.

După părerea mea, între un scriitor şi un critic literar nu este o foarte mare deosebire. Se poate sesiza o deosebire flagrantă doar în ceea ce priveşte obiectul scrisului lor. Scriitorul scrie despre realitate, iar criticul despre realitatea literaturii. Amândoi scriu. Doar că scriitorul scrie despre ce vede în jur, despre existenţa reală (sau visată) a oamenilor, despre relaţiile dintre ei, iar criticul literar scrie despre reprezentarea scriitorului, scrie despre ce a scris scriitorul. Asta a dus la ideea că un critic face o literatură de gradul doi, adică o literatură despre literatură. Poate apărea şi o literatură de gradul trei sau patru, când un critic scrie despre, de exemplu, opera critică a lui Călinescu, apoi vine altul care scrie despre criticul care a scris despre Călinescu ş.a.m.d.

Toate aceste oglindiri succesive pot să dea impresia de inutilitate, de narcisism, de ocupaţie sterilă. Dar nu sunt. De fapt este un joc intelectual, o permanentă activare a minţii, o formă de înnobilare a fiinţei omeneşti. Problema este dacă mai are cineva timp de toate astea. Nu are. Din păcate. Şi asta spre paguba celor care nu au timp. Se pierd multe din cauza modului febril, nesăbuit în care ne trăim viaţa. Dar asta este o discuţie pe care ar trebui să o susţină un filosof.

Iată şi alte întrebări posibile. Când trebuie să facă cineva critică literară? La tinereţe sau la bătrâneţe? Călinescu a dat acestei întrebări un răspuns de neuitat. A folosit o formulă paradoxală, în stilul său caracteristic: criticul literar este un scriitor care a ratat în poezie, proză şi teatru. Adică a experimentat toate genurile pe care le cunoaşte, le-⁠a înţeles mecanismele şi în cele din urmă a ajuns să aibă competenţa necesară ca să se şi pronunţe asupra poeziei, prozei sau teatrului.

Eu, fără să desconsider deloc ingeniozitatea interpretării lui Călinescu – cine ar putea să o facă?– am totuşi o altă opinie: cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi atent, înveţi din această examinare atentă. Pentru că cititorul obişnuit nu o citeşte atent, o citeşte lăsându-⁠se transportat de poveste, de emoţie, de frumuseţea ei literară. Pe de altă parte, tânărul este integru din punct de vedere moral, curat, are reacţii spontane, nu minte. Nu există critic literar care să-⁠şi păstreze această integritate morală până la sfârşitul vieţii. Oricât de cinstit ar fi, oricât ar dori să lupte cu presiunile făcute asupra sa, cedează în cele din urmă, intransigenţa lui se erodează. Mă refer la criticii cinstiţi – şi avem mulţi – iar nu la cei care de la început fac o afacere din critica literară. Pe aceştia nici nu-⁠i consider critici literari. Se produce în timp o cedare pentru că presiunile pe care scriitorii le exercită în timp asupra criticilor sunt infernale şi dovedesc o inventivitate extraordinară. Nici nu înveţi bine să te aperi în faţa unui tip de imixtiune, că se şi inventează altul. Criticul este mereu nepregătit; şi este vulnerabil şi pentru că, stând mai tot timpul în casă, ca să citească, nu are experienţă în lupta cu viaţa. Când iese din casă este precum o bufniţă care se rătăceşte ziua pe o stradă.

Se exercită asupra lui multe presiuni. În primul rând este reacţia imediată de nemulţumire. Cei despre care scrie că nu au talent nu-⁠i mai răspund la salut, îl ameninţă, îl jignesc – practic ar putea ajunge, fiind cinstit până la capăt, în situaţia de a nu mai putea ieşi în societate sau de a fi mereu atent cui întinde mâna, ca să nu rişte să rămână cu ea inutil întinsă.

Unii autori sunt şi subiectivi, şi instabili afectiv. Mă gândesc uneori, amuzat, să public o carte, şi am să şi fac asta spre sfârşitul vieţii, o carte în care să reproduc pe o coloană toate dedicaţiile primite de-⁠a lungul timpului de la scriitori şi alături, pe altă coloană, toate reacţiile lor după ce le-⁠am comentat şi evaluat creaţia. Şi atunci se va vedea: în stânga – „Lui Alex Ştefănescu, cel mai talentat critic literar, singurul în care am încredere, care chiar dacă mă desfiinţează are dreptate” etc., iar în dreapta – „Eşti un dobitoc, n-⁠ai înţeles nimic, degeaba ai citit atât, faci parte dintr-⁠o mafie literară, ştiu cine te-⁠a influenţat… ce bani ai luat, mă, ca să mă distrugi?” Ei bine, chestiile astea pot părea amuzante, dar când sunt trăite nu mai sunt deloc amuzante. Sunt zile întregi când poţi fi afectat de aceste reacţii, de aceste treceri dintr-⁠o extremă în alta.

Există şi alte forme de exercitare a presiunii. Sunt autori care declară că li s-⁠a făcut… rău după ce au citit ce ai scris despre ei, că au avut probleme cu inima. Sunt autori care te invită, când îţi înmânează cartea, la restaurant. Sunt autoare frumoase, care se uită la tine semnificativ, pe sub gene, şi în clipa aceea aproape că începi să şi crezi că sunt talentate. Nu-⁠i uşor să rămâi indiferent la asemenea priviri.

Forma supremă de integritate a unui critic literar ar fi să tacă. Dacă vrea totuşi să se exprime, trebuie să lupte ca să spună ce crede.

În România sunt aproximativ 2500 de membri ai Uniunii Scriitorilor şi încă 7000-⁠8000 de autori care nu sunt membri ai acestei organizaţii. Dar Dumnezeu nu distribuie tuturor talentul, ca pe un ajutor social. Din cei aproximativ 10.000 de autori, după părerea mea, doar vreo sută sunt scriitori adevăraţi, şi doar vreo zece sunt foarte buni. Ceilalţi au doar meritul că scriu.

Nu înţeleg de ce cred unii scriitori că un succes regizat, falsificat poate să însemne ceva pentru ei. Eu nu m-⁠aş mulţumi deloc cu un succes obţinut prin aranjamente şi insistenţe. Adevăratul succes pentru mine ca scriitor ar fi ca mergând pe stradă să văd că un necunoscut are cartea mea în mână şi că, nerăbdător s-⁠o citească, a deschis-⁠o încă de pe stradă şi că, absorbit de lectură, merge neatent, lovindu-⁠se de ceilalţi trecători. Acesta e succesul: să vezi că pe cineva îl interesează cu adevărat ceea ce scrii tu. În rest, premii literare, cavouri la Bellu pe aleea scriitorilor, traduceri în străinătate, laude ditirambice la lansări – toate astea nu înseamnă nimic, absolut nimic.

România este unică în lume prin amploarea interesului faţă de literatură; cu asta ar trebui să ne mândrim. Eu am vorbit, poate, sarcastic despre această situaţie, dar ar trebui să ne bucure că la noi nu s-⁠a stins interesul pentru literatură.

Este adevărat că dacă aş face o statistică – am schiţat una cândva, dar n-⁠am competenţa unui sociolog – s-⁠ar vedea că interesul pentru literatură s-⁠a refugiat în oraşele mici şi sate. În oraşele mari este diminuat. Dacă statul român ar înţelege acum că producţia de texte literare reprezintă o valoare, că talentul literar e ca un zăcământ, la fel de important ca acela de ţiţei sau de aur, ar putea să-⁠l exploateze inteligent şi avantajos pentru toată lumea. Am trimis odată un memoriu unui guvern postrevoluţionar în care explicam că literatura este cea mai bună marfă pentru export, pentru că, după ce ajunge în afara ţării, rămâne în continuare şi în ţară, în aceeaşi cantitate.

Mă întorc la ce face criticul literar copleşit de abundenta producţie de texte literare. Este foarte important să discearnă, să stabilească ce anume merită să fie considerat literatură şi ce nu. Pentru că în literatură funcţionează un principiu neîntâlnit în alte domenii, şi anume: numai ceea ce este valoros există. Asta este foarte interesant. De exemplu, o maşină bună există ca şi una proastă. Se află amândouă acolo, nu poţi să le ocoleşti, ocupă un spaţiu. Dar literatura nu există decât atunci când are valoare. Altfel, pur şi simplu nu există. Degeaba are forma unei cărţi, degeaba coperţile unei cărţi proaste seamănă într-⁠o bibliotecă cu cele ale unei cărţi bune. Una există, alta nu există. În domeniul literaturii, criteriul axiologic devine criteriu ontologic. Criteriul de valoare devine criteriu de existenţă.

Noi nu putem introduce în circuitul vieţii culturale „cadavre” de literatură. De aceea avem o mare responsabilitate. Noi trebuie să ne asumăm răspunderea şi să îndemnăm publicul să se apropie de literatura adevărată, bună sau mai puţin bună, dar de literatură, nu de o falsă literatură, nu de o literatură fantomatică pe care de fapt nu o citeşte nimeni.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest