Contemporanul » Lecturi » Basarabeanul care a visat toată viaţa să treacă Prutul

Basarabeanul care a visat toată viaţa să treacă Prutul

Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-⁠au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru.

Am avut la dispoziţie mii şi mii de zile pentru a ne bucura de prezenţa în mijlocul nostru a lui Grigore Vieru. N-⁠am făcut-⁠o. Aşa cum nu ne mai uităm de multă vreme la cer, decât la ieşirea din casă, pentru a grigore-vieru-fotoafla dacă trebuie să luăm cu noi umbrela, aşa l-⁠am ignorat ani la rând pe unul din cei mai sensibili poeţi din câţi au scris în limba română, poet care, departe de a ne fi ţinut în vreun fel la distanţă, era prietenos şi accesibil.

Moartea lui a suscitat interesul mai multor posturi de televiziune numai şi numai pentru că s-⁠a petrecut în noaptea de sâmbătă spre duminică (mai exact: în data de 18 ianuarie 2009, la ora 1 şi 30 de minute), înaintea unei zile a săptămânii în care se creează de obicei un vid de evenimente. Unde erau toate aceste posturi de televiziune pe vremea când Grigore Vieru trăia şi scria? De ce preferau să ne prezinte la nesfârşit tot felul de false vedete, de o urâţenie morală dezgustătoare, când exista un om atât de frumos?

Este o dovadă nu neapărat de cinism, ci de obtuzitate să consideri un eveniment moartea lui Grigore Vieru. Adevăratul eveniment îl reprezintă existenţa poeziei lui. Iar posturile de televiziune (cu câteva excepţii, printre care TVR Cultural) au ratat acest eveniment. (Acum nu mai există nici TVR Cultural!)

În ultimii ani de viaţă, Grigore Vieru a mai trebuit să suporte şi campaniile de presă îndreptate împotriva sa de cercuri antiromâneşti din Republica Moldova. El a fost acuzat că apără limba română, cu arme pe care adversarii săi le-⁠au numit „armele urii”, că nu are valoare ca poet, că face spionaj în favoarea României. Un semidoct agresiv, Mihai Conţiu, scria asemenea inepţii şi insanităţi:
„Grigore Vieru este un binecunoscut poet localnic, cultivat cu osârdie de câteva profesoare de limba şi literatura română ca­re au rămas încremenite în proiecte inte­lectuale expirate. Acest om, ajuns la o respectabilă vârstă, în loc să se alinte în înţelepciuni specifice bătrâneţii, preferă să mânuiască armele urii împotriva tuturor celor care nu fac sluj şi-⁠aport în faţa sa. «N-⁠a avut tată să-⁠l bată la timp!, îmi spunea un respectabil coleg din generaţia sa, iar maică-⁠sa l-⁠a ţinut prea mult sub fuste!»”

Cei cărora li se va face dor de poezia lui vor avea o singură soluţie: să-⁠i citească volumele de versuri: „Uşoară, maică, uşoară,/ c-⁠ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!// În priviri c-⁠un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti –/ iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” Delicateţea lui Grigore Vieru, fără termen de comparaţie azi, este ininteligibilă pentru tinerii îmbrăcaţi invariabil, indiferent de sex, în blugi prespălaţi (uneori, nespălaţi) care merg înarmaţi cu lanţuri la meciurile de fotbal. Ca şi pentru tinerii cu veleităţi de scriitori, angajaţi în denigrarea grobiană a scriitorilor aureolaţi cândva de recunoaşterea publică.

Pe vremea când era tânăr, Grigore Vieru scria înfiorat de emoţie despre Lucian Blaga: „Nume­le-⁠acesta/ are ceva în el/ care sună nespus de frumos –/ e ca şi cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă de Sărbători/ s-⁠ar lovi de trupul unei viori.” Unde este astăzi tânărul care să scrie astfel despre Grigore Vieru? Avem parte, în schimb, de comentariul croncănitor al aceluiaşi Mihai Conţiu:
„A fost făcut om de URSS, pentru că dacă ar fi trăit în imaginara lui Românie Mare, ar fi fost, cel mult, magaziner la Uniunea Scriitorilor. Vieru nu poate fi un reper moral pentru nimeni, asta pentru că nici până la ora actuală nu s-⁠a dezis de servituţile făcute fostei URSS, deci nu poate fi anticomunist autentic. În R. Moldova îi curtează vremelnic pe politicienii autointitulaţi de dreapta, iar în România se înfrăţeşte cu cele mai sinistre personalităţi naţionalist-⁠comunist-⁠ceauşiste. A ajuns până acolo încât l-⁠a determinat pe poetul şi senatorul Adrian Păunescu să-⁠l incrimineze pe preşedintele Vladimir Voronin de la tribuna Senatului României”.

După cum se vede, obscurul comentator nu este naiv şi apolitic, cum am fi putut crede, luând în considerare judecăţile lui puerile, ci acţionează ca un propagandist din siajul lui Vladimir Voronin. Putem să ne imaginăm ce suferinţă morală i-⁠a provocat poetului afirmaţia că „a fost făcut om de URSS”. În realitate, marea lui dragoste a fost România. Abia în 1973, la 38 de ani, i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de-⁠a o vizita: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.”

În perioada 1987-⁠1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin.

După căderea comunismului în România, trece frecvent Prutul. Şi continuă lupta pentru cauza limbii române, folosind ca principală armă poezia, care ajunge la sufletele a milioane de oameni.

Versurile sale răscolitoare le putem citi sau reciti într-⁠o carte cuprinzătoare, Taina care ne apără, apărută în 2008.

Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană.

Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-⁠am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-⁠a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare.

Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-⁠au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-⁠are aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-⁠a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea sugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-⁠şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-⁠ju­căuşe sună ca un imn:

„Vârful cel mai ridicat/ E-⁠al ierbii creştet./ Nimeni încă n-⁠a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-⁠ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-⁠nvingi? De ce să-⁠nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).

Grigore Vieru proslăveşte nu direct şi declamativ „patria”. El evocă satul natal, casa „de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-⁠o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-⁠şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.

Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ‘80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui. Publicul era sătul de poezia-⁠butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-⁠a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii.

Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-⁠un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-⁠al Doilea Război Mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea ţării-⁠mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.

Unele poeme sunt, pe bună dreptate, faimoase. Printre ele − poemul În limba ta, remarcabil prin dramatismul ataşamentului faţă de limba română:

„În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-⁠o mângâi,/ Iar bucuria/ S-⁠o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-⁠e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns,// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-⁠al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.”

O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-⁠au scris vreodată în limba română pe această temă. Grigore Vieru ar fi meritat Premiul Nobel pentru poezia dragostei de mamă:

„Când m-⁠am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-⁠mpărătească:/ A mamei mână părintească,/ A mamei mână părintească.”

„…Iar noaptea/ Mama lucra croitoreasă./ Cosea cămăşi de pânză/ Din cânepă scorţoasă./ Şi cântecul maşinii,/ Sunând fără oprire,/ Fu cântecul meu de leagăn/ Şi cântecul de trezire.” (Cântec cu acul).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest